In toiul discutiilor despre sistemul de sanatate, purtate de regula in termeni politici si economici, ramane neobservata tema propriu-zisa: demnitatea omului. Ce este aceasta? Ce inseamna sa fii demn intr-o tara trecuta prin teroarea comunista? Ne este, la ora actuala, in sistemul sanitar si nu numai, respectata demnitatea? In fine, mai suntem noi insine constienti de propria demnitate?
De la antropologia biblica la Pico della Mirandola si de la invatatura sociala a Bisericii la declaratiile privind drepturile fundamentale – demnitatea omului reprezinta o provocare constanta. Pentru ca este decisiv daca omul conteaza pentru cei aflati in posesia puterii, daca viata lui are sau nu pret, daca personalitatea fiecaruia cantareste sau nu, daca reprezinta sau nu prioritatea statului, daca este liber sau tinut in frica si neincredere, daca se reduce la o masa biologica, fara alta dimensiune, culturala sau spirituala, daca este sau nu irepetabil, daca este un subiect al milei publice, daca are si alte calitati, nu in ultimul rand demnitate. Varstele istorice sunt tot atatea ilustratii ale definitiilor concurente si succesive date omului.
Nebunia bolsevica a transformat tari si parti de continente in enorme laboratoare ale unui experiment social fara precedent.
In orizontul experientei totalitare in secolul 20, a calcarii sistematice in picioare a demnitatii omului, nu putem decat sa constatam lipsa de consecinte din post-comunism. Altminteri s-au petrecut lucrurile in Germania post-nazista. Deja din primul articol al Constitutiei, intrata in vigoare la 24 mai 1949, se declara: „Demnitatea omului este intangibila. Respectarea si apararea acesteia este obligatia tuturor organelor puterii de stat.” Formula juridica (Die Würde des Menschen), aflata pana in prezent in mijlocul dezbaterii exegetice, exprima dorinta ferma de a face imposibila repetarea abuzului. Se instaura astfel o autocenzura a statului. Parafrazand pe Kant, demnitatea omului reprezinta un imperativ antropologic prin a carui pozitivare autoritatea publica este obligata sa gandeasca si sa actioneze in termeni nemijlociti umani, dincolo de orice mitologie politica sau proiectie ideologica.
Revenind in cotidianul nostru cenusiu, ce constatam? Dupa mai bine de doua decenii, institutiile create pentru a garanta drepturile cetateanului functioneaza poticnit, lacunar. Demnitatea fiintei umane este sistematic pusa intre paranteze: de la protectia consumatorului la monopolul privat sau de stat, de la speculatiile care se reflecta in preturi la dispretul politicianului fata de alegator. Omul este marele absent. Lipseste cel care da, de fapt, sensul sistemelor consumatoare de resurse impresionante. Concret, pacientul absenteaza din sanatate, elevul din educatie, petentul din justitie. Statul continua sa fie un scop in sine, iar nu suma serviciilor puse in slujba comunitatii.
La baza unei asemenea realitati sta, ca si inainte de 1989, o mentalitate otravita, egoista, imorala, tocmai potrivita cu functionarii impertinenti si directorii iresponsabili. La criticile acestea, formulate deja de mai multi pana acum, se adauga deteriorarea vizibila a constiintei de sine. Este victoria tarzie a „omului nou” comunist: sa uiti ca ai demnitate, sa te obisnuiesti cu orice, inclusiv cu starea de neom, sa traiesti la marginea regnului, sa te multumesti cu resturile si sa votezi cu cel care iti mai arunca o ciozvarta. Inlocuind pragmatismul cu cinismul, cei care ne conduc exploateaza masiv acest deficit. Iata de ce, adevarata opozitie rezida in resuscitarea demnitatii omului. Acum sau niciodata.
Radu Preda
Sursa:
Radu Preda
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.