Ceea ce a motivat editorialul de faţă este, în bună măsură, mentalitatea unora dintre credincioşi, insuficient catehizaţi sau influenţaţi de scrierile pietiste care au „inundat“ bibliotecile. Ne referim strict la concepţia despre Botez, redus doar la modalitatea prin care ni se „iartă“ păcatul strămoşesc, văzut ca vină personală a fiecăruia dintre noi, cei ce primim această sfântă Taină. Ni se induce astfel conştiinţa vinovăţiei - o pură manifestare orgolioasă, bazată pe apriorism, deosebită de conştiinţa eşecului, ca efect al punerii în scenă a propriei libertăţi -, în faţa unui Dumnezeu gata oricând să pedepsească pc oricare urmaş al lui Adam, fiecare dintre noi purtând responsabilitatea păcatului protopărinţilor. Ţine de domeniul evidenţei că aceste teorii ne-ortodoxe se inspiră din bine cunoscutele erori anselmiene şi mai târziu calvine ale satisfacerii „onoarei Tatălui, ofensat de neascultarea primilor oameni, în acest context sintagma „Deus amor est! '' îşi pierde orice intensitate. După Sinodul de la Trident (1545-1563) avem deja conturată imaginea unui „Dumnezeu răzbunător, conceptualizări - un Tată sadic, vorba lui Yannaras, bucurându-se de chinul păcătoşilor ce ard în iad11 - , coborât la puterea Unită de înţelegere a creatului.

Botezul este naşterea „din nou“. Dacă singurul înţeles al Botezului ar fi iertarea păcatelor, pentru ce mai botezăm pruncii care n-au păcate personale? „Astfel, Biserica botează copiii nu pentru a le ierta păcatele încă inexistente, ci pentru ca să le dea o viaţă nouă şi nemuritoare, pe care părinţii lor muritori nu sunt în stare să le-o transmită"1.

Există în opinia unora, ineficient articulată patristic, părerea inexactă şi incompletă, prin reducţionismul său legalist, preluată din opera Fericitului Augustin, ce susţine că „Dacă omul nu ar fi păcătuit, Fiul Omului nu ar fi venit". Or, noi ştim că eşecul lui Adam va schimba doar motivaţia întrupării - deci nu excludem sub nicio formă caracterul de jertfă şi ispăşitor, cât se poate de real -, dar nu şi finalitatea ei, adică îndumnezeirea creaţiei şi a omului. In mărturisirea de credinţă spunem că Hristos Se întrupează „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire", nu pentru că Adam a căzut din starea originară, iar slujba Botezului nu conţine noţiunea de „păcat strămoşesc". Este însă adevărat, cum spuneam, că jertfa Mântuitorului are în primul rând rol expiator, condiţie principială pentru a păşi pe „calea cea strâmtă" a existenţei creştine. Omul „cel vechi", autonom, individualist intră în interiorul comuniunii sfinţilor şi este integrat prin Duhul în trupul mistic al lui Hristos - Biserica. Chiar dacă pare că vrăjmaşul, prin ispita lui, a dus la întruparea Fiului lui Dumnezeu, motivaţia reală este mult mai simplă şi cu mult mai profundă: numai iubirea dumnezeiască L-a chemat pe Dumnezeu să se facă om, pentru ca - primind răscumpărarea - omul să se facă dumnezeu.

Eşecul omului de a fi în Dumnezeu are fără dubii o însemnătate cosmică, răsfrântă asupra întregii Creaţii de care umanitatea este legată fiintial; această catastrofă nu putea fi îndreptată decât dc Creatorul însuşi. Cu alte cuvinte, scopul suprem al Treimii şi al gestului chenotic al întrupării, tară a nega aspectul de jertfa şi reconcilierea tuturor oamenilor cu Dumnezeu prin moartea Sa pe cruce, este, primordial, îndumnezeirea făpturii (2 Petru 1,4).

In fond, plasarea responsabilităţilor şi urmărilor unor păcate personale pe umerii urmaşilor intră în totală contradicţie cu învăţătura Scripturii. Moartea lui Adam şi a fiecărui om nu poate fi considerată urmare a unei decizii a Divinităţii de a pedepsi. Niciodată Sfântul Pavel în Rom. 5, 12, nu ne sugerează acest lucru. Şi, bineînţeles, nici ideea că am moşteni vina împreună cu Adam; aceasta ar însemna să ignorăm adevărata natură a dreptăţii lui Dumnezeu.

Iată ce mărturiseşte Scriptura cu privire la transmiterea păcatelor părinţilor la urmaşi: „Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel. Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri." (Iezechil, 18, 2-4). „[...] Acest om (dreptul n.n.) nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi." (Iezechiel 18, 17) Versetul 17. ş.u. desfiinţează opinia ce susţine transmiterea păcatului personal de la strămoşi la urmaşi. Dreptatea lui Dumnezeu reiese de altfel din acelaşi context: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?" (Iezechiel 18, 23).

Deci, răzvrătirea lui Adam şi a Evei împotriva lui Dumnezeu poate fi concepută ca păcatul lor personal. Nu ar mai exista loc, atunci, într-o astfel de antropologie, pentru conceptul de vină moştenită sau de „păcat al naturii", deşi o astfel de antropologie admite că natura omenească suportă consecinţele păcatului primordial.

Este evident că păcatul lui Adam trebuie pus în legătură cu umanitatea tot aşa cum Hristos a adus mântuire pentru toţi oamenii. Hristos însuşi Se autoidentifică şi Se solidarizează cu neamul omenesc; Se numeşte pe Sine Fiu al Omului, înzestrat cu aşa - numita personalitate corporativă. Acesta este motivul în virtutea căruia ni se vorbeşte despre cei doi „Adami" la  I Cor. 15,22 (Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.), dar şi Facere 1, 27 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său" care se referă la crearea lumii, în general. Moartea, iniţial inutilă şi absurdă, boala şi suferinţa ca pedepse pentru păcate - toate acestea îşi pierd puterea şi semnificaţia prin Botez, transformându-se în posibilităţi ale „transsubstanţierii" duhovniceşti.

Preot Manuel RUSU

Nota: John Meyendorff, Teologia Bizantina, Editura IBMBOR, 1996, pag. 196

Baraganul Ortodox, nr 174 noiembrie 2017
 

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: