Avem libertatea de expresie, dar pe cea de gândire, ca să nu mai debităm mereu inepții, o mai deținem? Am spune rapid și pe nemestecate că da, că tocmai asta e baza de la care plecăm și în numele căreia perorăm, fără teamă, zilnic. Suntem la fel de siguri de libertatea gândirii noastre ca și de aerul pe care-l respirăm. Nimic nu ne poate clinti această convingere. Nicio dovadă, oricât de evidentă, nu ne schimbă impresia bună asupra noastră înșine.

Totuși, dacă am fi măcar un pic mai circumspecți, toată lumea ar avea de câștigat.

N-am mai afirma cu atâta îndârjire un lucru care, la o examinare chiar superficială, e destul de șubred. Cine poate spune că e autorul propriei gândiri, că își acordă, singur, o libertate pe care nu o îngrădește nimic? Mai întâi, este evident că, încă din cea mai fragedă pruncie, suntem formați și educați de către alții: părinți, profesori, mentori, prieteni, cărți citite. Deabia după o lungă perioadă de timp pot spune că am acea autonomie a gândirii care să-mi permită să iau singur hotărârile ce mă privesc.

Totodată însă, încep să fiu conștient de multitudinea de factori care îmi pot influența gândirea și asupra cărora eu nu am niciun control: factori genetici, un spirit al epocii de care nu mă pot desprinde, influențe inconștiente, subliminale, un anumit fel de a fi, care îmi creează anumite predispoziții de percepere și înțelegere a lumii, suita nenumăratelor manipulări pe care le încearc unii și alții asupra bietului nostru creier. Toate acestea sunt aspecte care nu distrug ideea că aș putea gândi liber, dar o atenuează, o nuanțează, îi oferă un domeniu mai restrâns de aplicație și, mai ales, mă pun sub semnul failibilității, așa cum îi șade bine omului; și așa cum se întâmplă, de pildă, în cercetarea științifică, acolo unde oamenii vor să înainteze în cunoașterea adevărului pe baze solide și sigure. Odată ce încep să mă maturizez și să-i văd lipsurile sunt mai dispus să-mi pun la îndoială opiniile și să le iau în seamă pe ale altora.

Din păcate însă, trăim într-o epocă în care bunul simț și cumpătarea sunt virtuți extrem de zgârcit împărțite. Predomină afirmarea infatuată a sinelui și a ideilor pe care întâmplător le afirmă, de obicei sub formă de sloganuri, că așa e mai ușor de ținut minte. Libertatea, inclusiv de gândire, nu e un dat de la care plec, și pe care îl pot folosi după cum mă taie capul, ci un rezultat la care pot ajunge numai după îndelungate eforturi. Și înseamnă nu atât eliberarea de orice condiționări, cât înțelegerea acestora, acceptarea lor, preluarea în programul personal de viață, încercarea de a trăi împreună cu ele.

Ca exemplu, a apărut zilele trecute o știre conform căreia Patriarhia va institui o taxă pentru toți cei care poartă nume de sfinți, și care a fost preluată de mai multe site-uri. În mod evident, acea știre era o glumă. Dar să vedeți ce comentarii puteau să apară, ce afurisenii, anatemizări, înjurături și mizerii se puteau debita la adresa Bisericii și a preoților. Acești oameni, care comentau articolele cu pricina, aveau o deplină libertate de expresie, dar dădeau impresia să o foloseau doar ca să demonstreze că nu au nicio libertate de gândire. Cu siguranță, erau cititori devotați ai ateilor militanți, care reduceau Biserica la o simplă afacere bănoasă, și care atât de mult își deformaseră perceperea lucrurilor încât nu mai făceau diferența dintre glumă și realitate. Și cred că orice enormitate s-ar fi spus pe seama preoților și a episcopilor, ar fi fost imediat crezută de un mare număr de oameni, care ar fi reacționat cu o „sfântă” indignare. și sunt convins că reacțiile, în viitor, nu se vor mai limita la comentarii pe net, ci vor avea consecințe, dacă se ivește prilejul, și în viața reală.

Cel mai mare risc la care ne expunem este să luăm frazeologia ideologizată a unora ca realitate. Am văzut oameni fanatizați cu care aproape că nu mai puteai comunica. Avem serioase motive să privim cu scepticism viitorul. Ceea ce prisosește lumii de azi e trufia fără măsură, iar ceea ce ne lipsește este discernământul. E unul din acele lucruri esențiale ale vieții care mi se par că-mi sunt la îndemână, dar care nefiind măsurabil și comparabil cu starea altora, nu pot să văd cum stau. Oricum, lucrul cel mai corect este să presupun că am destul de puțin discernământ și să-l cer în toate rugăciunile de la Dumnezeu.

Problema lumii noastre este că libertatea de expresie nu se mai întâlnește cu discernământul. Lucrurile o iau razna. Prea multă încredere în sine este o cale sigură de a fi pradă ideologiilor distructive. Pe măsură ce ne e măgulit orgoliul, bunul simț, firescul, discernământul sunt tot mai diminuate. Sunt oameni cu care tot mai greu se poate discuta, deoarece ei deja le știu pe toate, se exprimă în sentințe fără drept de apel și atunci sigur că nu mai există argumente care să poată fi puse în joc. Fanatismul gândirii nu folosește gloanțe (ce ușurare!), în rest e la fel de stupid ca al acelora ce aleg să ucidă oameni, și e o tâmpire a minții în timp ce cred că mă aflu în plină splendoare a adevărului.

Nu putem decât să luăm lumea așa cum e, pesemne că și noi, cei ce ne credem moderați, care ne punem speranțele în pronia dumnezeiască, avem partea noastră de vină. Nu avem decât să mergem mai departe, încercând să nu ne fanatizăm pe pozițiile noastre creștine, să ne păstrăm simțul măsurii, sau măcar să începem să-l căpătăm. Marea provocare a lumii noastre este să reușim să trăim într-o lume plină de fanatici fără să devenim asemenea lor. Dar și asta e ceva care s-a mai întâmplat de multe ori în istorie, căci lumea e predispusă la pierderea măsurii și la tot felul de excese, fără să simtă că e ceva în neregulă. De aceea, ca întotdeauna, nu trebuie să așteptăm nimic de la oameni, ci totul numai de la Cel de Sus.

Paul Curca

.

• Dreptatea divina sau judecata particulara
  Publicat in : Dogma
• Judecata particulara si universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata univer­sala
  Publicat in : Viata vesnica
• Dogma invierii trupurilor la judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica