Stimata doamna Andreea Anghel si, totodata, iubita sora crestina. Am citit in presa ca doriti sa propuneti Patriarhiei Romane ca fiul dumneavoastra, Ionut, pe care l-ati pierdut intr-un accident stupid pentru civilizatia secolul XXI, sa fie declarat martir sau mucenic. Cu compasiunea si condoleantele cuvenite, permiteti-mi sa va eliberez de efortul de a parcurge acest drum.
Desigur, dintr-un anume punct de vedere, cererea dumneavoastra este intemeiata. Numai o mama poate cunoaste durerea pierderii bruste si fara vina a fiului ei, o durere care-i strapunge inima si viata intreaga. Aceeasi durere va fi incercat, mai demult, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cand a vazut rastignit, fara vina, pe Cruce, pe Prea-Iubitul si Preasfantul sau Fiu, Iisus Hristos.
Va inteleg profund durerea si stiu ca, pentru fiecare dintre noi, pierderea cuiva drag poate lasa urme adanci, chiar foarte adanci in firavele noastre suflete nemuritoare, ce nu vor fi niciodata pregatite sa inteleaga pe deplin moartea. Pentru ca moartea, mai ales a cuiva drag, este un accident pe care nimeni nu-l poate pricepe fara suferinta. Tocmai de aceea, intelegand aceasta durere, dar si riscul de a ajunge la deznadejde, Sf. Ap. Pavel va scrie celor ce au pierdut pe cineva ca: Fratilor, despre cei ce au adormit, nu voim sa fiti in nestiinta, ca sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde.
Asa ca, permiteti-mi, iubita fiica a Bisericii noastre, sa va spun, cu toata delicatetea duhovniceasca de care pot fi eu capabil, ca, desi inteleg resorturile care v-au determinat demersul, totusi, cererea dumneavoastra nu este tocmai potrivita. Iata de ce:
1. Intre martir si sfant martir este o mare diferenta, pe care ratiunea noastra trebuie sa o inteleaga. Primul, martirul, este cel care sufera moartea pe nedrept, pentru o cauza, oricare ar fi ea. Cum ar veni pe intelesul nostru azi, este un martir al societatii civile. Al doilea, sfantul martir, sufera, ca si primul, moartea pe nedrept. Numai ca, de aceasta data, diferenta este data de cauza pentru care isi da viata: marturisirea credintei. De aceea, acest tip de martir este recunoscut exclusiv de catre Biserica, in vreme ce primul tip de martiraj poate fi recunoscut de catre oricine doreste, fie el si din afara Bisericii, deoarece cauza poate fi nu neaparat una sfanta.
2. Fie martir, fie sfant martir, ambii au un numitor comun, dincolo de jertfirea vietii pentru o cauza: jertfa este voita si asumata constient. Ambii cunosc bine ce urmeaza sa se intample, o fac in mod constient si voluntar, convinsi fiind ca valorile pentru care isi sacrifica viata sunt mai presus de valoarea vietii insasi, iar cauza (scopul pentru care o faci) primeste jertfa propriei vieti ca un plus de valoare, care o innobileaza si o desavarseste. Spune chiar si Sf. Ap. Pavel, referindu-se la ambele forme de martiraj:
“Caci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotaraste cineva sa moara”.
3. In Biserica, trecerea cuiva in randul sfintilor nu se face la cerere, pentru simplul motiv ca Biserica nu decreteaza pe cineva ca sfant ci recunoaste sfintenia cuiva, deja existenta. De aceea, procesul de canonizare, in Ortodoxie, pare ceva mai anevoios ca in alte parti. Sfintenia nu consta in numirea cuiva intr-o functie, ci este recunoasterea unui model de viata ca fiind bun, garantia atingerii desavarsirii.
Prin urmare, cu toata consideratia cuvenita, stimata doamna Andreea Anghel, si, repet, iubita sora crestina, nu cred ca situatia tragica prin care a trecut fiul dumneavoastra, mult iubit si jelit, va poate duce la implinirea dorintei. Sunt convins ca, dincolo de durerea prin care treceti, ratiunea va va randui inima spre Adevarul cel Ceresc si veti intelege ca fiul dvs. nu si-a dorit aceasta moarte pentru vreo cauza, fie ea si sfanta, ci este doar victima unui complex de factori negativi, pe care, din respect pentru dumneavoastra personal, dar si pentru familie si opinia publica, nu doresc a-l trata acum si aici, pentru a nu da de inteles ca vreau sa rasucesc cutitul in rana, care este destul de greu de purtat.
In incheiere va asigur ca il voi pomeni la Sfantul Altar, rugandu-ma la Domnul nostru Iisus Hristos ca sa-l aseze pe Ionut in ceata neprihanitilor prunci, cum de altfel cred ca si merita, dovada fiind dragostea crestina infinita a parintilor sai, care-l doresc a fi randuit in Raiul Sfintilor lui Dumnezeu.
Si am toata nadejdea ca, la Inviere, desi poate voi fi gasit vinovat de a va scrie aceste randuri, macar imi va ingadui Dumnezeu sa-l vad pe Ionut stand la Cina Domnului, la masa cu Dumnezeu, cu Maica Sa si cu toti sfintii prunci nevinovati. Amin!
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.