„Voi înceta să mai încerc să-mi prelungesc viaţa apelând la tratamente medicale, chiar dacă asta va înseamna ca familia şi doctorii să încerce acest lucru. De la 75 de ani încolo voi avea nevoie de un motiv foarte bun ca să mai vizitez doctorul şi să mai iau vreun tratament medical. Voi accepta, în cel mai bun caz, tratament paliativ, nu curativ, dacă voi ajunge în stadiul în care voi avea dureri sau mă voi confrunta cu alte dizabilităţi grave. Nu-mi voi mai pune problema de operaţii pe inimă complexe, voi opta pentru tratamentul care îmi va alina durerea, dar vor refuza să mă agăţ de viaţă. Nu spun că cine doreşte să trăiască o viaţă cât mai lungă greşeşte în vreun fel, ci vreau doar să ofer o altă imagine asupra a ceea ce înseamnă să te bucuri de o viaţă împlinită pe măsură ce îmbătrâneşti.

Suntem programaţi să luptăm pentru a supravieţui, pe de altă parte vreau să mă bucur de viaţă cât sunt în putere” Ezekiel Emanuel, director al Departamentului de Sudii Biotehnice din cadrul Insititutului Naţional de Sănătate din SUA (Ziarul Adevărul)

Într-o lume care pendulează între viață ca valoare în sine și eutanasie, avem și o atitudine cât de cât normală. Știința a făcut progrese imense, datorită cărora poate prelungi viața omului, chiar în situația unor afecțiuni grave. Luăm asta ca pe o performanță de care ne bucurăm, de care ne dorim să beneficiem și noi, atunci când va fi cazul. E încă o victorie cu care omul se poate lăuda. Media de viață a crescut mult, mai ales pentru că există mijloace artificiale , prin care trupul este menținut în viață. Profesorul Ezechiel spune însă că această prelungire a vieții nu îi aduce neapărat și un plus de calitate. Viața care durează mai mult se poate transforma într-un coșmar.

Un om de știință vine să dezmintă una din cele mai importante dorințe ale omului contemporan, aceea de a trăi cât mai mult. Ideea comună este că dacă tot nu ne interesează decât exclusiv viața de aici, atunci hai s-o facem să fie cât mai lungă, văzând în această lungime a ei o valoare absolută pentru care merită să faci orice eforturi. Asta pare să compenseze lipsa nemuririi, ne poate liniști cumva, e o iluzie care ne permite să ne simțim bine. Nu suntem veșnici, de acord, dar măcar trăim cât avem chef.

Această perspectivă însă pare să se schimbe întrucâtva. Până la urmă știința redescoperă un lucru de bun simț. Contează nu atât cât de mult trăim, cât ce facem cu timpul care ne e dat. În loc să fim obsedați de sănătate și de tot soiul de modalități de a prelungi o existență care, oricum, tot efemeră rămâne, să încercăm să ne petrecem cât mai plăcut timpul pe care îl avem.

Revine, cu astfel de poziții, ca aceasta exprimată de Ezekiel Emanuel, omenirea la un realism mai accentuat? Nu! Aici se exprimă același mit al eficienței, numai că se schimbă accentul de la cantitatea vieții, care oricum rămâne însemnată, căci o viață împlinită e musai să aibă 75 de ani, la calitatea ei. După 75 de ani viața nu mai e bună pentru că oamenii suferă tot mai mult de afecțiuni mintale sau fizice. Devenim tot mai puțin activi, cresc suferințele, dizabilitătțile și bolile. Devenim un coșmar pentru cei din jurul nostru, în special pentru copii, care trebuie să ne suporte cu toate neputințele, cu toate că au și ei deja o vârstă înaintată.

Oricum, pentru oamenii realiști dispare iluzia că știința poate prelungi viața foarte mult, astfel încât să murim natural, la adânci bătrâneți, sătui de toate și împăcați cu toți. Dacă oamenii, în loc să vrea fie să prelungească viața cu orice preț, fie să o facă cât mai plăcută, ar încerca să îi găsească un rost, cu siguranță că ar fi mult mai împliniți. Noi însă ne mărginim la ceea ce varianta ei terestră ne poate oferi. Nu ne dăm seama cât de incompletă e o viață care nu caută nimic dincolo de ea însăși, sau că orice viață, oricât de împlinită ar fi, este un inevitabil eșec deoarece se încheiei cu moartea. Aceasta rămâne termenul de nedepășit, pe care vrem doar să-l îndepărtăm, pentru că altceva nu mai știm ce să îi facem.

Nu mai prețuim viața ca dar al lui Dumnezeu, de care să ne bucurăm și pe care să-l prețuim. E o valoare pe care o folosim cum ne place nouă mai mult, și ca o resursă pe care o gestionăm cu atenție. De care dispunem așa cum vrem, fără să ne mai intereseze și planul lui Dumnezeu cu noi. Dar atunci, oricât de îndelungată sau de bogată în împliniri ar fi viața, tot nemulțumit ai să mori.

„Că toate zilele noastre s-au împuţinat şi în mânia Ta ne-am stins. Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; Iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere; Că trece viaţa noastră şi ne vom duce.” (Psalmul 89,9-11 ) Parcă aceeași intuiție se află atât în spusele profesorului Ezekiel Emanuel, cât și la psalmist. Tocmai această suferință pe care o provoacă actul de a trăi cere o rezolvare a vieții într-un alt plan. Acolo însă nu mai știm cum am putea să mai ajungem.

Paul Curca

.

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe