Eul hipertrofiat

Eul hipertrofiat Mareste imaginea.

Trăim într-o lume de eu-uri ratate, în care, ca să ne ascundem nereușita, avem manifestări compulsive care să compenseze lipsa de realizare a ființei. Doar faptul că aceste comportamente anormale s-au înmulțit atât de mult încât le vedem la marea majoritate a oamenilor ne face să nu le mai percepem anormalitatea. Aceasta devine regulă prin repetare intensă, iar normalitatea se retrage, smerită, în cotloane pe unde nu bântuie nimeni. Singurul om împlinit este sfântul. El a ajuns la ceea ce ar trebui să fie omul, împăcat cu Dumnezeu, cu lumea și cu sine, știindu-și propria măsură, neputând fi deturnat de pe calea lui, căci a ales-o pe singura valabilă: a fi în căutarea lui Dumnezeu.

Lumea, din zorii modernității încoace, a inventat nenumărate căi de a ne petrece clipele vieții. Dar, oricât am căuta, oricât am bălmăji noi pe diverse teme, suntem în afara căutării drepte. Ne încearcă „un dor fără sațiu”, pe care însă îl umplem cu tot felul de artefacte. Viața noastră se petrece în alte cadre decât ar fi firesc, iar asta ne face să fim nervoși, febrili, agitați, mereu în căutarea a ceva care pare foarte aproape, dar care, inevitabil, mereu ne scapă. Iar dacă ne ratăm pe noi înșine, atunci cu atât mai greu va fi să ne înțelegem cu ceilalți.

„Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” (Matei 13, 44) Iar aici împărăția cerurilor își arată aspectul dinamic și paradoxal. Ea este deja dată, căci acel om a găsit comoara ascunsă, dar trebuie să lucreze pentru apropierea de ea, căci omul vinde tot ce are, renunță la toate bunurile sale pentru a putea cumpăra țarina unde se află împărăția ascunsă. E deja dată, dar încă nu, împărăția se arată ca potențialitate care reclamă realizarea ei prin viața omului.

Să crezi în Dumnezeu înseamnă să îi subordonezi Lui tot ce faci. Omul are diverse lucruri dar, atunci când găsește acea comoară ascunsă, vinde tot ce are, își canalizează întreaga energie și efortul către ea. E o comoară pentru care renunți la tot ce ai, te dispensezi de orice nu duce către El. Acesta e singurul drum corect. Din păcate însă, noi am renunțat să îl mai urmăm sau, dacă încă păstrăm pretenția că am fi credincioși, îl asociem pe Dumnezeu scopurilor vieții noastre.

Neurmărind unicul necesar, acel „un singur lucru trebuie” (Luca 10, 42), ne pierdem viețile în van. Lipsiți de prezența lui Dumnezeu, nemaiplecând în căutarea Lui, nu suntem decât niște ratați, care ne consolăm cu dominarea iluzorie asupra lumii, de la înălțimea părută a unui intelect care pretinde că înțelege. De aceea devenim ființe bolnave, căutăm alinarea în bunurile lumii, în umflarea unui ego care, neavând ceea ce l-ar împlini, își găsește o consolare în slava pe care și-o caută de la oameni. Cauza neînțelegerilor dintre noi se află în marile orgolii care ne mână în luptă, astfel că nu ne mai ascultăm unii pe alții, nu ne mai tolerăm, nu ne mai acceptăm, decât cel mult de fațadă. De multe ori, chiar dacă păstrez aparența bunei conviețuiri, un comportament civilizat și respectuos, sunt plin de ură și dispreț la adresa celui ce gândește altfel decît mine.

Omul este un animal bolnav, care nu-și găsește liniștea în cele ale lumii, dar nici nu poate trece dincolo de ele, se află la hotar, nefiind în stare să treacă granița de la cele văzute către cele ale duhului. E cumva condamnat la orgoliu, la hipertrofiere, căci e făcut să-L primească pe Dumnezeu cel fără sfârșit, iar acest loc gol, acest hău imens care se cască se cere umplut cu ceva. Iar acest ceva este eul propriu, căci omul care nu se mai deschide către Dumnezeu se umple de el însuși, omul se face proiect al lui însuși, preluându-se cu toate neputințele, poftele, patimile, ducându-se pe sine la o împlinire care, în clipa maximului, se vădește a fi numai nereușită, gol, neființă.

