Intalnirea omului cu sfintenia in cadrul istoriei nu a fost si nu este pentru acesta o experienta usor de gestionat. In definitiv, ea nu constituie intalnirea cu un atribut al unei forte impersonale, ci cu manifestarea personala a lui Dumnezeu, Izvorul sfinteniei. Trebuie sa mentionam ca nu sfintenia, in sine, ingreuneaza acest eveniment al intalnirii ci, nefericita insotire dintre lucrarea diavoleasca si nedeplinatatea conditiei umane. Sub o forma sau alta, intr-o masura mai mare sau mai mica, intalnirea cu sfintenia ne gaseste nepregatiti pentru a o intampina si participa la ea. Cu cat modul nostru de vietuire este mai lumesc, altfel spus, cu cat pacatul este mai prezent in viata noastra, cu atat sporesc sansele sa fim nepasatori fata de ea sau, in masura in care o intrezarim, sa gasim in sfintenie nesfarsite prilejuri pentru a ne scandaliza. Drept marturie in aceasta privinta ne stau Sfanta Scriptura, istoria Bisericii Universale, dar si evenimentele din zilele noastre.

Putem marturisi ca intaia data cand sfintenia lui Dumnezeu l-a scandalizat pe om a fost dupa caderea in pacat a protoparintilor nostri, cand Adam si Eva s-au rusinat de propria lor goliciune si "s-au ascuns de la Fata Domnului”. Rusinea pe care au manifestat-o nu a fost un rod al pocaintei, pentru ca astfel s-ar fi infatisat cu smerenie inaintea Domnului, in starea cazuta in care se aflau, ci a fost un rod al mandriei. Astfel, inca de atunci, omul a ratat intalnirea cu sfintenia dumnezeiasca, ca prilej de pocainta si participare la aceasta. El refuza lumina sfinteniei dumnezeiesti, alegand sa se ascunda si sa-si duca existenta "in umbra mortii”.

Dumnezeu in purtarea Sa de grija fata de neamul omenesc va mai oferi insa prilejuri omului pentru a participa la sfintenia Sa. Este graitor episodul scripturistic in care Moise, in timp ce ingrijea turmele lui Ietro, a descoperit un rug (tufis) in flacari. Moise s-a apropiat de rug si a descoperit ca desi acesta ardea, flacarile nu il consumau (Iesirea 3,2). Duhul lui Dumnezeu din rug i-a spus: "Eu sunt Dumnezeul tatalui tau, Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov" (Iesirea 3,6). Apoi Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa-si scoata incaltarile, deoarece pamantul de acolo era sfant. Parintii Bisericii ne descriu "scoaterea incaltarilor” ca pe actul lepadarii omului de pacate si patimi prin pocainta, atat de necesar omului pentru cunoasterea lui Dumnezeu de catre om si participarea la sfintenia Sa.

Si in Noul Testament observam cum din princina patimilor lor, pe multi dintre contemporanii Mantuitorului sfintenia Sa i-a scandalizat, acestia ajungand sa marturiseasca despre El faptul ca "scoate demonii cu Domnul Demonilor". Apoi, in istoria Bisericii s-a ajuns ca unii crestini sa fie scandalizati de sfintenia Maicii Domnului, indoindu-se de aceasta. Unele persoane - si nu din randul celor declarate atee - sunt scandalizate de sfintenia icoanelor, de cea a sfintelor moaste sau de lucrarea celor Sapte Taine ale Bisericii. De asemenea, sunt persoane care isi exprima rezervele, sau chiar indignarea, fata de anumiti sfinti trecuti in Sinaxarul Bisericii Ortodoxe. In Apus, numeroase voci s-au ridicat impotriva sfinteniei Imparatului Constantin cel Mare, iar la noi in tara, impotriva sfinteniei Voievodului Stefan cel Mare.

Si se ajunge in aceasta postura atunci cand uitam ca Mantuitorul ne porunceste "Fiti sfinti, precum Tatal vostru cel Ceresc sfant este! " si nu "Fiti fini analisti sau specialisti in sfintenie!”. In toate aceste cazuri, in care nu exista evlavie fata de manifestarea sfinteniei, mai intelept ar fi sa se pastreze tacerea. Insa, tocmai aici intervine aspectul cel mai dureros, cand sfintenia devine pricina de sminteala, iar omul, in loc sa participe la ea, in loc sa se zideasca duhovniceste, carteste pe marginea ei, si se vatama. Se intampla astfel pentru ca intre el si sfintenie stau, in continuare, diferitele pacate si patimi netamaduite.

De asemenea, nu trebuie sa ne scandalizeze faptul ca in Biserica Ortodoxa cuvantul sfintenie si derivatele sale, cunosc o atat de deasa intrebuintare: sfinti, sfinte moaste, sfinte usi, sfinte icoane, sfanta biserica, sfantul antimis, sfanta copie, sfantul altar, sfanta masa, Sfantul Agnet, Sfintele Daruri, Sfanta Impartasanie, Sfintele Taine etc. Nu trebuie nici sa ne ingrijoram ca prin deasa lor folosire acestea ar cunoaste o slabire in insemnatate si lucrare. Ele nu ne chema decat la constiinta faptului ca spatiul eclezial este prin excelenta spatiul prezentei lui Dumnezeu si al impartasirii de El.  Tocmai prezenta lui Dumnezeu este cea care face din Biserica un spatiu al sfinteniei si al sfintirii omului. Iar acolo unde Dumnezeu este prezent, se cuvine si noua a fi. Prezenti nu sub chipul carcotasului, ci in chip smerit, cu mintea, cu inima, cu intreaga noastra fiinta.

Radu Alexandru

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: