Hainele de piele

Hainele de piele Mareste imaginea.


Hainele de piele

Spuneam la inceputul acestui studiu ca scopul lui este, pe de o parte, elucidarea principiului constitutiei destinului, a naturii omului in general, iar, pe de alta parte, stabilirea unei baze pe care teologia ortodoxa s-ar putea sprijini spre a ajuta efectiv lumea contemporana.

Cele cate le-am spus despre continutul "chipului lui Dumnezeu" in om raspund la primul punct, arata starea naturala a omului. Cu toate acestea, nu suficient, deoarece experienta arata ca realitatea istorica a omului este diferita de cea care am vazut ca e determinata de "chipul lui Dumnezeu" in om. In conceptia crestina, aceasta se datoreaza faptului ca realitatea istorica evolueaza in starea contrara naturii in care se afla omul dupa cadere. Aceasta stare ramane sa o studiem.

In ce priveste cel de-al doilea punct, cele cate le-am spus pot sa ajute in parte, pentru ca in esenta ele lumineaza pozitiv si pun in valoare cautarile centrale ale omului dupa cunoastere, dezvoltare, dreptate, libertate etc, ca si cautari ale naturii lui de chip (iconice). Insa experienta arata iarasi ca umanitate nu gaseste astazi cele pe care le cauta. In conceptia crestina, aceasta se datoreaza nu faptului ca nu este cu putinta ca el sa le gaseasca, ca ele nu-i apartin, ci faptului ca le cauta miscandu-se dintr-un punct de pornire gresit si intr-o directie eronata.

Punctul de pornire gresit este nerecunoasterea starii contrare naturii in care ne gasim, iar directia eronata este faptul ca noi cautam ceva ce este de fapt contrar naturii. Bunurile naturale pentru om sunt cu putinta sa fie gasite, daca sunt cautate in izvorul lor real si daca, pentru a le gasi, omul se misca valorificand puterile lui naturale.

Atat pentru ca sa explice starea de dupa cadere a omului, cat si pentru ca sa creeze in datul contrar naturii al existentei de dupa cadere a doua baza a acelei punti care, avandu-si prima baza in "chipul lui Dumnezeu" in om, sa ingaduie omului deopotriva sa supravietuiasca in starea contrara naturii, cat si sa se intoarca la starea conforma "chipului", ba chiar, intregind elanul ultimului, sa ajunga la chip, Parintii au dezvoltat invatatura lor de mare insemnatate despre " hainele de piele".

Prin aceasta nu au facut altceva decat sa dezvolte si cea de-a doua din tezele fundamentale ale Revelatiei biblice, adica faptul ca, dupa caderea protoparintilor, ca ei sa poata supravietui, Dumnezeu, "i-a imbracat" prin milostivirea Sa "in haine de piele" (Fc 3, 21). Este limpede ca pentru intregirea studiului nostru este necesar sa privim mai indeaproape si aceasta invatatura patristica.

1. Continutul antropologic general

Inainte de toate trebuie accentuat faptul ca, asa cum arata limpede relatarea Facerii, "hainele de piele" au fost adaugate omului dupa cadere si ca astfel ele nu reprezinta un element constitutiv natural al lui. Ceea ce observatia empirica numeste "naturalitatea" omului este pentru invatatura biblica si patristica o stare ulterioara, de dupa cadere, nu insasi natura lui originara, si prin urmare, adevarata. "Pentru ca proprie si conforma naturii este pentru oameni viata asemanata naturii divine".

Prin urmare, daca vrea sa-si inteleaga pe deplin existenta, elementele bune dar si cele terifiante care-l biciuiesc, omul contemporan este chemat sa-si largeasca orizontul, sa se intrebe daca nu cumva ceea ce el considera "natural" nu e chiar asa inteles de la sine. Si trebuie sa remarcam ca este de bun augur faptul ca in spatiul stiintelor antropologice savantii isi pun in ultimii ani aceeasi intrebare. Desigur, pentru cel ce vrea sa se miste in spatiul antropologiei biblico-patristice ortodoxe, aceasta distinctie are o insemnatate decisiva si el trebuie sa o aiba continuu in minte.

Al doilea punct care trebuie remarcat cu aceasta ocazie este faptul ca hainele de piele nu reprezinta trupul (soma) omului. De timpuriu, Parintii s-au vazut nevoiti sa accentueze aceasta ca sa suprime ereziile gnosticilor care valorizau negativ trupul. Nu este de mirare faptul ca Origen, influentat de conceptia lui eronata despre preexistenta sufletelor, a sovait daca sub expresia Scripturii "haine de piele" trebuie intelese sau nu trupurile. Dar chiar si impotriva acestei sovaieli Parintii exercita o critica dura, caracteristica pentru efortul lor de a sublinia nu numai valoarea pozitiva a trupului, ci de a accentua adevarul crestin central ca, impreuna cu sufletul, trupul alcatuieste prin compunere (sinteza) natura umana deplina.

"Om insa dupa natura nu se numeste foarte adevarat, nici sufletul fara trup nici trupul fara suflet, ci compusul rezultat din compunerea sufletului si trupului intr-un singur chip". Pentru Traditia patristica acest adevar este nu numai central ci si limpede. Este nevoie, astfel, sa insistam aici asupra documentarii sau analizei lui.

Ce sunt insa "hainele de piele"? Am vorbit deja mai sus despre invatatura plina de semnificatii a Parintilor cu privire la aceasta tema. invatatura patristica este intr-adevar plina de semnificatii, insa nu este sistematica. Asa cum, pentru a exprima realitatea conforma naturii omului, Parintii s-au folosit de expresia "dupa chipul lui Dumnezeu" fara sa edifice insa in jurul acestui adevar un sistem, tot asa, ca sa descrie si sa interpreteze starea de dupa cadere a omului, s-au folosit adeseori de conceptul de "haine de piele". in acest mod, ei au formulat multe adevaruri privitoare la "hainele de piele" si au facut variate aplicari ale acestui termen.

Un prim loc comun al tuturor acestor aplicari este acela ca "hainele de piele" exprima mortalitatea biologica (nekrotes) privita de ei ca o a doua natura a omului de dupa cadere. "Pentru aceasta (Dumnezeu) a facut hainele de piele, ca si cum l-ar fi imbracat (pe om) cu mortalitatea (necroza)." (Metodiu din Olimp).

In vreme ce inainte de cadere omul era "gol, scutit de purtarea pieilor moarte (nekron derma-ton)", dupa aceasta el "si-a ascuns (goliciunea) de jur-imprejur cu piei moarte" (Grigorie al Nyssei). "Asadar, mortalitatea (necroza) a fost adusa din natura vietuitoarelor necuvantatoare asupra naturii create pentru nemurire prin iconomie" (Grigorie al Nyssei).

Caracteristic in aceste pasaje, si in altele pe care nu le-am mai citat, este faptul ca nu e vorba de moarte (thanatos), ci de mortalitate biologica (nekrotes), de o noua stare in care se gaseste omul, de o viata in moarte (mia en thanato zoe). Schimbarea este mare, reprezinta o rasturnare deplina a lucrurilor. Omul nu mai are, ca inainte, viata ca o caracteristica constitutiva a lui, nu mai exista datorita vietii care tasneste in mod natural din el, ci exista intrucat amana moartea. Ceea ce exista in principal acum este moartea, viata (zoe) s-a schimbat in supravietuire (epibiose).

Intr-o inspirata "talcuire a modului in care s-a facut caderea lui Adam", Sfantul Maxim Marturisitorul il vede pe omul cel dintai creat grabindu-se sa creeze in el in mod tehnic insusirile lui Dumnezeu, sa creeze in el in mod autonom, "fara Dumnezeu, inainte de Dumnezeu si nu dupa Dumnezeu", ceea ce e o caracteristica exclusiva a lui Dumnezeu: viata in sine. El a parasit astfel hrana dumnezeiasca, potrivita naturii lui si, pentru a-si duce viata lui separata, a ales ca hrana rodul pomului oprit, cu toate ca a fost invatat dinainte ca acesta este un rod al mortii, adica un rod al neincetatei curgeri, schimbari si alterari. Astfel si-a facut stricacioasa, asemenea rodului, si viata lui iar moartea a ajuns vie in el.

Pentru ca, explica dumnezeiescul Parinte, de vreme ce moartea exista ca o stricaciune si descompunere a fapturii care se creeaza in fiece clipa, iar trupul creat neincetat prin afluenta si scurgerea mancarurilor se strica si se descompune in mod natural, este evident ca acelea prin care Adam crede ca se creeaza viata au creat in el si in noi moartea pe care o tin de atunci in floare.

Astfel, Adam a dat mortii intreaga natura umana. "Si moartea traieste de atunci in tot acest interval de timp facandu-ne pe noi mancare ei insasi, iar noi nu mai traim niciodata, fiind pururea devorati de ea prin stricaciune" . De aceea, putin mai jos, numeste "capatul acestei vieti prezente nu moartea, ci izbavirea de moarte".

