În viața noastră putem fi înconjurați atât de prieteni, cât şi de dușmani. O vorbă românească spune: „Ferește-mă Doamne de prieteni că de dușmani mă apăr eu!” Dar, oare, știm noi care este principalul nostru dușman? Nu, acesta nu este o bacterie sau un virus şi nici un terorist, o bandă sau un guvern ostil. Este un dușman secret, care a distrus viețile a miliarde de oameni, de-a lungul istoriei umane. Acest inamic secret se poate deghiza întotdeauna, cu mare viclenie. Şi, chiar dacă vor plana asupra sa suspiciuni, le va îndepărta cu ușurință şi, cu o mare pricepere, își va demonstra nevinovăția.

Cine este creatura aceasta care amenință întreaga omenire? Dușmanul secret al omului este omul însuși. Sunt eu şi ești tu. Dușmanul acesta ne ucide sufletul. Şi sunt multe „cadavre” vii în jurul nostru. Îi vedem cum merg sau cum stau în singurătate. Putem fi şi noi, cei vii, dar care putem muri atunci când venim în contact cu persoane care ceartă, jignesc, reacționează furios, se poartă inadecvat, invidiază sau nu iartă. Ne rănim unii pe alții prin transferul şi neasumarea responsabilității. Durerea din inimă este cea care acuză şi țipă atunci când arătăm cu degetul pe cei mai apropiați și dragi oameni, pe ai noștri. Noi îi acuzăm, în timp ce ei își ignoră propria durere, înăbușind strigătul sufletului.

Durerea pe care o simțim nu indică însă decât propria noastră greșeală. Noi nu îi ucidem pe alții. Ne omorâm pe noi înșine, încet, dar constant și prostește. De fiecare dată când izbucnim într-un acces de furie ucidem o parte din adevăratul nostru sine, ucidem iubirea. Desigur, ni se pare că cei care ne provoacă furia sau frustrarea sunt singurii responsabili pentru sentimentele noastre negative. Dar, care este vina adversarilor noștri? Aceștia pur şi simplu nu acționează așa cum ne așteptăm noi. De asta credem că ei ne provoacă emoțiile negative. Trăind aceste stări răvășitoare nu mai avem timp să observăm cum „furia” ne distruge relația cu realitatea divină.

După un incident neplăcut vrem să evităm durerea și să nu ne mai întâlnim cu cei ce „ne-au greșit”. Apoi, ne străduim să uităm evenimentul neplăcut. Dar ce este uitarea? Acest gol este moartea. Oamenii o folosesc pentru a alunga din memoria lor bucățile colorate negativ, amorțindu-şi astfel durerea emoțională. Multe persoane evită să reinterpreteze evenimentul sau chiar să şi-l amintească deoarece se tem să nu învie şi să retrăiască durerea neplăcută. Aceștia sunt cei care ce nu-şi conduc gândirea în conformitate cu principiul divin al iubirii. Pentru a dobândi un asemenea tipar de gândire este nevoie de o muncă spirituală asiduă. Din comoditate, oamenii aleg modulul defectuos de a gândi, iar cea mai simplă opțiune este aceea de a fugi de suferința mentală. Dar este posibil să scăpăm noi de noi? După ce am primit o lovitură de la un adversar, îi întoarcem înapoi lovitura, poate chiar mai puternic. Însă, toată puterea loviturilor noastre se întoarce înapoi, în propria noastră inimă. Trăind durerea şi lăsând furia să ne cuprindă nu facem decât să închidem izvorul iubirii. Dragostea este starea noastră naturală. Dragostea este necesară pentru fericire. Fără iubire ne slăbește puterea corpului, a minții și a sănătății iar noi nu mai trăim ci existăm ca niște simple umbre.

Auzim adesea de gândire pozitivă şi încercăm să trăim într-un asemenea mod. Depunem eforturi pentru a nu ne mai aminti experiențele negative, așezându-le treptat în uitare, acel colț întunecat ale memoriei. Vrem să credem că nu există rău şi că gândirea „pozitivă” este una dintre cele mai sigure modalități de a evita stresul. Dar, cu toate acestea, evenimentele triste nu se dizolvă şi nici nu dispar. Ele rămân în noi. Din când în când amintirile se activează în memorie şi se întorc cu mai multă energie, provocându-ne durere. Această reactivare este necesară şi ne spune că este timpul să ne rezolvăm problemele vechi. Priviți în jur: cât de mulți oameni din jurul nostru sunt fixați pe problemele lor interne? Uneori, oamenii sunt atât de cuprinși de sentimente şi emoții negative încât nu mai observă nimic din jur. Aceștia sunt morții din jurul nostru. Uneori, ei vin la viață. Oamenii reînviați pot sta pe o bancă din parc, se bucură de natură, de soare, de semeni. Dar, imediat ce vor apărea evenimente negative sau stări conflictuale vor uita valoarea supremă. Și, din nou, oamenii mor. Este greu să fii în viață. Este dificil să fii conștient de durerea din gândurile tale. Este greu să-ți recunoști greșelile. E greu să rămâi calm, atunci când asiști la evenimente neplăcute. E greu să iubești atunci când cei dragi sunt departe de tine. Este dificil să-ți judeci propriile greșeli. Dar poți. Există o cale. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața.”(Ioan, XIV,6)

În societatea noastră există multe „clișee” de gândire, care de care mai dezastruoase. Auzim adesea că există supraviețuire doar pentru cel puternic sau pentru cel care se adaptează. Pe unele canale media sunt promovați oameni care se disting doar prin eleganță vestimentară şi curaj publicitar. Urmărim seriale ca: Victorie cu orice preț! şi aflăm că Pe câștigător îl iubește toată lumea!. Revistele şi filmele prezintă doar câștigători sau oameni acoperiți de onoruri și glorie. Poate de aceea, după vizionarea filmelor, tinerii își modelează comportamentul, împrumutat din lumea animalelor. Dar de ce un om se ghidează după un animal? Avem nevoie să învățăm de la creaturile inferioare, preluându-le modelul de comportament? Și de ce să nu copiem modul de viață al unei ființe supreme, de exemplu, Hristos.

Dacă ne concentrăm asupra comportamentului lui Hristos, putem prelua formula sa de ajutor, iertare şi iubire: trebuie să ajutați pe cei slabi şi să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”(Fapte, XX,35)

„Luaţi aminte la voi înşivă. De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l.”(Luca,XVII,3-4),

„Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc şi rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc.”(Matei,III,44)
Dumnezeu ne iubește, indiferent cine suntem. Iubirea aceasta este singura noastră forță, reală. Dar pentru a fi în iubire avem de parcurs un drum dificil, în care să fim noi cu noi, să ne cunoaștem şi gestionăm emoțiile, greșelile şi slăbiciunile. Pentru a merge pe „Cale” este nevoie să studiem viața „învățătorului” nostru şi să-i copiem modelul de comportament. Putem înainta pe scara dezvoltării spirituale, făcând pași mici, evitând şi învățând din greșelile anterioare. Fără iubire ne câștigăm doar dreptul de a fi numiți cel mai puternic animal de pe planetă, cel ce spune doar Eu şi atât. Un mort.

Angela Agachi
Psihoterapeut, Master în Teologie Ortodoxă
Bacău, 8 iulie 2015

.

• Ura devine prietenul nostru
  Publicat in : Editoriale