Fara ca cineva dintre semeni sa ne vada, ne simtim vinovati atunci cand facem o greseala. Mai mult, ne este rusine de noi cand suntem in greseala. Din ce cauza? Datorita prezentei constiintei in noi. Este glasul care uneori ne da dreptate fata de cum traim, iar alteori ne mustra. Daca se intampla ca ea sa taca, trebuie sa stim ca noi am redus-o la tacere, nu datorita curatiei noastre, ci pentru ca este vlaguita.

Parintele Iosif, staretul de la Manastirea Optina, spunea: "Constiinta omului este ca un desteptator. Daca desteptatorul a sunat si tu, stiind ca trebuie sa mergi la ascultare, te scoli indata, urmarea va fi ca si dupa aceea il vei asculta totdeauna; iar daca nu te vei scula indata, zicand cateva zile in sir: sa mai stau putin in pat, vei sfarsi prin a adormi si a nu te mai trezi cand suna desteptatorul”.

Dumnezeu ne-a dat libertatea sa lasam in noi constiinta sa ne lumineze sau sa o adormim. Daca alegem sa-i daruim somnul, ea nu ne mai poate grai limpede. Sfintii Parinti spun ca precum in apa tulburata de namol, nimeni nu-si poate cunoaste chipul, nici noi, dupa ce calcam legea lui Dumnezeu, nu mai intelegem ce ne graieste constiinta, incat, ajungem sa credem ca nu mai este in noi.

Stim cu totii ca inainte de a savarsi pacatul, fiecare dintre noi aude glasul constiintei, care incearca sa ne opreasca de la pacat. Este un alt mod prin care Dumnezeu ii striga omului sa nu faca raul. Ea indeplineste un intreit rol in viata noastra: sfatuitor, inainte de savarsirea faptei; martor, in timpul savarsirii faptei, si de judecator, dupa savarsirea faptei. Scopul? Sa-l faca pe om sa se asemene cu Dumnezeu. Asadar, constiinta este un martor care nu tace.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca acest glas nu ne chinuie tot timpul, fiindca n-am putea indura acest lucru. Mustrarea neincetata nu ne-ar mai da puterea de a incepe o alta viata. Dar ea "scapara” in noi, nelasandu-ne sa vietuim in pacat.

Datoria noastra este sa ne pastram constiinta nesmintita. Sa nu ne bucuram ca am redus constiinta la tacere, caci linistea adusa de aceasta tacere nu va fi de lunga durata, avand in vedere judecata de dupa moarte si cea de la sfarsitul chipului acestei lumi. Pacatul ramane intiparit pentru vesnicie in constiinta omului. In acest sens ea poate fi numita cutia neagra a memoriei.

Mantuitorul se va folosi de constiinta la judecata, ca omul sa nu poata spune ca a fost judecat pe nedrept. Sa ne amintim de episodul cu femeia desfranata, care urma sa fie ucisa cu pietre. Adusa in fata lui Hristos, cei ce doreau sa o ucida, L-au intrebat cum trebuie sa raspunda fata de pacatul in care ea cazuse. Hristos le spune:  "Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei” (In. 8,7). Cei care o invinuiau, fiind mustrati de constiinta lor, au renuntat sa mai arunce cu pietre. Din acest episod reiese ca tot ceea ce facem, se inregistreaza in constiinta. Nu intamplator ni se cere sa ne impacam cu parasul nostru cat suntem pe cale (Mt. 5, 25-26). Paras este numita constiinta, iar calea, dupa spusele Sfantului Vasile cel Mare, este aceasta lume.

Sa ne sarguim sa pazim constiinta atat timp cat suntem in lume, caci din cauza nesocotirii unui lucru marunt, ajungem la nesocotirea celor mari. Asadar, sa vietuim potrivit indemnului Apostolului Pavel: "Sa aveti credinta si constiinta buna” (1Tim. 1, 19).

Adrian Cocosila

• Constiinta si compromis - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Constiinta, ceasul desteptator al sufletului
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre constiinta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti