Iubirea ingereasca

Substanta relatiei dintre om si ingerul sau pazitor - spune Serghei Bulgakov - este iubirea. Din pacate, termenul a devenit, prin suprafrecventa si sentimentalism, aproape inutilizabil. Invocata la tot pasul, in cele mai diverse imprejurari, "iubirea" sucomba in propria ei sublimitate. Spui "iubire" si toata asistenta surade duios, prada unei emotivitati difuze. Se subintelege ca s-a spus ceva foarte frumos, ceva esential, ceva despre care tot omul are o idee foarte limpede. Cuvantul are un asemenea prestigiu, incat se poate dispensa de analize si definitii (e chiar o blasfemie sa "rationalizezi" ceva atat de inalt, de nobil, de misterios!). Stim foarte bine ce e iubirea! "Nu e om sa nu fi iubit macar o data", "viata nu are nici un rost fara iubire" s.a.m.d. Corelatia / Iove you! - I Iove you, too! ("Te iubesc!" - "Si eu pe tine!") a ajuns, in filmele americane, un fel de "Ce mai faci?" in realitate, ne confruntam cu unul din cele mai nebuloase concepte ale discursului cotidian. Si cu cat e mai nebulos, cu atat e mai frecvent. Fereasca Dumnezeu sa te balbai, cand esti intrebat (din gene mai mult decat din buze): "Ma iubesti?" Putini sunt indragostitii, oricat de ignari, oricat de atei, care sa nu-si aminteasca brusc, in momente festive, de Corinteni 13. Sfera iubirii este atat de cuprinzatoare, incat e aproape imposibil de sistematizat: iubire e si afectul dintre femeie si barbat, si cel dintre parinti si copii, si cel dintre rubedenii de diferite grade sau dintre prieteni. Exista iubire carnala, mai mult sau mai putin vinovata, exista iubire spirituala, iubire romantica, iubire "egoista" etc. Iti iubesti patria, meseria, casa, tabieturile. Il iubesti, fireste, pe Dumnezeu. Nimeni nu poate contesta realitatea si legitimitatea tuturor acestor tipuri de iubire. Dar iubirea de care e vorba in Scriptura - fara sa excluda vreuna din versiunile ei cotidiene - e altceva, e o alta iubire, mai complicata si mai rara. Ea nu e atat de "democratic" raspandita, nu are intotdeauna "spontaneitatea" iubirii obisnuite (caci nu e "naturala", ci supra-fireasca), si se distinge mai curand printr-o formidabila exigenta, se construieste (da, se construieste, oricat s-ar simti de jigniti apologetii "firescului", ai "simplitatii", ai inflamatiei irationale), se construieste trudnic, la limita imposibilului. Iubirea spre care indeamna Scriptura e, principial, o iubire imposibila si fara motivatii vadite.

Ce vreau sa spun? Vreau sa spun ca, de pilda, e foarte normal sa se vorbeasca despre o iubire a parintilor pentru copii si a copiilor pentru parinti. La fel de normal e sa-ti iubesti prietenii, femeia de care te-ai indragostit, maestrul care te-a format, profesiunea care te implineste. Pentru toate acestea, ca si pentru altele, ai, intotdeauna, bune ratiuni justificative. Cealalta iubire - cea de tip scripturar - nu are asemenea ratiuni. Ea apare fara sa fie sustinuta de argumente palpabile, fara motiv, ba chiar impotriva oricarei motivatii rezonabile. Din punctul meu de vedere, abia in acest fel "iubirea" incepe sa fie interesanta, adevarata, matura.

Ilustrarea clasica a iubirii despre care vorbesc este - in ambianta crestina - "iubirea aproapelui". In mod normal, nu ai nici un motiv sa te indragostesti de "aproapele" tau. Il percepi, in cel mai bun caz, cu o amabila indiferenta, ca pe un "el", distant si strain. Ei bine, ti se cere sa intri in comuniune afectiva cu acest strain, sa depasesti neutralitatea strictei sociabilitati, sa te investesti in el ca in tine insuti. "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" e o vorba mai intortocheata decat pare, desi e citata frecvent, ca un subinteles elementar al moralei crestine. In genere, "ca pe tine insuti" e luat drept o forma de superlativ. Se porneste, cu alte cuvinte, de la presupozitia ca ne iubim enorm, si suntem invitati sa aplicam si "aproapelui" acelasi tratament. Dar ne iubim, intr-adevar, atat de mult? In realitate, cand suntem singuri cu noi insine, stim foarte bine cat ne poate pielea. Stim foarte bine ce pacate avem, cat cantarim, care ne sunt penumbrele. Singura diferenta dintre judecata de sine si cea purtata asupra altora e ca cea dintai e insotita, aproape intotdeauna, de o generoasa indulgenta. Ne stim defectele, dar stim, de asemenea, ca, in ciuda lor, suntem oameni de treaba. Viata noastra e plina de derapaje, de minciuni, micimi, vicii, ganduri inavuabile, turpitudini de toate calibrele. Dar cu toate astea, simtim ca dracul nu e chiar atat de negru, ca suntem recuperabili, ca, in adanc, adapostim un suflet bun si o inima curata... Intr-o prima instanta, "iubirea aproapelui" nu pretinde de la noi altceva decat sa privim defectele celuilalt cu aceeasi indulgenta, cu aceeasi intelegatoare complicitate cu care privim propriile noastre defecte. Sa credem in fondul lui bun, in dreptul lui la compasiune si iertare. Dar adagiul crestin se preteaza si la o interpretare simetrica, pornita din unghiul aproapelui: "Nu te iubi altfel decat iti iubesti aproapele!" Ia-ti oarecare distanta fata de eul tau, fii putin mai indiferent cu sufletelul tau, renunta la mila de sine si reflecteaza, din cand in cand, la tine insuti asa cum ai reflecta asupra altuia. Pe scurt: dupa ce ai facut efortul de a nu-ti iubi aproapele mai putin ingaduitor decat te iubesti pe tine, incearca, acum, sa nu te iubesti pe tine mai mult decat iti iubesti, indeobste, aproapele.

