De ce ortodocşii cinstesc icoanele şi se închină în faţa lor? Ce sunt icoanele? De unde vin icoanele? Icoanele sunt „chip cioplit”? Cu răbdare, vom găsi răspunsurile la toate aceste întrebări.
De ce ortodocşii se închină la icoane.
Ce este icoana Cuvântul „icoană” vine din grecescul „εικον” care se traduce prin „chip, reprezentare” a ceva. Astfel, icoana este o reprezentare grafică a unui „prototip”, care poate fi o persoană, o faptă sau un adevăr, ea nefiind nimic în sine, ci doar o metodă de relaţionare cu „prototipul”, asemenea unei fotografii care ne aduce aminte de o persoană, un loc sau o întâmplare.
În ortodoxie (ca în catolicism), icoana este o reprezentare a unui personaj sfânt (Iisus Hristos, Sfânta Treime, Maica Domnului, îngeri sau diverşi sfinţi), a unui eveniment important (sărbătoare) sau unui adevăr, principiu sau învăţături de credinţă. Totuşi, icoanele nu sunt fotografii sau picturi, care surprind doar imaginea de moment, ci forme de mărturisire teologică. De aceea, ele conţin foarte multe simboluri.
De remarcat că traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”, ceea ce înseamnă că icoanele sunt „Biblia neştiutorilor de carte”,adică o altă formă de exprimare a unor învăţături scrise în Biblie. Totodată, principiul iconografiei este foarte prezent şi în lumea modernă a calculatoarelor, fişierele sau programele fiind adeseori relaţionate prin „iconiţe”.
Dar cea mai vie icoană este omul, care este „chip al lui Dumnezeu”, menit să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”.
Originea icoanelor
Principiul iconografiei coboară în istorie până în vremea Vechiului Testament. Primul simbol iconografic îl găsim pe vremea lui Noe; este curcubeul pe care Dumnezeu îl rânduieşte ca „semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Facerea 9, 13). Apoi vom găsi şi alte simboluri iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă ridicat în pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului, cei doi heruvimi din aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din tabernacol, diadema sfinţeniei, etc.
Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria bisericească menţionând că el pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi iconografice.
Creştinismul însuşi avea, în secolul al II-lea, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, care este monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir" (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul).
Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi Eusebiu de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.
Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.
Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul al VII-lea ecumenic va definitiva învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină înaintea icoanelor.
De ce ortodocşii se închină la icoane
Răspunsul la întrebarea de ce ortodocşii se închină la icoane îl găsim în Sinodul al VII-lea ecumenic, care a proclamat principiul de bază pentru cultul icoanelor: „Icoanele să fie cinstite nu cu cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte”.
Totodată Sinodul rânduia ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri".
Fundamentul acestor decizii a fost sintetizat definitiv de către Sf. Ioan Damaschinul, cel care va pune punct confuziilor teologice privind icoanele, acuzate de a fi idoli. „Icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite.” Principiul este asemănător cu funcţia pe care o are orice fotografie de astăzi: ea este cu atât mai preţioasă cu cât subiectul pe care îl reprezintă este mai preţios.
Icoanele sunt „chipuri cioplite?
Marea confuzie în privinţa icoanelor, care se mai face şi astăzi de creştini insuficient documentaţi, pleacă de la Porunca a 2-a din Decalog, care interzice idolatria: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”
Piatra de poticnire în înţelegerea corectă a icoanelor este sintagma „chip cioplit”. Deşi porunca vorbeşte de chip şi asemănare (care se referă la funcţia iconografică), porunca se referă nu la icoană ci la idol, definit prin „lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”
Prin urmare, rolul Poruncii a 2-a este acela de a feri pe credincios de idolatrie, de confuzia între Creator şi creatură, între Dumnezeu şi lucrurile materiale, în final între realitatea existenţei divine şi închipuirile minţii umane („idol” vine din grecescul εíδωλο = imagine înşelătoare, vis)
Aşadar, trebuie făcută bine diferenţa între icoană (reprezentare a Divinităţii) şi idol (reprezentare a unei false divinităţi).
De altfel, dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut, om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic atât reprezentarea cât şi adorarea Sa, prin icoane. Sf. Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”
La rândul său, Sf. Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în mod deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”.
În concluzie, reprezentându-l iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi Divinitatea (este motivul pentru care în aura Mântuitorului apar simbolurile aseităţii divine, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul).
Icoanele nu sunt idoli, pentru că Dumnezeu nu poate fi idol.
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.