Omul e condamnat la relație. Dacă Dumnezeu, odată respins, se poate retrage, ne poartă totuși părintește de grijă, dar nu mai intervine în viața noastră, oamenii sunt mereu cu noi. Nu putem scăpa de relația cu celălalt. Eu vin să-i ofer semenului meu eul meu hipertrofiat, iar el, de regulă un alt eu hipertrofiat, este oripilat de ceea ce vede. Ne detestăm reciproc, și numai dorința de a păstra aparențele, un calcul simplu care îmi spune că dacă îi spun semenului meu părerea proastă pe care o am despre el colaborarea va fi mai dificilă, și îmi voi pierde avantajele bunei conviețuiri, în fine o ușoară urmă de creștinism, inculcată nu se știe cum, ne împiedică să dăm curs sentimentelor urâte care ne animă. Preferăm colaborarea și dialogul, căci să-i spunem fiecăruia, cu sinceritate, cât ni se pare de orgolios, egoist, incapabil de a înțelege corect ce vrem noi să-i explicăm ar duce la o tensiune prea mare. Dumnezeu ne-a construit ca să „funcționăm” mai bine în sistem de cooperare decât de ceartă.

Sună paradoxal și cinic, dar sunt prea puține crime în raport cu ura care mocnește între noi. Suntem gata să-i atribuim semenului nostru cele mai rele intenții, și niciodată nu va fi capabil să se dezvinovățească pe măsura acuzațiilor care i se aduc. Ne manifestăm ca oameni care au mereu dreptate, care au înțeles care sunt resorturile interne care mișcă lumea și sunt gata să disprețuiască, de la înălțimea propriei păreri de sine, orice alte opinii.

Fiecare își atribuie un soi de infailibilitate, care se manifestă pregnant în toate domeniile în care ni se pare că putem să emitem păreri. Îmi atribui calități pe care nu le am, iar pe baza lor emit decizii asupra evenimentelor și oamenilor, și îmi închipui că sunt corecte, și, pe baza acestor păreri, sunt gata să mă iau la ceartă cu oricine îmi contestă opțiunile. Așadar ceilalți trebuie să-mi recunoască dreptatea, altfel sunt supuși oprobriului public, sau măcar grupului care îmi împărtășește opțiunile. Infailibilitatea personală este nevoită să intre în conflict cu infailibilitatea celorlalți, la fel de întemeiată ca și a mea.

Avem un exces de oameni mult prea siguri pe părerile lor, la care se adaugă un exces de comunicare, oferit de rețelele de socializare, aflat la îndemâna oricui, iar de aici rezultă un exces de ură. Vorbim unii cu alții în contradictoriu până ajungem să nu ne mai suportăm. Plecăm de la o părere bună de sine și de la siguranța propriilor susțineri, și ne întâlnim cu alți oameni, la fel de siguri de valoarea lor, la fel de inflexibili în dorința de a-și impune părerile. Celălalt, în loc să mă flateze, să-mi confirme părerea bună de sine, îmi spune propriul lui adevăr, diferit de al meu, pe care vrea să mi-l servească cu aceeași tărie. Devine un concurent, ba chiar un dușman. Încep să mă simt amenințat și, atunci când îmi sunt sunt contrazise aserțiunile, să mă simt eu însumi desființat.

Am nevoie de un public în fața căruia să performez, dar publicul, atunci când nu își exprimă atașamentul față de ideile pe care i le transmit, devine un dușman pe care trebuie să-l conving de dreptatea mea. Nu ne convine lumea în care trăim, pentru că nu corespunde cu așteptările eu-lui nostru. Atunci soluția aleasă este să-mi construiesc o realitate a mea însumi, în care așez lucrurile așa cum consider eu de cuviință. Dar tocmai această reconfigurare intimă a realității, ca să-mi convină mie, este semnul că nu sunt adecvat realului, că sufăr de o anumită formă de dereglare.

Profesorul medic Adrian Romilă spune, într-un interviu, despre societatea românească actuală: „Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaşte? 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate.”

Majoritatea dintre noi păstrăm măcar aparențele normalității, numai că, după cum constată speciliștii în boli mintale, cei normali sunt destul de puțini. Firescul a devenit minoritar și e destul de greu să mai predomine în relațiile dintre oameni. A devenit o luptă să poți să-ți păstrezi normalitatea, să nu deviezi către vreuna din formele patologice ale personalității.

Cei care nu sunt în stare să acceadă în posturile mai importante devin depresivi din cauza eșecului. Nu se pot adapta, nu-și suportă postura socială, nu ajung să-și etaleze capacitățile reale, iar asta îi aruncă în frustrare și deznădejde. Când vedem personajele dubioase care se așează în fruntea treburilor, în mai toate domeniile de activitate ale țării noastre, în politică, în cercetare, în afaceri, în divertisment, care defilează fără jenă și rușine pe ecranele televizoarelor, te gândești că nu sunt cu nimic mai presus decât cei care nu au reușit performanțele lor. Ba poate, cei nebăgați în seamă ar avea mai mult bun simț, ar fi ceva mai conștienți de propriile limite, ar avea ceva teamă de ridicol, nu s-ar arunca cu atâta dezinvoltură în tot fel de situații de un imens comic involuntar și trist.

În schimb, cei care au ajuns în straturile de sus sunt psihopați. Probabil că această stare de inadaptare la societate, comportamentul ciudat al psihopaților, lipsa de empatie, de grijă față de nevoile celor din jur, îi propulsează pe psihopați în fruntea treburilor. Ei n-au teamă, nici rușine, sunt mânați de forțe pe care nu le pot stăpâni.

Psihopații care ne conduc au avantajul propriei ignoranțe. Nu numai că nu știu mare lucru, dar nici nu sunt conștienți că nu știu. Doar așa, îngâmfați, autosuficienți, lipsiți de orice complexe, au tupeul firesc de a se așeza în fruntea treburilor, de a crede că merită să fie acolo, de a se lua la harță cu oricine nu le susține părerile mărginite.

Eul hipertrofiat este o formă a mândriei, pe care o cultivă din plin societatea contemporană. Aproape că ești obligat să-ți dezvolți mândria ca să poți trăi printre oameni.

Dacă ești într-o ceată de lupi, fie te lași mâncat de ceilalți, fie, ca să poți supraviețui, devii tu însuți lup. Afișarea unui eu gonflat e o cerință minimă de conviețuire în jungla relațiilor umane. Devenim, mare parte dintre noi, eu-uri mândre dintr-o fatalitate, ca o banală mișcare de adaptare la mediu, pentru a nu ne lăsa distruși de o lume în care lupta nu cunoaște răgaz.

În vremurile trecute mândria aparținea probabil doar capetelor încoronate, nobililor și celor câțiva care erau în preajma lor și aveau o putere reală. Ceilalți își puteau duce viața liniștit, departe de ispita de a te plasa deasupra altora și a hotărî pentru ei. După părintele Alexandre Schmemann cultura în care trăim ne insuflă permanent mândria, în sensul măririi de sine, al îndreptățirii de sine. Stilul de viață modern, televiziunea și publicitatea ne induc afirmarea de sine, punerea propriului eu în fruntea tuturor lucrurilor. Iar acum, în epoca facebook-ului, patimile ne sunt stimulate mult mai mult decât în urmă cu câțiva zeci de ani, când vorbea părintele Schmemann.

E riscant să fii altfel în lumea de azi, căci riști să fii nesocotit de toți ceilalți, și nu știu cum vom suporta disprețul semenilor. Dar când în istorie nu a fost riscant să fii creștin? Mereu cel credincios intră în conflict cu regulile după care conviețuiesc oamenii în societate, iar în lumea de acum, așa sucită cum e, conflictul e mai mare decât înainte. Întrevăzând cumva hăul ce se cască din eul hipertorfiat, din faptul că atunci când vrei să pari că ai fi mai mult decât ești ajungi să nu mai fii nimic, singura cale dreaptă pentru credincios este smerenia. Un creștin nu poate să fie decât smerit, sau măcar să se străduiască permanent să fie.

Paul Curca
 

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
131 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

04 Septembrie 2017

Vizualizari: 1998

Voteaza:

Eul hipertrofiat 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE