Omul a ajuns sa iubeasca cu masura, pe cine crede de cuviinta. Dar Scriptura nu cere sa iubim pe cine vrem, ci sa-i iubim si pe vrajmasi: "Sa iubiti chiar pe vrajmasii vostri, sa binecuvantati pe cei ce va blesteama, sa faceti bine celor ce va urasc, si sa va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc" (Matei 5, 44). Sunt cuvintele lui Hristos. Asadar, omul este pus in situatia fie de a implini ceea ce ii cere Hristos, si asa este crestin, fie de a nu le implini, ramanand lipsit de unirea cu El. Hristos nu cere sa-I admiram teoretic invatatura. Nu vrea sa fim uimiti de cuvintele Sale. Doreste sa le implinim. Iar ca sa nu credem ca ne cere ceva ce El nu face, spune: "Caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti".
Iar omul cand aude ca i se cere sa-si iubeasca vrajmasii, i se pare ca are parte de un Dumnezeu nedrept. Spune ca nu poate. Uita ca pentru un crestin adevarat nu exista „nu pot”. In Hristos, toate sunt cu putina. Dar asta cere unire cu El, impartasire de iubirea dumnezeiasca. Numai cel unit cu Hristos, ramane constant in iubire. In acest om, fapta rea facuta de un semen dispare, in vreme ce in cel despartit de Hristos se pastreaza foarte bine tinerea de minte a raului facut. In omul care nu cunoaste iubirea lui Hristos, rautatea altora memorata, devine rautatea lui.
Lumea nu se poate schimba in bine fara iubirea vrajmasilor. Daca il urasti si tu pe cel ce te uraste, ura creste, insa, daca tu ii vei raspunde cu iubire celui ce uraste, acesta are toate sansele sa nu te urasca mai mult sau se poate intampla ca acesta sa-si schimbe sentimentele.
Uneori ne spunem ca Dumnezeu nu are ochi pentru noi. Ca sunt semeni care nu au parte de atata ura din partea altora precum avem noi. Dar nu este important numarul celor ce vin cu rautatea asupra noastra, ci raspunsul nostru. Si e de ajuns sa raspundem cu rautate unui singur om, ca sa ne dam seama ca avem un suflet bolnav, caci numai cel bolnav raspunde rautatii cu rautate. Sfintii Parinti ne spun ca trebuie sa vedem in cel ce ne face rau, un doctor trimis de Dumnezeu, in sensul ca el ne ajuta sa ne vedem boala (caci daca el ne uraste si noi il uram - suntem bolnavi). Acesti Parinti merg mai departe si ne graiesc ca trebuie sa le multumim acestora, pentru ca datorita lor ne cunoastem boala, ca trebuie sa ne rugam pentru ei si sa primim cele ce vin de la ei ca pe niste leacuri trimise de Dumnezeu. Invatatura Sfintilor Parinti nu trebuie sa intre in conflict cu felul nostru de a gandi desavarsirea. Ceea ce trebuie sa retinem din invatatura lor e ca ura nu poate fi biruita cu ura, ci doar cu iubire.
La iubirea curata nu putem ajunge fara rugaciune. In rugaciunea pentru vrajmasii care ne urasc si ne asupresc, nu cerem ca acestia sa fie omorati, cerem sa le schimbe felul de a gandi si faptui: "...si toata vrajba si ura, in iubire de frati, in pace si dragoste desavarsita sa se prefaca”.
De multe ori am fost pusi sa-L aratam cu degetul pe Dumnezeu, pierzand din vedere faptul ca nu avem degete pentru cate prezente are Dumnezeu. Dumnezeu, dupa Intruparea Fiului, nu Se mai descopera din afara, ci dinlauntrul nostru. Asa ca cea mai usora modalitatea de a-i descoperi altuia ca Dumnezeu exista, este de a face dintr-un dusman un prieten. Incercati! Nu este usor, dar e minunat.
Adrian Cocosila
-
Predica de pe munte - Iubirea vrajmasilor
Publicat in : Duminica a 19-a dupa Rusalii -
Iubirea vrajmasilor
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.