Sinodul din iunie, din insula Creta, ar trebui să fie deja istorie și să putem să ne ocupăm de treburile curente ale ortodoxiei. Se pare însă că unii nu sunt de acord cu asta. Au găsit aici un bun prilej să vocifereze, să conteste, să se pună contra, să dorească să demonstreze că ceea ce s-a hotărât acolo este erezie, iar atunci fie ierarhii care și-au dat acordul cu documentele sinodului retractează tot ce s-a stabilit acolo, lucru aproape imposibil, ori sunt declarați eretici, rupți de credința adevărată. Iar ei, antiecumeniștii puri devin atunci promotorii adevăratei credințe, neapărat adevărată, în consens cu Scriptura, cu Tradiția, cu Părinții, cu tot ce mai vreți.
Se reiterează acuzații grave, cărora la început nu le vedeam rostul. Acum însă, am înțeles: antiecumeniștii radicali se constituie într-o pretinsă elită a credincioșilor, plini de zel, hotărâți să elimine tot ce e rău în Biserica zilelor noastre. Iar acest rău poartă un nume, și i s-a zis lui ecumenism. Ierarhii Bisericii ortodoxe ori acceptă ideile lor, ori sunt căzuți din har. Iar cum ierarhii nu prea par să le dea în bune, ceea ce întrevăd că se va întâmpla în viitorul apropiat este că vor fi dați anatemei, iar în locul lor antiecumiștii vor căuta păstori mai potriviți cu pretențiile lor.
S-a spus că documentele sinodului din Creta nu sunt valabile deoarece n-au fost prezenți toți ierarhii. Dar nici nu trebuie să fie o unitate aritmetică. Nici la sinoadele ecumenice din primele opt veacuri, recunoscute de toată ortodoxia, n-au fost prezenți toți episcopii, dar asta nu le-a anulat hotărârile, căci criteriul acceptării lor este adevărul de credință, nu unanimitatea prezenței. Și chiar dacă n-au fost prezenți fizic, membrii celor patru Biserici autocefale care n-au mai fost prezente, pot accepta documentele, că nu este nimic fals în ele.
Știu că la sinod au fost discuții aprinse, în care s-au expus păreri pro și contra, mai ales asupra acelui vestit punct 6 din documentul Relațiile ortodoxiei cu ansamblul lumii creștine. Nu s-au luat hotărâri după bunul plac al cuiva, indiferent că a fost patriarhul ecumenic Bartolomeu, mitropolitul Zizioulas sau altcineva din cei înfierați pe blogurile antiecumeniste. În urma discuțiilor s-au adus și câteva modificări documentelor inițiale. Nu mi-e clar ce canoane sau dogme au fost nesocotite prin sistemul de luare a deciziilor finale. A votat doar patriarhul fiecărei Biserici, dar iarăși nu e o încălcare a ortodoxiei. Nu cred că dacă nu se respectă, în litera lor, procedurile de acum o mie și mai bine de ani, când a avut loc ultimul sinod ecumenic al Bisericii, suntem căzuți în erezie. Există lucruri, proceduri care pot fi schimbate în timp fără a se altera conținutul ortodox de credință.
Au fost multe discuții și multe păreri. De aceea am citit pasajele controversate și am citit și despre ele. Nu au nimic neortodox. Iar hotărârile au fost luate corect, așa cum se cuvine. E prea multă vrajbă indusă de unii care se pretind ortodocși, dar sunt ori induși în eroare, ori vor să introdcuă schisme în ortodoxie. Au trecut mai multe luni de la sinod, s-au scris mii de pagini pe facebook, pe bloguri, s-au ținut conferințe, nu știu dacă n-or fi apărut deja și cărți scrise. Lucrurile au fost deja spuse. Nu mai e cazul, dacă urmărești cu bună credință ceea ce s-a întâmplat, să fie pus atâta la îndoială ce au hotărât episcopii în sinod. Cei ce anatemizează episcopii semnatari sunt antiecumeniștii. Și tot ei sunt hotărâți și pentru schismă, căci au hotărât că cei care au semnat sunt atei, satane, iude și nu mai trebuie pomeniți în slujbe. Antiecumeniștii au spus lucruri false, dar de o gravitate extremă. Sunt purtați de un zel excesiv, care nu mi se întotdeauna pur, și nu prea văd, omenește vorbind, cum s-ar mai putea întoarce la ascultarea smerită pe care orice credincios o datorează ierarhului său.
Antiecumeniștii radicali încă n-au făcut o schismă propriuzisă, dar mie mi se pare că nu sunt departe de ea. Devreme ce persistă în acuzele lor, ce au aruncat acuzații cumplite, iar în mod concret au oprit pomenirea episcopului, s-a ajuns la o încrâncenare care cu greu mai poate să mai conducă la o stare de pace. Să zicem că, la început aveau nelămuriri care au putut duce la îndoieli apoi chiar la acuze. Au apărut însă numeroase luări de poziție, ale unor ierarhi și teologi care au lămurit clar problema. Puteau și antiecumeniștii radicali să se informeze, să-și tempereze zelul distrugător. Bisericile care n-au venit la sinod sunt numite dreptmăritoare și antiecumeniste, dar hai să le luăm pe rând să vedem ce se întâmplă cu ele. Patriarhul Rusiei s-a întâlnit cu papa la Havana, în mai, într-o întâlnire istorică. Patriarhul Antiohiei a venit în România și a arătat deplină comuniune cu ierarhii noștri, patriarhul Georgiei l-a primit pe papă (suprema hulă care se poate aduce ortodoxiei, în viziunea antiecumeniștilor), iar unul dintre ierarhii care n-au semnat în Creta, mitropolitul Atanasie de Limassol, și pentru asta cinstit ca dreptmăritor de antiecumeniști, a venit la Iași, cu ocazia sărbătoarei Sfintei Parascheva, cu moaștele sfântul Neofit Zăvorâtul, în deplină comuniune cu mitropolitul Teofan, cel atât de hulit, pe nedrept, de antiecumeniști. Deci la nivelul Bisericii Ortodoxe există comuniune între Bisericile care au fost prezente la sinod și cele care n-au fost prezente, între ierarhii care au semnat și cei care n-au semnat documentul despre relațiile cu ansamblul lumii creștine. Antiecumeniștii radicali însă o țin pe-a lor cu erezia, cu căderera din har, cu cedarea la duhul lumesc, cu nepomenirea ierarhului. Și amenință că dacă nu se anulează hotărârile luate la sinod, ei ies din Biserică, pentru că a devenit peșteră de tâlhari. Se privesc ca ultimii apărători ai credinței autentice și sunt gata de orice martiriu, atâta timp cât nu se întrevede la orizont vreunul.
Nu știu ce și cât se mai poate face în privința dialogului cu antiecumeniștii. Dacă singurul lucru pe care îl vor și cu care rămân consecvenți este să declare sinodul eretic și să fie anulate toate hotărârile lui, atunci mă tem că va fi foarte greu de dialogat cu ei.
Împotriva celuilalt
Acești oameni au o obsesie maniacală cu lupta împotriva ecumenismului. Dacă te uiți pe blogurile lor, pe conturile de facebook, vezi că asta le revine mereu și mereu. În afară de subiectul de bază, mai copiază câteva fragmente din opera unor teologi respectabili, fără însă să urmărească ceva coerent. Mai degrabă și acolo vobesc de lupta cu ereziile din secole trecute, pe care o transferă întocmai în zilele noastre, ei fiind, desigur, de partea cea bună. Trăiesc cu obsesia trădării din interior, a jocurilor oculte, a vânzării ortodoxiei. Selectează ceea ce s-a spus despre fărădelege, apostazie, tot felul de comentarii apocaliptice. Selectează citate ortodoxe ca să creeze o atitudine complet străină de duhul ortodoxiei.
E normală această obsesie pentru ipoteticul rău pe care poate să îl producă contactul cu neortodoxul? Aici este implicată relația cu celălalt, obsesia antiecumenistă e doar un caz particular al relației dificile cu celălalt. Până la urmă problema fundamentală a vieții mele este modul cum mă poziționez față de cel de lângă mine, care e tot om, dar diferit, și în ce măsură această diferență îmi pune în pericol propria mea identitate.
Niciodată nu suntem numai „noi”, cei de un singur fel, cu opțiuni identice sau foarte asemănătoare. Întotdeauna mai există și altcineva, cel diferit, cel care are alte alegeri, și care astfel este identificat ca potențial dușman, atentator direct sau mascat, prin însăși deifernța pe care o afișează, la identitatea mea. Și întotdeauna am de luptat pentru a-mi păstra identitatea. Celălalt este cel diferit dar, ca să pot să mă raportez la el, fie chiar și ca dușman, cu care trebuie să am ceva în comun. De pildă, e greu să vedem o dispută între ortodocși și shintoiști, au prea puține în comun pentru care să se certe. N-au o istorie comună, și nici idei pe care să polemizeze, cu toate că, dacă vrei cu orice preț, și acestea pot fi create. În schimb însă, mult mai la îndemână este o dispută cu catolicii sau protestanții, după sute de ani de dezvoltări doctrinare diferite, plecate însă dintr-un trunchi comun. Iar cele mai aprige dispute le am tot cu ortodocșii, cu cei care sunt, în cea mai mare proprorție ca mine, dar care, cred eu, au părăsit calea cea dreaptă, căci acceptă câteva idei diferite de ale mele cu privire la întâlnirea cu creștinii de alte confesiuni.
Am prefera să ne păstrăm puritatea dar, din păcate, nu reușim niciodată, căci nu trăim într-o lume pură și unitară. Celălalt nu doar că există, dar suntem și nevoiți să avem un oarecare fel de contact cu el. Existența lui ne provoacă la o reacție, suntem obligați să ne poziționăm cumva. Ce vom face atunci, cum vom rezolva problema? Dacă îl acceptăm cu rezerve minime, atunci riscăm să ne pierdem identitatea, din cauza neconștientizării suficient de clare a diferențelor care ne despart. În schimb, dacă celălalt este malefic, în limbaj teologic îi spunem eretic, vândut satanei, atunci orice atingere cu el devine maculantă.
Mai păstrezi ortodoxia dacă postulezi că întâlnirea cu celălalt, catolicul și protestantul, este firească? Antiecumeniștii radicali răspund rapid și răspicat că nu. Celălalt fiind o întruchipare a răului, întâlnirea cu el devine cedare a ortodoxiei. Singurul răspuns posibil la prezența celuilalt este anatema constant reiterată. Neortodoxul, și în special catolicul și protestantul, este vândut satanei, vrea să ne corupă, contactul cu el este cedare, abdicare de la învățătura cea dreaptă. Dar mai este cineva mai rău decât aceștia: ortodoxul cu deschidere ecumenică.
Antiecumeniștii radicali se prezintă ca marii apărători ai ortodoxiei în fața apostaziei, ultimii care mai mențin adevărul într-o lume tot mai dispusă la concesii, la abdicare morală în fața puterii malefice a ocultei mondiale. Mai degrabă însă aș spune că, în cazul lor, acționează mai mult teama. Celălalt este cel care poate să îi distrugă, să le fure identitatea, să-i transforme în oameni oarecare, indistincți în mulțimea fără contur care alcătuiește omenirea de azi. Nu este o teamă cu totul absurdă, e un pericol real să ne pierdem în masa indistinctă a unei omeniri care nu-şi mai recunoaşte reperele constitutive. Dar nu ne putem menţine identitatea prin refuzul relaţiei cu celălalt. Ne adâncim în noi înşine, în propria tradiţie, pentru a avea ceva de prezentat la întâlnirea cu cel diferit de noi înşine.
Am văzut uneori un tip de discurs al unor personalități antiecumeniste, care vroiau să ne pună în gardă în privința seducției pe care o poate exercita lumea catolică și protestantă. Merge tânărul ortodox în Occident, vede acolo clădiri frumoase, civilizație materială, abundență, biblioteci pline de cărți, devine intimidat, începe să creadă că trebuie să aibă ei ceva adevărat, se lasă astfel captivat de aparenţe măreţe, și se întoarce în țara lui de baștină convins că în Occident se află mari valori. Ei bine, un asemenea discurs presupune că tânărul plecat la studii e cam prostuț, ușor impresionabil și, pe deasupra, destul de puțin cunoscător al propriei tradiții. Face din ortodoxul ajuns în Occident o posibilă victimă pentru că nu e în stare să înțeleagă și să filtreze prin propria minte ceea ce vede acolo, nu-și știe suficient de bine adevărul pe care l-a primit de acasă.
Dintr-un astfel de discurs aș deduce că cei ce refuză aceste întâlniri simt teama că vom fi înghițiţi de o civilizație care a reușit mai bine în administrarea bogățiilor terestre, și care ne poate vrăji și pe noi, să ne lăsăm de ale noastre şi să le acceptăm, fără discernământ, ideile şi modul lor de viaţă.
Întrebarea pe care o pun antiecumeniştii este dacă n-ar trebui interzise întâlnirile cu celălalt, căci se constituie în prilej de trădare a dreptei credinţe. Eu cred că e greșit să gândim așa. Întâlnirile sunt inevitabile. Are însemnătate nu dacă aceste întâlniri au sau nu loc, ci în ce fel să facem ca aceste întâlniri să fie folositoare.
Deschidererea către celălalt nu înseamnă să mă anulez ca să-l primesc pe el, ci să mă cunosc mai bine, mai mult, mai profund ca să am ce să aduc la întâlnire.
Ortodoxia este un tezaur. Eu trebuie să mă împărtășesc de acesta atunci când am de-a face cu cei de altă credință. Întâlnirea cu celălalt presupune, așadar, în prealabil o adâncire în propria Tradiție, o cunoaștere a adevărului. Apoi va veni firesc împărtășirea acestei valori pe care o am și către cei de alte credințe. Refuzul dialogului, urmat de anatemizarea celui ce nu e ortodox, sau a ortodoxului care vede ca firească această întâlnire, mă sărăcește, întâi de toate, pe mine însumi.
Paul Curca
Paul Curca
-
Superortodoxul
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.