Asadar mortalitatea, absenta vietii traita de sufletele sensibile ale fiecarei epoci ca absenta a sensului, viata "umeda si dizolvata" sau "racita", este prima dimensiune a hainelor de piele.

Aceasta mortalitate este o caracteristica a naturii irationale. Faptul ca omul a fost imbracat cu ea coincide cu faptul ca a imbracat natura irationala, ca de acum el traieste viata ei si se caracterizeaza prin insusirile ei. Sfantul Grigorie al Nyssei vorbeste despre acea "haina moarta si hidoasa aruncata asupra noastra, alcatuita din pieile animalelor irationale". Si explica: "Auzind vorbindu-se despre «piele» sunt de parere ca trebuie sa-mi intelegi aspectul exterior al naturii irationale in care am fost imbracati ca unii ce ne-am familiarizat spre patimire". Si cu si mai mare claritate precizeaza: "Cele pe care le-a luat (omul) de la pielea animalului irational sunt: impreunarea sexuala, conceptia, nasterea, intinaciunea, alaptarea la san, hrana, scurgerea semintei, cresterea de la mic la desavarsit, floarea varstei, batranetea, boala, moartea", adica ceea ce astazi numim viata biologica.

Ar fi o greseala sa consideram ca in acest text este vorba exclusiv de trup numai pentru ca "hainele de piele" se epuizeaza la trup. "impreunarea", "nasterea", "sanul" si celelalte stadii de dezvoltare ale omului nu se epuizeaza in lucrarile trupesti, ci contin si lucrarile sau functiile sufletului care si ele imbraca "aspectul exterior irational" - este semnificativ ca nu se spune trupul irational - isi pierd libertatea si rationalitatea si decad in instinctivitate. intregul organism psihosomatic al omului a suferit o data cu caderea un fel de piper-nicire, s-a inchis in datele "aspectului exterior (al unui animal) irational".

Efectul acestei inchideri este viata i-rationala sau para-rationala. Caracteristicile si inclinatiile deiforme ale "chipului lui Dumnezeu" in om au deviat de la directia si functionalitatea lor naturala, in acord cu ratiunea lor conaturala, s-au deformat, au fost supuse naturii irationale, si insusirile acesteia au fost imbracate de om ca haine irationale. Animalele purtatoare-de-trup se conserva prin irascibilitate, scrie Sfantul Grigorie, si se inmultesc prin concupiscenta; lasitatea le salveaza pe cele lipsite de putere si frica pe cele usor de prins.

Toate acestea si celelalte asemanatoare "au intrat in constitutia omului prin nasterea lui dobitoceasca" . Astfel "s-au amestecat in om cele proprii naturii irationale". Vom vedea mai jos cu mai multe detalii cum s-a facut aceasta injugare a omului cu insusirile naturii irationale care apar in om si functioneaza ca patimi. Aici e de ajuns sa observam ca ea reprezinta un element al "hainelor de piele".

Dar viata pe care "hainele de piele" au impus-o omului este moarta sau biologica sau irationala, fiindca, in ultima analiza, e materiala. "Hainele de piele" sunt identificate de Sfantul Grigorie al Nyssei cu ,frunzele trecatoare ale acestei vieti materialnice pe care ni le-am cusut in chip rau (ca haine) dezbracati fiind de hainele cele proprii si stralucitoare" .

Aceasta materialitate imbratiseaza intregul organism psiho-somatic al omului si - merita sa remarcam inca o data - nu se refera exclusiv la trup. Continuand pasajul de mai sus. Sfantul Grigorie determina "frunzele vietii materialnice" ca fiind "desfatarile, slava si cinstirile efemere si plenitudinile fulgerator ucigatoare ale trupului" si in alt loc ca fiind "placerea si irascibilitatea, lacomia pantecului si infranarea si cele asemenea". Slava, cinstea, irascibilitatea nu sunt caracteristice ale trupului.

Desigur, trupul a imbracat "hainele de piele", a devenit "dens si solid", e caracterizat de "aceasta constitutie densa si grea", in vreme ce la inviere, cand isi va regasi desavarsita natura lui dinainte de cadere, "va fi retesut" "subtil si aerian", va fi restaurat in "frumusetea lui cea mai buna si dorita".

Dar si functiile psihice au devenit, impreuna cu cele trupesti, "corporale", constituind, dupa Sfantul Grigorie al Nyssei, impreuna cu trupul, "acoperamantul inimii, vesmantul carnal al omului vechi". "Iar spunand "carne", determina cu mai mare exactitate pe omul cel vechi pe care Apostolul porunceste sa fie dezbracat si lepadat", adica pe acel om pe care Apostolul il numeste "carnal" sau "psihic", in opozitie cu cel "spiritual" . In acord cu o formula cuprinzatoare a Sfantului Grigorie, hainele de piele sunt "cugetul trupesc".

Este vorba deci de o injugare generala a omului cu materialitatea, cu neincetata curgere a elementelor ce alcatuiesc lumea materiala, cu continua miscare si schimbare care-l fac impatimit si "carnal" in intregul lui. Intelegem astfel de ce, pentru sfantul episcop al Nyssei, in aceasta carnalitate biologica, irationala, materiala, moarta, "cinstirile" pe care le afla omul sunt in mod inevitabil "efemere" si pentru ce "plenitudinile". adica zvacnirile, certitudinile "carnii" sunt "ucigatoare", adica moarte si aducatoare-de-moarte.

Inainte de a fi imbracat "hainele de piele", omul purta un vesmant " tesut de Dumnezeu", haina lui psihosomatica era tesuta din harul, lumina si slava lui Dumnezeu. Cei dintai oameni creati "erau imbracati cu slava de sus... slava de sus ii acoperea mai bine decat orice haina". E vorba de vesmantul "chipului lui Dumnezeu" in om, de natura umana dinainte de cadere alcatuita cu suflarea lui Dumnezeu si construita dei-form. in acel vesmant stralucea "asemanarea cu Dumnezeu" pe care o constituiau nu o "figura exterioara" sau o "culoare", ci "nepatimirea", "fericirea" si "nestricaciunea", caracteristici in care "se contempla frumusetea dumnezeiasca".

Cel dintai om zidit era, potrivit formulei cuprinzatoare a Sfantului Grigorie Teologul, "gol pentru simplitate". Aceasta inseamna, dupa cum explica Sfantul Maxim, ca trupul lui nu cuprindea in el "calitati" contrare intre ele, care acum il trag in directii opuse, il macina prin stricaciune si il corup, ci "un alt amestec cuvenit lui... alcatuit din calitati simple si necontradictorii intre ele".

Era "lipsit de curgere si de scurgere", liber de "schimbarea continua dinspre amandoua acestea potrivit dominatiei calitatilor lor" si pentru aceasta era partas la "nemurirea cea dupa har". Daca vom intelege "goliciunea" ca transparenta, putem spune ca trupul lui Adam era atat de simplu incat in realitate era transparent, deschis creatiei materiale, nu intampina nici o rezistenta si lumea nu-i opunea nici ea nici o rezistenta, fiindu-i predata intru totul. Mentinandu-si consistenta proprie si alteritatea lui fata de lume, trupul uman nu avea, totusi, nici o distanta fata de ea.

Si sufletul omului era deschis puterilor ingeresti si lui Dumnezeu, nu intampina rezistenta, avand comuniune in tihna atat cu lumea spirituala angelica, cat si cu Duhul lui Dumnezeu. Exista atunci, scrie de-Dumnezeu-graitorul episcop al Nyssei, o stare unitara, ca a unui cor. a naturii rationale, angelice si umane "care privea spre Corifeul unic al corului si care conducea corul spre armonia data de Acela".

Dar pacatul "a dizolvat acea divina armonie a corului", intinzandu-si alunecusul amagirii la picioarele primilor oameni "care alcatuiau un cor impreuna cu puterile ingeresti", si astfel omul a cazut, s-a amestecat cu noroiul, a dezertat la sarpe, a imbracat hainele moarte si a ajuns un "cadavru". Astfel, "omul a rupt contactul lui cu ingerii". In mod asemanator s-a rupt si contactul omului cu creatia materiala.

Ajungem astfel la un al doilea punct al studiului nostru. Sa vedem mai analitic cum s-a produs ruptura de mai sus si injugarea corespunzatoare cu "aspectul exterior al unui vietuitor irational", sa explicam adica felul cum s-a prefacut in " haine de piele " vesmantul deiform si tesut de Dumnezeu al omului dinainte de cadere. Si astfel, se vor lumina unele aspecte ale intrebarii initiale referitoare la ce anume reprezinta continutul antropologic al "hainelor de piele".

2. Transformarea puterilor "chipului lui Dumnezeu" din omul dinainte de cadere in "haine de piele"

In acest punct ne vom sprijini pe Sfantul Maxim Marturisitorul. Dupa acest mare dascal al Bisericii, caracteristica centrala a existentei omului conforme naturii este o unitate relativa sau, mai exact, potentiala, pe care omul este chemat sa o inalte "prin buna intrebuintare (euchrestia) a puterilor lui naturale la o unitate deplina, realizata actual, a lui si a lumii in Dumnezeu.

Aceasta unitate potentiala, explica el, exista intre lumea materiala si trupul omului, intre trup si suflet, intre suflet si Dumnezeu. Cunoastem, scrie el, ca "sufletul se afla la mijloc intre Dumnezeu si materie si are puteri unificatoare fata de amandoua".

Adam avea drept scop ca, utilizand corect puterile lui unificatoare, sa realizeze in act unitatea in potenta, unificand si astfel suprimand cele patru mari diviziuni ale universului: diviziunea omului in barbat si femeie, a pamantului in paradis si lume locuita, a naturii sensibile in cer si pamant, a naturii create in sensibila si inteligibila si, in fine, cea de-a cincea, cea mai inalta si negraita diviziune: intre creatie si Creator.

Intr-un alt text, exceptional de dens, pe care vom incerca sa-l prezentam, explicandu-l oarecum in continuare, Sfantul Maxim descrie mai in detaliu unitatea potentiala originara, conforma naturii, si elucideaza mai concret modul intregirii ei. El invata ca exista o corespondenta "conform naturii" intre puterile sufletului si simturile trupului, intre, de exemplu, facultatea intelectuala a sufletului, intelectul (mintea), si simtul vizual, intre facultatea poftitoare (concupiscenta) a sufletului si simtul gustativ, intre facultatea vitala a sufletului si simtul tactil etc.

Spre aceste simturi trupesti care se manifesta in afara prin organele de simt corespunzatoare, sufletul "este purtat prin puterile lui" si, pornind de la simturile trupesti, puterile sufletului "sunt transportate" spre lumea materiala sensibila. Astfel, daca va face uz corect de simturi, sufletul poate "prin puterile lui proprii" nu numai sa organizeze si sa guverneze lumea lasand-o in afara lui insusi, ci - si acesta este faptul fundamental - are putinta sa mute "in sine in mod intelept tot ceea ce se vede si in care se ascunde Dumnezeu, fiind propovaduit de aceasta in tacere".

In acest fel, se creeaza cele patru virtuti generale care nu sunt numai niste insusiri sufletesti, ci stari reale, am spune materiale, din moment ce sunt create din unirea, mai exact intreteserea ("impletirea"), puterilor sufletului, a simturilor corespunzatoare si a organelor de simt ale trupului cu lucrarile simturilor prin care sufletul imbratiseaza lucrurile sensibile.

Prima virtute este chibzuinta (phronesis) creata din impletirea puterilor intelectuale si rationale cu simtul vizual si auditiv al trupului, dar si cu lucrarile corespunzatoare: cea cognitiva, care e lucrarea puterii cognitive, si cea epistemica, care e lucrarea puterii rationale. Prin chibzuinta sufletul concentreaza in el ratiunile lucrurilor sensibile si astfel le uneste cu sinea lui. In mod asemanator sunt create si celelalte trei virtuti generale: dreptatea, curajul si cumpatarea (dikaiosyne, andreia, sophrosyne).

In continuare, prin unirea primelor doua virtuti, a chibzuintei si a dreptatii, care contin deja fiecare, asa cum am vazut, impletite in ele puterile sufletului, simturile trupesti corespunzatoare si lucrarile simturilor asupra lucrurilor, se creeaza virtutea mai generala a intelepciunii (sophia), care e alcatuita din toate puterile si simturile cognitive - am spune ale functiilor psihosomatice cognitive ale omului - dar si din lucrarile acestor puteri sau din roadele care se nasc din intalnirea functiilor cognitive cu lucrurile, care sunt cunostintele.

Iar din impletirea celorlalte doua virtuti generale, a curajului si cumpatarii, se creeaza virtutea mai generala a blandetii (praotes) care, reprezentand armonizarea si rezultanta tuturor puterilor active ale sufletului, ale simturilor corespunzatoare ale trupului si ale lucrarilor simturilor, se numeste si nepatimire, pentru ca nu e altceva decat "atotdesavarsita nemiscare a iutimii si poftei - (irascibilitatii si concupiscentei (thymos kai epithymia) - spre cele contrare naturii".

Aceste doua virtuti mai generale pe care le-am putea numi si stari spiritual-materiale sau functii psihosomatice ale omului, cu toate cate acestea le contin in mod real asa cum am vazut, "sunt concentrate in virtutea cea mai generala dintre toate: iubirea (agape)".