Scripturile cer insa ceva mult mai greu de acceptat decat sa-ti reconsideri atasamentele curente. Nu e vorba, doar, sa iubesti pe cineva pe care, pana mai adineauri, il priveai cu benigna indiferenta. Ti se cere, nici mai mult, nici mai putin, sa-ti iubesti dusmanul (Matei 5,43-48). Asta e, pentru constiinta comuna, ceva foarte greu de asimilat. S-o spunem pe sleau: e imposibil. Or, tocmai asta ai de facut, daca e sa te apropii, cat de cat, de cealalta iubire, cea pe care o propovaduiesc Evangheliile. Cum insa sa-l iubesti pe vrajmasul tau pentru el insusi? Nu suntem in plina utopie erotica? Nu e oarecum pervers ca atunci cand esti inconjurat de ura sa simti crescand in tine efluvii de iubire? Pentru a depasi aceasta perplexitate, trebuie ca intre mine si dusmanul meu sa existe un teritoriu de conciliere distinct de contorsionata noastra psihologie. Trebuie sa ma pot sprijini pe altceva decat pe el insusi si pe mine insumi, pentru a tempera irepresibila mea (noastra) pornire adversa. Altfel spus, trebuie sa identific o noua dimensiune a relatiei noastre, o dimensiune care sa ne cuprinda pe amandoi, sa ne fie comuna. Daca intre mine si dusmanul meu apare un al treilea, separat de noi, dar nu strain de noi, sub a carui benevolenta sa ne putem intalni, atunci relatia noastra redevine plauzibila. Acest al treilea, acest mesager al impacarii, delegat, prin natura lui, sa ne pazeasca de ispite schi-monositoare, sa educe in noi facultatea de a iubi dupa modelul iubirii "celeilalte", dumnezeiesti, este ingerul. Una din sarcinile lui e tocmai aceea de a aduce "intre oameni bunavoire". E peste puterile mele sa contemplu senin portretul vrajmasului meu. Dar daca ma pot raporta la ingerul lui, la "dublul lui ceresc", pe care el il contrariaza mereu, la fel cum si eu il contrariez pe al meu, ma linistesc. Si eu, si dusmanul meu - fiecare cu insuficientele sale - participam la aceeasi desfigurare. Proiectele noastre existentiale, "modelele" noastre ceresti sunt, chiar daca in proportii diferite, neimplinite, nesaturate; iar conflictul nostru nu face decat sa dea esecului nostru o noua dimensiune. In acest esec comun putem gasi insa un inceput de apropiere. Ceea ce umanitatea noastra desparte, angelicitatea noastra apropie. Nu poti iubi grimasa dusmanului. Dar poti avea o miscare de dragoste catre chipul ingeresc care il protejeaza si care, spre deosebire de tine, nu poate sa nu-l iubeasca. Fiecare inger isi iubeste "clientul", oricat ar fi el de nevolnic. Si in aceasta dedicatie neconditionata a lui se intrezareste, o data mai mult, calitatea indicibila a iubirii "celeilalte", imposibila si inargumentabila. "Iubeste-ti dusmanul" inseamna "adu-ti aminte ca ingerul lui il iubeste", "invata sa iubesti asemenea ingerilor".

In ezoterismul islamic se vorbeste despre trei etape ale caii mistice, care, intr-un anumit sens, sunt trepte crescatoare ale iubirii. Prima - shari'ah - e treapta prudentei lumesti, in care deosebesti net intre ce e al tau si ce e al altuia: "Ce e al meu e al meu, ce e al tau e al tau." Urmeaza o a doua treapta - tari-qah - in care are loc o prima iesire din sine, un glis-sando semnificativ catre celalalt: "Ce e al tau e al tau, iar ce e al meu e tot al tau." Treapta aceasta se consuma in chimia intima a indragostitului, independent de participarea perechii sale. In sfarsit, pe o a treia treapta - ma'rifah - distinctia dintre "al meu" si "al tau" dispare. Intre parteneri se naste o perfecta omogenitate, o contopire intensa, aproape o stergere a chipului.

Imi aduc aminte ca, fara sa stie sufism, Constantin Noica avea felul lui de a spune ceva asemanator. Deplangea, uneori, mediocritatea formulei " Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face". I se parea de un minimalism inacceptabil. Ar trebui sa se spuna macar "Fa si altuia ce-ti place tie". Ar suna mai generos, mai nobil. Dar formula ideala ar fi "Fa altuia ce ii place lui".

Si versiunea islamica, si cea nicasiana culmineaza cu o pierdere de sine, cu o deversare in celalalt. E una din definitiile traditionale ale iubirii. Dar pierderea de sine e doar o jumatate, prima jumatate din miscarea ei respiratorie. Daca lucrurile se opresc aici, daca dupa solve nu urmeaza coagula, iubirea ramane o pura disolutie a eului, un soi de posesiune mediumnica. Ciclul complet al faptului de a iubi include un al doilea timp, o reintegrare a persoanei, o regasire de sine in varianta imbogatita. Acesta e modelul iubirii dintre om si inger. Trebuie sa te pierzi in ingerul tau pentru a descoperi conturul personal al umanitatii tale, dupa cum ingerul trebuie sa se piarda, o clipa, in umanitatea ta, pentru a se intoarce, implinit, la splendoarea angelicitatii sale.

Andrei Plesu

Extras din lucrarea "Despre ingeri"

• Ingerul pazitor
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: