Cu această urare din titlu am reuşit să fac deja o introducere, fără să depun prea mare efort. Preluând o construcţie uzitată destul de des (vom vedea raporturile pe parcurs), am intrat într-un univers specific, al celor care fac din Dumnezeu un Domn, nu din domn un dumnezeu. Şi totuşi, cât de mult este recunoscut Dumnezeu în această urare? Stereotip sau fugă de un salut mai „bărbătesc"? Chiar îl chemăm şi mărturisim pe Dumnezeu în această urare?
Ştiind că un cuvânt este o cărămidă cu care fiecare construieşte ceea ce vrea, palat sau închisoare, cetate a vietii sau necropola, evident ca orice cuvant are un conţinut care poate căpăta conotaţii în funcţie de gură, ureche, context istoric şi geografic. Dacă pentru un iudeu al Vechiului Testament era prohibită pomenirea numelui lui Dumnezeu (lahveh), pentru creştin este o datorie invocarea Acestuia. Lucrul este cât se poate de firesc: pomenim şi apelăm întotdeauna la cineva cunoscut. In Legea Dreptăţii, omul era destul de departe de Dumnezeu, Acesta fiind privit, de multe ori, ca un Dumnezeu gelos şi răzbunător (Naum 1, 2) - nu din pricina lui Dumnezeu, ci din cauza îndepărtării omului de Dumnezeu.
Prin nespusa dragoste a Fiului lui Dumnezeu şi înomenirea Sa, Dumnezeu Se face cunoscut în mod tainic şi deplin. Sfânta împărtăşanie, Cuminecătura dumnezeiască vine nu numai ca să aducă pe Dumnezeu lângă om - pe pământ, ci pe om lângă Dumnezeu - în împărăţia Sa. Atât de strânsă e legătura, încât Botezul e privit ca Nuntire cu Hristos. In această lumină, ne mai poate supăra faptul că îl chemăm cât mai des pe Dumnezeu? Se supără soţii între ei, copiii cu părinţii că se alintă în dragoste reciprocă? Dimpotrivă, gesturile acestea confirmă şi intensifică dragostea.
S-ar putea obiecta că unele persoane aruncă acest salut, pur şi simplu, fără să sc gândească la ceea ce spun. Lucrul este perfect adevărat. însă, vin cu întrebarea: ce preferăm? Un salut nedeplin conştientizat sau un salut simplu, fără niciun sens? Un Doamne, ajută! imperfect sau un Salut perfect imperfect ... şi atât? Sau poate renunţăm total la salut. Intâlnindu-mă cu o persoană cu alergie la Numele lui Dumnezeu şi salutându-l în mod „greşit", am primit replica: ce atât „Doamne, ajută!"? Mai bine: „Salut!" Sigur, prin minte mi-au trecut câteva personaje dintr-o pildă, coborâtoare de la Ierusalim spre Ierihon şi m-am gândit cum ne-ar fi ca oameni căzuţi între tâlhari (nu că nu am fi!)? Trec pc acolo preotul (al Legii Vechi, atenţie!) şi levitul. Ca oameni politicoşi, au salutat în sinea lor şi au plecat, pentru că erau un pic grăbiţi cu „formalităţile" slujirii lui Dumnezeu. Salut (podul muribundului era plin de saluturi) şi atât. In agonia rănitului, se pretindea ajutor de la Dumnezeu. Iar ajutorul a venit de la samarinean - evident, Dumnezeu proniază prin toată creaţia Sa. Concluzia: fiecare primeşte ceea ce caută. Unii vor să fie salutaţi şi lăsaţi în pace de Dumnezeu, alţii chiar caută ajutorul Lui, de la o simplă urare, până la acte vii şi hotărâte. Fiind atât de puternic şi, paradoxal, plin de delicateţe, Preabunul Dumnezeu poate saluta sau chiar ajuta. Eu prefer a doua variantă.
O altă lovitură administrată acestui salut este că ar fi o luare în deşert a Numelui lui Dumnezeu. Şi acest lucru ar putea fi valabil. Insă, iar este preferabilă aceasta formula, decat o “inocenta” si perpetua invocare a demonului (unii au un antrenament ostenitor în acest domeniu), devenită o reacţie pavloviană la orice respiraţie. Mintea omului trebuie să fie întotdeauna ocupată cu ceva - astfel o văd marii isihaşti, ca loc în care întotdeauna se cuibăreşte ceva. Niciodată nu este goală, chiar dacă unii ar fi tentaţi să creadă că anumiţi fraţi au un mare bol de vid cu rol de echilibru şi efect estetic aşezat deasupra gâtului. Dacă nu este ocupată cu rugăciunea sau cu gândul la Dumnezeu, are grijă altcineva să o ocupe (în fapt, să o cotropească). Chiar dacă dorim o rugăciune curată şi un salut creştin lipsit de formalităţi, avem drum lung până acolo. Părintele Ilic Cleopa, duhovnic înţelept, întrebându-şi întrebătorii (deh, se mai schimbă rolurile) care rugăciune e mai bună - cea de cantitate sau cea de calitate - şi primind răspunsul evident (cea de calitate), a completat: „Aşa este! Dar, înainte de a dobândi rugăciunea de calitate, avem nevoie de rugăciunea de cantitate!".
Poate un simplu salut să fie o rugăciune? Sfântul Isaac Şirul spune că, dacă omul se roagă numai când se roagă, înseamnă că nu se roagă! Toată viaţa omului trebuie să fie o rugăciune! Sfântul Apostol Pavel conchide această idee astfel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi!" (l Corinteni 10, 31) Omul viu pe interior are mintea nedezlipită de Dumnezeu şi ştie că toate sunt de la El. Venind de la Dumnezeu, toate au rolul de a-l rechema pe om spre Dumnezeu.
Dar dacă omul nu conştientizează ceea ce spune? Dacă salută fără niciun gând la Dumnezeu? Are toate şansele, chiar şi aşa, să ajungă la Dumnezeu! Oare un copil care este învăţat să fie respectuos, să citească, să îşi iubească părinţii (deşi nu conştientizează importanţa acestor acte) nu ajunge să facă aceste lucruri cu deplină convingere? Dacă nu are aceste deprinderi, şansele să le recupereze sunt extrem de mici, iar reuşita se face cu un efort foarte mare! Incadrarea în anumite norme creează premisa reuşitei, de cele mai multe ori. De ce gândim româneşte? Pentru că am învăţat limba română. Şi, chiar de am pleca şi am învăţa în China (deşi nu mai e loc nici pentru ei), gândim tot în româneşte, chiar de vorbim chinezeşte. La fel e cu cel care nu cuprinde corect şi complet acest salut; totuşi, are un punct de pornire bun.
Mai mult, au fost cazuri de actori care au parodiat (batjocorit) creştinismul. Sfântul Porfîrie comediantul (pomenit pe 4 noiembrie) e un caz elocvent. Parodiind primirea Botezului are parte de o luminare cerească, fiind învăţat de îngeri cum să se roage. El moare ca martir, descoperindu-şi cu adevărat vocaţia ontologică. Dacă un păgân a avut această şansă, pomenind în derizoriu Numele lui Dumnezeu, ce şansă uriaşă au creştinii, chiar dacă sunt păcătoşi şi incompleţi în Doamne ajută!. Sfântul Nicolae Cabasila aminteşte de mai mulţi oameni, bărbaţi şi femei, care şi-au schimbat viaţa dintr-o astfel de întâmplare, persoane faţă de care Dumnezeu Şi-a arătat marea Sa milă.
Este în regulă să facem această mărturisire în public? Nu e mai bine să ne rugăm în cămara sufletului şi să nu trâmbiţăm aceste rugăciuni? Poate că ar fi bine să mutăm şi clopotul de la biserică pe silenţios (la marile evenimente se permite şi pe vibraţii), ca să ne rugăm în deplină linişte, iar Sfânta Liturghie să o expunem strict în limbajul mimico-gestual. Atunci, adevărată linişte! Insă, a nu se confunda discreţia cu mărturisirea! Discreţia creştină trebuie să fie cuprinsă de o mărturisire evidentă (altfel, nu aveam milioane de sfinţi martiri)! Fariseismul nu constă în faptul ca actele „perfecţilor" legalişti vechi-testamentari erau publice, ci că erau false. Domnul Hristos vorbea ca nimeni altul, spunând cuvânt cu putere multă. Sfântul Ioan Botezătorul tuna şi fulgera, iar mulţimile îl urmau. Cine dorea să îi închidă gura? 1. Diavolul; 2. Slujitorii acestuia: a) Irod iada; b) Irod; c) Salomeea. Când copiii din Ierusalim strigau „Osana“ Domnului lisus Hristos venit spre junghiere (eveniment retrăit la fiecare Duminică a Floriilor), aceiaşi duşmani ai Mântuitorului au încercat să le închidă gura. Mielul aşteptat destăinuie: Dumnezeu săvârşeşte lauda prin gura pruncilor. Ce lucru frumos: omul, copil nedesăvărşit, aduce laudă lui Dumnezeu, chiar dacă nu e vrednic de acest lucru! Mărturia aceasta nu numai că e permisă, ci trebuie făcută. Frumos, ferm şi convins. Chiar şi la venirea Sfintei Lumini în Sâmbăta cea Mare, la Biserica Sfântului Mormânt, există un grup de ortodocşi de origine arabă, care sunt un pic mai vocali. Se spune că, într-un an, li s-a interzis să mai „deranjeze" cu gălăgia lor pe ceilalţi, iar urmarea a fost că... nu a mai venit lumina de sus. Se pare că pe Dumnezeu nu îl deranjează chemarea mai hotărâtă. Dimpotrivă!
Se prea poate ca cineva să se ruşineze de acest salut. Acest lucru este total indezirabil. Probabil că acea persoană ar părea slabă, cuprinsă într-o lume caducă, rob al ideii că pământul este plat şi se termină la 10 km depărtare de noi, urmând un abis distrugător. Ar fi învechit să te saluţi astfel în această lume, prilej de bătaie de joc. In fond, fiecare trebuie să îşi asume ceva: statutul de creştin care nu se ruşinează de nimic, ori cel care se dă cu lumea, în loc să arate lumii că este convins de propria mărturie. Insă, în lumea în care nu ştim dacă mai suntem bărbaţi sau femei, iar dacă am descoperit ceea ce suntem, e bine să păstrăm secretul... parcă nu mai este uşor.
Insă, curaj! Dacă Occidentul este cucerit de fermitatea şi austeritatea impusă de islam, fiţi siguri că avem nevoie de curaj în mărturisirea a ceea ce suntem! Fără arme, fără jihad! Simplă mărturisire. Unii bunici ai vremurilor ce tind să apună impuneau nepoţilor o postură de sfinţenie în timpul rugăciunii; iar aceste momente sacre rămân mereu în mintea urmaşilor. La fel cu toată mărturisirea: trebuie făcută convins şi convingător!
Fiecare priveşte în propriul fel acest salut: zeflemitor, nccunoscător, indiferent sau chiar pios, ca în pilda semănătorului. Sămânţa (salutul-rugăciune) e aceeaşi, însă pământul primitor face diferenţa. Primitorul va aduce roade în dreptul său, deşi posibilităţile sunt egale, chiar infinite...
preot Ovidiu DINCA
BARAGANUL ORTODOX, octombrie 2017
-
Destinul si providenta divina
Publicat in : Secte si culte -
Increderea in Providenta
Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.