Ca una ce este virtute "unificatoare", iubirea concentreaza toate, adica atat elementele prime (sufletul si puterile sufletului, trupul si simturile trupesti, lucrarile simturilor asupra lucrurilor si ratiunile acelor lucruri), cat si miscarea tuturor acestora spre telul lor (virtutile generale si mai generale care am vazut ca sunt stari reale) intr-o sinteza unitara, intr-o unitate definitiva si simpla care are loc in Dumnezeu. Aceasta o face iubirea fiindca este o virtute "extatica si indumnezeitoare (ekstatike kai theopoietike) in chip diferit pentru toate".

Astfel, recapituleaza Sfantul Maxim, folosindu-se de simturi "ca de niste care rationale ale puterii lui", sufletul prinde in ele cele sensibile si-si insuseste ratiunile lor, iar puterile lui, cu tot ceea ce ele contin acum, le uneste cu virtutile si cu ratiunile divine ascunse in ultimele, pentru ca virtutile nu sunt stari simplu omenesti ci divino-umane. Iar mintea duhovniceasca care se afla in ratiunile divine imboldeste din toate partile sufletul si "il preda intreg lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu imbratisandu-l cu totul, impreuna cu trupul concrescut in chip natural cu el, il face asemenea Lui dupa masura acestora".

In acest mod, "tinzand impreuna in jurul naturii celei una a omului", cele multe pot sa se concentreze intr-una si sa se arate ca "Unul este Creatorul a toate, strabatand prin umanitate in mod analogic toate cele ce sunt", si "Dumnezeu insusi sa devina totul in toate, cuprinzand si enipostaziind intru Sine toate".

Acesta este omul conform naturii "dupa chipul lui Dumnezeu", aceasta e functia lui naturala, lucrarea si scopul lui conform naturii. Atunci cand deviaza din aceasta directie, el cade in starea contrara naturii.

Este cazul lui Adam. Omul cel intai-creat nu s-a miscat catre Dumnezeu, Arhetipul si principiul lui natural, ci in directie opusa, fapt care a rasturnat, cum era natural, si functionalitatea organismului lui psihosomatic. Din moment ce s-a schimbat punctul de referinta sau atractie al omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrarile simturilor, ci sunt folosite de acestea. in loc ca sufletul sa se concentreze in el si, in continuare, in Dumnezeu si sa uneasca astfel toate cele divizate de natura lor, el se lasa atras de cele sensibile si in cele din urma e inrobit prin intermediul simturilor de acestea. Astfel, acum domina scindarea.

O data cu refuzul lucrarii conform naturii si supunerea lui, contrara naturii, lumii sensibile, omul, care este ca un " un fel de atelier (ergasterion) foarte cuprinzator a toate", ca un inel sau "o legatura (syndesmos) naturala" a toate, a scindat si unitatea relativa sau potentiala pe care, asa cum am vazut, o crea existenta sa ca si "chip al lui Dumnezeu", in univers. "Folosindu-se rau de puterea naturala data lui pentru unirea celor divizate", el a creat "mai degraba diviziunea celor ce erau unite".

Dar atunci cand sufletul este inrobit de cele sensibile, lucrarile simturilor, simturile insasi si, in ele, puterile corespunzatoare ale sufletului, imbraca, din moment ce se supun lor, forma celor sensibile si-si fac un chip analog lor. "Prin intermediul trupului, sufletul miscat impotriva firii catre materie imbraca chipul pamantesc".

Este ceea ce numeam mai sus, meditand asupra Sfantului Grigorie al Nyssei, injugarea cu "aspectul exterior al unui animal irational". Rezultatul acestei injugari e viata irationala caracterizata, cum ne-a invatat deja sfantul episcop al Nyssei, de patimi. Sfantul Maxim explica si modul in care se nasc patimile.

Cand mintea, scrie el, a refuzat miscarea ei, conform naturii, spre Dumnezeu, neavand altundeva unde sa se miste, ea se preda pe sine simtirii si aceasta o amageste neincetat facand-o sa rataceasca la suprafata celor sensibile "prin care (sufletul) uitand de bunatatile naturale, isi intoarce-rastoarna (katastrepheif toata lucrarea lui spre cele sensibile, nascocind prin acestea manii, pofte si placeri necuvenite". Pentru ca placerea nu e altceva decat "un mod al lucrarii simturilor constituit dupa o pofta irationala". Cand cade asupra simtirii, pofta irationala o schimba pe aceasta din urma in placere. adaugandu-i o forma, sau un "chip" (morphe) irational. Iar simtirea care se misca in acord cu pofta irationala creeaza o data cu dobandirea lucrului sensibil, placerea.

Intr-un alt text, vorbind nemijlocit despre Adam, Sfantul Maxim scrie: "Facandu-se astfel calcator al poruncii" - schimbandu-si directia - "ignorand pe Dumnezeu, amestecandu-si cu incapatanare in intreaga lui sensibilitate intreaga lui putere intelectuala, el a imbratisat cunostinta compusa si pierzatoare, activata spre patima, a celor sensibile; si asa s-a alaturat dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor, lucrand, cautand si voind in tot modul aceleasi lucruri ca si ele, ba chiar depasindu-le in irationalitate".

3. Caracterul dublu al "hainelor de piele"

Credem ca ultimele texte dau un raspuns suficient la intrebarea pe care am pus-o: cu privire la felul cum s-a facut injugarea omului cu aspectul exterior al unui animal irational, cum puterile de "chip" (iconice) si posibilitatile omului s-au-transformat in "haine de piele".

Dar mai sus am folosit unele texte in care Dumnezeu este prezentat in mod activ ca imbracandu-i pe oamenii cei dintai creati cu "hainele de piele". Si nu este o simpla figura de stil, din moment ce chiar insasi formularea Sfintei Scripturi este categorica: "Si a facut Dumnezeu lui Adam si femeii lui haine de piele si i-a imbracat cu ele" (Fc 3, 21).

Daca insa "hainele de piele" sunt rezultatul procesului natural prin care pacatosul ajunge la injugarea cu aspect exterior al unui animal irational si la imbracarea in continuare a "hainelor de piele", cum se face ca Dumnezeu imbraca pe omul cazut cu aceste "haine"? In aceasta contradictie se ascunde un mare adevar ce merita sa fie cercetat.

Am vazut ca, asadar, continutul central al "hainelor de: piele" este mortalitatea biologica (necroza), transformarea vietii in supravietuire. Acest fapt reprezinta, intr-adevar, un efect natural al pacatului, nu este o creatie a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu creeaza raul. Dar Dumnezeu rabda (adica accepta din condescendenta, suporta) in iubirea Lui infinita si aceasta noua stare si o transforma in binecuvantare. Preface ceea ce este un rezultat al negatiei si, prin urmare, negativ, in ceva relativ pozitiv, in vederea transfigurarii lui finale.

"Pentru ca Dumnezeu se foloseste in mod bun spre indreptarea noastra si de cele facute rau". Sub iubirea Binelui desfiintatoare si reinfiintatoare a toate, raul care nu este "nici ceva ce este" nici, cu atat mai putin, "creator de lucruri ce sunt", poate deveni, dupa expresia zguduitoare a Sfantului Dionisie Areopagitul, "si fiinta si bine si creator si cele bune".

Astfel, Dumnezeu Cel infinit puternic se foloseste de noua stare ca de una din multele cai pe care le cunoaste intelepciunea Sa cea milostiva si mult felurita ca sa conduca umanitatea spre binele cel mai mare, Hristos, Care va realiza intr-un mod nou, mai uimitor si cuvenit lui Dumnezeu, destinul ei initial pe care Adam nu l-a realizat facand o rea intrebuintare a puterilor lui naturale. Si ofera aceasta stare relativ pozitiva a "hainelor de piele" ca o a doua binecuvantare omului autoexilat, o adauga ca o a doua natura, naturii lui pentru ca el sa poata, facand uz corect de ea, sa supravietuiasca si sa-si realizeze destinul in Hristos.

"Fiindca haina este alcatuita din cele ce ne imbraca din afara, oferindu-si folosul ei trupului vremelnic, nu concrescuta cu el prin fire. Asadar, mortalitatea biologica (nekrotes) a fost pusa prin iconomie (oikonomikos) in jurul naturii create spre nemurire, luata din natura vietuitoarelor irationale".

Pe de alta parte, caderea are in acelasi timp un caracter natural, pe care l-am studiat mai sus, si un continut etic. Pacatul este o revolta si o ofensa adusa dreptatii lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu este dupa Parinti, asa cum sintetizeaza invatatura lor privitoare la aceasta problema Nicolae Cabasila in secolul XIV, "iubirea de oameni si bunatatea ultima a lui Dumnezeu fata de neamul (omenesc) faptul de a impartasi fara pizma din bunatatile Lui si partasia (comuniunea) fericirii".

Dupa Cabasila, Iubirea care este Dumnezeu (1 In 4, 8) a creat zidirea in mod liber, din nimic. Acest act al creatiei, fiind bun, a avut drept rezultat un cosmos, adica o ordine si o armonie care constituie dreptatea creatiei. Prin urmare, intre dreptatea-bunatate a Creatorului si dreptatea-ordine-armonie a creatiei exista o relatie reala, intensa, iconica.

Astfel, revolta sau ofensa omului impotriva lui Dumnezeu, neputand sa atinga dreptatea lui Dumnezeu - caci, cum e cu putinta ca infinitul sa fie afectat sau atins intr-un fel oarecare de finit? - afecteaza in mod real icoana dreptatii divine in creatie, zdrobeste si dezorganizeaza alcatuirea psihosomatica iconica si functionalitatea omului, si ordinea si armonia creatiei. "Ofensa" (hybris) este, in realitate, o "rana" (trauma).

Dar, din moment ce caderea reprezinta in realitate o "ofensa", trebuie sa existe in mod real si "pedeapsa" (timona) corespunzatoare. "Fiindca trebuia ca pacatul sa fie nimicit printr-o pedeapsa oarecare si sa fim izbaviti de vina lucrurilor pe care le-am gresit fata de Dumnezeu primind o osanda a pedepsei". Insa pedeapsa care vine in mod natural asupra celui ce ofenseaza nu vine de la dreptatea lui Dumnezeu care nici nu a lovit nici nu cere satisfactie, ci de la dreptatea creapei (alia ap o tes dikaiosyne tes ktiseos). Legile ultimei continua sa functioneze, dar acum in mod dezorganizat si rasturnat, si-1 implica in aceasta functionalitate rasturnata si pe om, chinuindu-l si torturandu-l.

Deci, din acest punct de vedere, injugarea omului cu aspectul exterior al unui animal irational si transformarea functiilor lui naturale in patimi, "hainele de piele", constituie "pedeapsa" pe care insasi dreptatea creatiei o aduce asupra omului. Din acest motiv, cautand placerea, omul gaseste durerea, cautand viata, gaseste moartea. Studiind pe Sfantul Maxim am vazut cum se intampla aceasta, Sfantul Cabasila ne explica si de ce.

Pedeapsa pe care dreptatea neinduplecata a creatiei o aduce asupra omului ar fi vesnica, invata Cabasila, daca nu ar interveni dreptatea-bunatate a lui Dumnezeu sa indrepte dreptatea creatiei transformand cu iubire de oameni in mod interior "pedeapsa" in "leac" (pharmako), vindecand astfel "rana" si pedepsind, nimicind "ocara" care este pacatul. "Rana insa, durerea si moartea au fost nascocite dintru inceput impotriva pacatului... Pentru aceasta indata dupa pacat Dumnezeu a ingaduit moartea si durerea, nu aducand o osanda asupra unuia care a pacatuit, ci mai degraba oferind un leac unuia care s-a imbolnavit".

Cele de mai sus fac limpede faptul ca in realitatea unitara a "hainelor de piele" trebuie sa distingem doua aspecte, iar acest punct are pentru tema noastra o importanta deosebita si decisiva. Ele sunt, am spune, o realitate dubla, ca acele tablouri care au imprimat pe ele doua vederi si o data cu miscarea privitorului se arata cand una cand alta, una care provoaca spaima si alta veselie. La forma respingatoare pe care a creat-o omul ofensand pe Dumnezeu si ranindu-se pe sine insusi, la aceasta "masca hidoasa" dupa Sfantul Grigorie al Nyssei, Dumnezeu, folosindu-se de acelasi material, adauga pe cea de a doua si astfel creeaza aspectul pozitiv al "hainelor de piele".

Pe de o parte, "hainele de piele" sunt rezultatul natural al pacatului, reprezinta o intunecare a "chipului lui Dumnezeu" in om, o cadere din starea conforma naturii, constituind in acelasi timp, o "ofensa", o "osanda" si o "rana"; pe de alta parte, ele reprezinta un "leac" si o binecuvantare, constituie o posibilitate noua pe care o da Dumnezeu omului ca sa poata supravietui in moarte, din moment ce a pierdut viata, si mai ales ca sa supravietuiasca corect, sa ajunga in punctul de a regasi mai deplina viata si forma mai frumoasa a naturii lui in Hristos.

Inaintea unei asemenea manifestari concrete a acestui mister negrait al milostivirii dumnezeiesti, Sfantul Apostol Pavel ramane rapit in adorare: "O, adancul bogatiei, intelepciunii si cunostintei lui Dumnezeu. Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui si nestiute caile Lui!" (Rm 11, 33).

Panayotis Nellas

12 Iulie 2012

Vizualizari: 6344

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE