După crearea lui Adam, Domnul a spus că nu este bine ca omul să fie singur. Ce contrast minunat: toate erau bune şi, totuşi, Adam nu a descoperit deplinătatea vieţii! Fără soţie, fără un prieten fidel, el s-a dovedit a fi singur.
De aceea, la sfârşitul celui de-al doilea capitol al cărţii Facerea se adaugă câteva lucruri despre crearea femeii: Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: "Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său" (Fac. 2,21-23).
Cum să înţelegem această enigmatică relatare biblică?
1. Jumătatea cea mai bună
Este interesant că în relatarea despre provenienţa Evei se foloseşte cuvântul bana (a construit, a format), şi nu verbul bara (a creat din nimic). Eva este născută din Adam, luată din bărbat (Fac. 2, 23), femeie din bărbat (I Cor. 11, 12). Chiar dacă lucrurile stau aşa, aceasta este soţie, nu fiică. Spre deosebire de animale, ea este ajutor şi părtaş împreună cu Adam la legământul cu Dumnezeu, corespunzând pe deplin soţului său (v. Fac. 2, 18).
Acum omul se prezintă ca două personalităţi separate şi de sine stătătoare: soţ [iş) şi soţie (işa). Interesant este că în ebraică cuvintele „soţie" şi „femeie" provin de la cuvintele „soţ" şi „bărbat", prin intermediul adăugării sufixului de gen „a". La fel se întâmplă şi în unele limbi moderne.
Biblia nu spune clar care este esenţa a ceea ce s-a luat din Adam. Cuvântul ebraic ţela se traduce prin coastă, dar şi prin margine, parte. (v. leş. 25,12 şi 26,20; I Regi 6, 5 şi II Regi 16, 13). In acest context cuvântul nu trebuie privit în sens anatomic, fiindcă Dumnezeu încă nu dăduse lui Adam „hainele din piele" (v. cap. V). „Toate acestea nu trebuie, bineînţeles, să fie privite într-un sens corporal, spune Fericitul Augustin, în acelaşi fel cum vedem că fac pictorii."
Atacurile răutăcioase la adresa femeii, spunându-se că ele ar fi fost făcute dintr-un „os fără creier", sunt cel puţin absurde. Chiar şi aşa, coasta conţine măduvă osoasă. După cum Eva a fost născută din Adam, la fel Hristos a fost născut din Preasfânta Fecioară Măria (v. Lc. 1, 31-35), iar Biserica (Mireasa şi Soţia), din Hristos (v. Apoc. 19, 7 şi 22,17).
Sfântul Efrem Şirul îi face Evei un compliment: „Eva era deja în Adam, în trup, dar şi în suflet şi duh; pentru că Dumnezeu nu a pus ceva în plus la coasta luată din Adam, în afară de frumuseţe şi chipul exterior. Deoarece în coas tă se afla tot ceea ce era necesar pentru formarea Evei, este drept să spunem: «soţ şi soţie i-a făcut pe ei»."
„Coasta sau osul nu sunt ceva simplu în acest caz, spune Sfântul Inochentie din Cherson. Aceasta trebuie să însemne o jumătate de fiinţă, care s-a desprins din Adam în timpul somnului. Moise nu ne spune cum s-a întâmplat aceasta, deci rămâne o taină. Este clar doar că mai înainte a fost nevoie să se formeze un organism întreg, care apoi s-a despărţit în două genuri - soţ şi soţie."
Creatorul a separat din Adam nu o oarecare parte a sistemului osos, ci acea parte în care era natura feminină (v. cap. II), căci poţi lua doar de acolo de unde există deja ceva. Domnul a despărţit ceea ce era una în două părţi, pentru ca apoi, în cadrul Tainei Căsătoriei, să unească ce era despărţit. Pentru că Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie, omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (Mc. 10, 6-9).
Să remarcăm că, luând de la om o coastă - ceva ce este apropiat de inimă -, Dumnezeu a acoperit acest loc cu carne. Prin această precizare ni se spune altceva: inima dezvelită a bărbatului este acoperită cu carne, semn că atracţia firească a bărbatului pentru femeie este legată de tendinţa trupească de a fi soţul acesteia.
Văzându-şi soţia, Adam a rostit, ca pentru toţi bărbaţii, primul imn de dragoste: lată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie. Intr-adevăr, ea este partea feminină din mine, iar eu partea masculină din ea. Aşa se întâmplă şi în adevăratele căsnicii, până astăzi. O astfel de unire deosebită este posibilă doar pentru că ambele genuri au o singură fire. Intr-adevăr, în afară de particularităţile medico-psihologice, acestea nu se deosebesc esenţial. Cea mai importantă diferenţă biologică şi socială între femeie şi bărbat constă în funcţiile genitale. Iată de ce demnitatea genurilor este egală în faţa lui Dumnezeu, acestea fiind considerate ca două părţi ale aceluiaşi întreg. Nici una din aceste părţi nu poate atinge desăvârşirea fără cealaltă sau fără ajutor deosebit din partea harului lui Dumnezeu, în afara căsătoriei (cum ar fi în monahism).
Ideea deofiinţimii, naşterii unice, a apropierii principiale dintre bărbat şi femeie este una autentic biblică. Femeia nu este cu lipsuri, ci parte firească şi necesară a fiinţei umane; nu este împlinirea vreunui neajuns al chipului lui Dumnezeu în Adam, ci desăvârşirea plinătăţii fiinţei umane, în cazul unirii „într-un singur trup" ia naştere o nouă personalitate.
2. „Acea lumină"
Desăvârşirea, înţelepciunea şi forţa primilor oameni vor rămâne întotdeauna în afara barierei căderii în păcat şi, respectiv, în afara cunoaşterii ştiinţifice. Cu toate acestea, oamenii care au bineplăcut lui Dumnezeu ne-au relatat despre o altă lume şi despre locuitorii ei. Noi ştim că lăcaşurile Raiului sunt pline de frumuseţe nepământească şi de dulceaţă nespusă. Acolo totul este opus putreziciunii, morţii şi necurăţiei lumii acesteia. Firea Raiului este subţiată, aşa cum era trupul lui Adam înainte de „hainele de piele".
Fericitul Andrei cel nebun pentru Hristos a contemplat în lumea de dincolo „multe grădini. şi un miros minunat. Din cele patru laturi băteau vânturi liniştite, iar datorită acestei adieri de vânt arborii îşi leagănă frunzele, făcând un sunet minunat."
Cuviosul Ioasaf, regele, apostolul şi monahul din India, s-a învrednicit, de asemenea, să vadă Raiul. In urma unei rugăciuni cu lacrimi, el a adormit profund. îngeri cu chip de bărbaţi puternici l-au luat şi l-au dus într-un câmp foarte mare, minunat pentru ochi şi presărat în întregime cu flori frumoase. Diferite plante aveau foarte multe fructe nemaivăzute, plăcute la atingere şi minunate la gust. Datorită adierii unui vânt uşor, frunzele arborilor făceau un sunet plăcut şi aveau un miros nemaipomenit. îmbătat de vederea cerească, Sfântul Ioasaf nu a dorit să se mai întoarcă pe pământ, dar îngerii i-au explicat că şederea în lăcaşurile Tatălui Ceresc se obţine doar prin multe chinuri şi necazuri. Ingerii l-au însoţit pe sfânt şi i-au arătat şi locurile veşnicelor chinuri. După aceasta el s-a trezit din visul său minunat.
Sigur că orice relatare de acest fel este subiectivă. Aceasta este doar o încercare nedesăvârşită de a descrie, în limbaj uman, lumea dumnezeiască, nevăzută, nespusă şi mai presus de mintea noastră. Judecând despre suprafiresc, să ţinem minte cuvintele Apostolului Pavel: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2,9).
Konstantin V. Zorin
Articol preluat din cartea "Enigmele ereditatii", Editura Sophia
Cumpara cartea Enigmele ereditatii
.jpg)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.