Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca sa se roage: unul era fariseu si celalalt vames. Fariseul, stand drept, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, prea desfranati, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului! Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.
Se tot fac sondaje de opinie si statistici. Asa indraznesc si eu sa adresez o intrebare tuturor: "Ce inseamna sa fii sfant?".
Poate ca ar trebui sa reformulez cu: "Ce inseamna pentru voi sfintenia?", dar oricum ar fi, as vrea sa primesc un raspuns. Nu pentru ca mi-l datorati mie, ci voua si Domnului. Intru acestea se va vedea daca am inteles Taina, daca L-am inteles pe Hristos.
Iata ca ne aflam din nou la inceputul Triodului -perioada cea mai frumoasa si mai plina de Har, de pocainta, de rugaciune, de speranta, de bucurie din viata noastra, dupa cum simt eu- si incercam sa ne lepadam de omul vechi, sa ne impodobim cu Harul pocaintei. Imi place sa cred ca inca mai sunt suflete care privesc cu nadejde spre Inviere, spre mantuire.
Deci, cum sa ne sfintim?. Nu vorbesc de basme sau ipoteze nereusite, ci cred si marturisesc ca ne putem sfinti si astazi. Ajunge durerii acesteia lumesti deznadejdea cu care traim viata de zi cu zi, nu trebuie sa ne influenteze si relatia cu Dumnezeu. Nu trebuie sa ramanem pironiti cu ochii catre lacrimile pe care le varsam noi sau cei de langa noi, ci sa incercam sa intelegem ca durerea nevointei este asemanatoare durerii nasterii intru Hristos, asa cum durerile femeii insarcinate capata sens prin bucuria de a se naste un om pe lume (cf. Ioan 19,21). Dar, acum noi ne nastem in Imparatia Cerurilor.
Pentru cel ce nu are cunostinte religioase, a fi sfant inseamna a face binele, a merge la Biserica, a posti etc., intr-un cuvant ceea ce invata Sfanta Traditie. Pentru altii, ceva mai mult: sa ai dragoste de aproapele, sa te spovedesti, sa fii corect, sa fii sincer. Pentru noi, sa credem mai mult, sa ne nevoim mai mult, sa ne pocaim mai mult, sa ne rugam mai mult s.a.m.d. Pentru mine, sa iubim mai mult!
Dumnezeu nu se adreseaza ratiunii sau nevoilor rituale prin care ne putem curati de pacate, ci vrea sa-L iubim. Sa ne iubim unii pe altii si sa impartasim iubirea tuturor. In afara de toate binefacerile psihoterapeutice pe care le are iubirea in viata omului, este cea mai singura cale ca nu ne aflam in inselare, ci urmam si slujim lui Hristos. Mintea te poate insela, dar inima nu. In minte gandul se poate stramba, dar in inima se salasluieste Harul si inalta toata fiinta catre Dumnezeu.
Omul este o fiinta psiho-fizica si intr-un fel sau altul simte nevoia de a-si manifesta credinta mai mult sau mai putin. In Teologie apare expresia "cultului intern si extern", apar "virtutiile teologice" -credinta, nadejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare dintre ele este iubirea." (1 Cor. 13,13)- prin care se realizeaza comuniunea cu Dumnezeu si sunt hrana sufletului. Acestea sunt analize carturaresti, pentru mine aceste virtutii teologice nu sunt altceva decat talantii cu care fiecare suflet a fost inzestrat in viata aceasta. Sunt trei talanti si trebuie sa aducem alti trei: bunatatea, milostenia, smerenia.
Acestea sunt caracteristicile crestinului, prin acestea se deosebeste de cel necuviincios. Sa nu le ingropam ca cel care a avut numai un talant, ci sa le (sa ne) dam Domnului din tot sufletul, din tot cugetul, din toata puterea fiintei noastre. Ce s-ar face omul daca nu ar exista acestea trei?. Acolo unde ele nu sunt, exista un gol imens in sufletul omului. Sufletul nu se umple cu bunatati, ci cu trairi.
Credinta nu este altceva decat certitudinea cunoasterii ce se dezvolta in statornicie si aduce ca rod siguranta, temelie neclintita in furtuna acestei vieti. Fara de ea omul este ca o barca ce nu are destinatie, un suflet ratacit ce nu-si gaseste linistea. Nu credinta dauneaza omului, ci omul dauneaza credintei daca nu este si traita in fapte. Faptele vor fi cele ce vor da bucurii sufletului, iar aceste trairi vor fi atingeri de Har prin care Hristos vine si se salasluieste impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant in inima fiecaruia.
Nadejdea este prima raza de lumina in intunericul acestei vieti. Este puterea ce va pune in miscare mintea si trupul spre a deveni mai buni, mai frumosi, mai luptatori. Este izvorul nesecat ce-si strange apa (cea vie despre care vorbeste Iisus samarinencei) din credinta in El, aduce trupului si sufletului certitudinea ca nimic nu este in zadar, totul este spre mantuirea si bucuria noastra. Fara nadejde omul nu va putea trai, fara speranta sufletul nu se va putea indrepta catre Domnul, iar in viata de acum nu se poate bucura pe deplin de cele traite sau avute. Speranta este mai necesara decat credinta, dar se completeaza una pe cealalta incat cu greu le poti imparti in doua. Este ca si cum as incerca sa despart lumina de caldura.
Iubirea. Of, iubirea!
Daca ai ajuns sa iubesti, ai ajuns la Dumnezeu si Dumnezeu este permanent cu tine. Daca iubesti ai totul: credinta, nadejde, bucurie, smerenie, milostenie, jertfa. Credinta ti-e viata, viata-ti este nadejde in care nu exista niciun pic de indoiala, bucuria-ti este lumina vietii si pregustarea Raiului, smerenia-ti este stare fireasca in care traiesti pacea, milostenia-ti este dar din darul Domnului, iar jertfa-ti este arma prin care invingi voia ta spre a fi in Voia Lui.
Iubirea este izvorul tuturor virtutiilor, inima ce trimite sangele catre toate organele vitale pentru o viata sanatoasa. Ea este unitate in dualitate, "care nici nu se dizolva de dualitate, nici nu se absoarbe in unitate" (S. Bulgakoff). Fara ea totul nu este altceva decat un vis urat, o credinta ne-traita si speranta ne-implinita. Nu este numai esenta crestinismului, ci cea care plineste toate, desavarseste tranformand totul in lumina, in bucurie, in unire cu toata creatia prin Hristos. Totul devine traire, sentiment dumnezeiesc. Rugaciunile nu mai sunt vorbe, ci suflet inaltat la Cer; postul nu mai este abtinere de la mancare, ci infranare de la tot ceea ce intristeaza pe Domnul; pocainta nu mai este neinteleasa, ci inima curata ce tanjeste dupa iertare.
Cred si martirisesc ca daca vom trai cu credinta, cu nadejde si cu iubire, ne vom cobora indreptatiti de la Biserica.
Si eu merg la templu, la Biserica. Din pacate trebuie sa stau in fata. Nu ma mai rog demult si nu am nicio scuza. Stau cu capul aplecat de rusinea pacatelor, imi recunosc neputinta ce naste deznadejde uneori si imi inalt privirea catre Cer numai cand simt sa strig: "Nu merit iubirea Ta!". Si iarasi imi plec capul lacrimand ca nu pot sa iubesc, nu pot sa ma jertfesc, nu pot sa mijlocesc ca Tine, Iisuse.
Arhim. Siluan Visan
.
Arhim. Siluan Visan
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.