Marea dilema a statului postcomunist ar putea fi formulata cat mai concis astfel: ori continua politica de tip providential, cea care l-a si dus la faliment, ori se retrage la functiile sale centrale si absolut indispensabile, lasand dimensiunea sociala pe seama unor structuri administrative locale si, evident, a initiativelor private. In ceea ce ne priveste pe noi, vedem cum toate guvernele care s-au succedat la putere in ultimii douazeci de ani au facut din aceasta stare dilematica una de drept, Romania continuand sa aloce resurse impresionante in cele peste 50 de tipuri de ajutoare sociale, directe sau indirecte, in timp ce sistemele de asistenta medicala sau educationale sunt in pragul colapsului, iar un numar nu mai putin impresionant de oameni traiesc sub pragul decentei. Cum altminteri am putea explica acest trist paradox, daca nu prin coabitarea nefericita a doua principii total opuse? Altfel spus, cum sa mergem inainte cand apasam pe acceleratia liberalismului (in sensul clasic al termenului) si pe frana providentialismului in acelasi timp? Criza financiar-economica in care ne mai zbatem a avut meritul – de aceea sunt, la urma urmelor, bune crizele! – sa puna pe agenda dezbaterii publice si politice acele contradictii interne, de la salarizarea diferentiata la raportul dintre incasari si cheltuieli, pe care Romania nu le mai poate perpetua decat cu riscul falimentului de tara.

Gasirea unei solutii ar incepe cu lamurirea termenilor. Ce inseamna asadar practicarea unei politici asistentialiste? Foarte pe scurt, prin raportul de asistenta dintre stat si cetatean se instaureaza un flux de servicii cu sens unic: cineva doar ofera (statul), iar altcineva (asistatul) doar primeste.

Evident, de la caz la caz, se poate constata ca exista situatii in care raportul nu poate functiona decat astfel, persoanele asistate fiind in incapacitatea fizica de a raspunde, pe baza reciprocitatii sociale, la asistenta primita. Dincolo insa de exceptii, evolutia ultimei perioade, studiata ca atare mai ales in tarile prospere ale Europei, cu precadere in Germania sau Suedia, indica tendinta masiva de corupere a sensului asistentei sociale.

Fara a induce o lectura discriminatorie, studiile sociologice arata cum existenta in aceste tari a din ce in ce mai numeroase familii, mai ales de emigranti, este bazata exclusiv pe serviciile asistentiale. Problema majora rezida in faptul ca suma acestor servicii, gratuitati si oportunitati depaseste uneori chiar si de doua ori venitul unei familii integrate in procesul de productie. Altfel spus, se pare ca este mult mai convenabil si mai banos sa fii asistat, decat sa te ajuti singur, muncind, platind impozitele, contribuind la fondul de sanatate, somaj sau pensie. O deturnare de asemenea proportii a intentiei statului a declansat intre timp vii discutii in Germania, pentru a ramane la acest exemplu, decidentii politici fiind somati sa inchida acele “fisuri” prin care banii publici se scurg de decenii sub pretextul asistentei sociale. Chiar daca Romania nu este un state of welfare, situatia se intalneste din ce in ce mai frecvent si la noi, dovada fiind numarul relativ mare de cazuri in care asistenta sociala este primita pur si simplu pe nedrept sau, daca este legala (precum ajutoarele de maternitate), nu este secondata de masuri care sa incurajeze reinsertia in munca. Daca mai adaugam aici pensionarile abuzive pe caz de boala, evaziunea fiscala prin munca la negru, autocadorisirea cu prime de sarbatori, vacanta sau alte evenimente a functionarimii publice, mita si “atentia”, atunci avem un tablou relativ complet a ceea ce inseamna in Romania de azi perpetuarea mentalitatii comuniste cand, totul fiind al tuturor, nimeni nu se mai simte responsabil.

Ce inseamna insa o politica sociala bazata pe solidaritate? Tot foarte pe scurt, solidaritatea de la baza coeziunii colective este expresia faptului ca fiecare depinde de ceilalti, iar societatea in ansamblul sau depinde de fiecare dintre cei care o compun. Solidaritatea presupune prin urmare reciprocitate: daca te astepti la sprijin trebuie sa fii pregatit sa il oferi celor care il cer. Altfel decat in asistentialismul pasiv, solidaritatea reclama o atitudine activa, treaza, adica un plus de civism. Solidaritatea este de aceea deopotriva o necesitate dar si o obligatie a fiecarei persoane, precum si a comunitatilor. Astfel vazuta, solidaritatea este termenul prin care putem cel mai bine sa descriem coagularea unei societati dincolo de teoriile contractualiste sau de alt gen. In plus, solidaritatea presupune ancorarea celor care participa la realizarea ei intr-un fond valoric comun. Din acest punct de vedere, o posibila contributie crestin-democrata la realizarea Romaniei sociale a secolului XXI ar consta tocmai in activarea si promovarea acelor valori care timp de jumatate de secol de dictatura si doua decenii de tranzitie confuza au fost zilnic ignorate, persiflate, calcate in picioare. Or, nu putem spera intr-o societate mai cinstita si mai corecta decat cea de azi, cu oameni dispusi sa isi asume responsabilitatile si riscurile in egala masura, fara centrarea discursului si practicii politice pe un set minim de principii.

Sa ne integem: nu este vorba aici despre proiectii utopice, imposibil asadar de tradus in fapta, ci de acel tip de idealism realist fara de care pragmatismul politic, exercitiul nemijlocit al puterii, degenereaza fie in populism, fie in cinism. Iata motivul pentru care, in pofida lipsei de apetenta fata de idei a multora dintre oamenii nostri politici, Romania de azi are nevoie de viziuni solide, bine articulate, bazate pe o inteligenta sincronizare a specificului national cu preocuparile la nivel regional si mondial, astfel incat viitorul nostru sa nu fie o simpa insiruire de neputinte, improvizatii, excese sau doar reactii. Este probabil momentul sa nu ne mai complacem in a ne asista pe noi insine, ci sa dovedim solidaritatea matura cu propriul destin si cu propria vocatie.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro

.