Anul 2011, dedicat de catre Sinodul Bisericii noastre Sfantului Botez si Sfintei Cununii, a pus in centrul dezbaterii teologice problema generala a familiei, statutul ei in societatea de azi. Macar si din ratiuni demografice, tema este cat se poate de presanta. Dincolo de tonul alarmist al articolelor de presa care anunta disparitia, intr-un orizont de timp nu foarte indepartat, a „ultimului roman”, iata ce ocazie nesperata de a reincepe mai temeinic si serios cu unul „nou” (!), tesatura sociala, politica, economica, culturala si nu in ultimul rand religioasa a Romaniei actuale este din ce in ce mai fragila. Hemoragia constanta a resurselor umane in ultimele doua decenii, rata inca foarte ridicata a avorturilor, depopularea satelor, incidenta divorturilor si mortalitatea infantila - toate aceste fenomene la un loc si fiecare in parte indica un deficit de coeziune comunitara, denaturarea sistemelor asistentiale si lipsa de gandire pe termen lung a clasei noastre politice orbite de imediatul unor lupte fara relevanta pentru binele comun.

La rigoare, familia a fost spatiul in care s-au simtit cel mai dureros inconsecventele tranzitiei, a suportat toate reformele mai mult sau mai putin reusite, a dus cu alte cuvinte greul adaptarii din mers la o noua lume.

In raspar cu feminismul, in curs de propagare si la noi, centrul familiei romanesti, asemeni celei italienesti sau rusesti, a fost si ramane femeia in multiplele ei ipostaze: sotie, mama, bunica, sora sau matusa, dar si fiica mai mare avand grija de fratii mai mici. Invers proportional cu energia, timpul, pasiunea si priceperea pe care le investeste zilnic, fara program normat, in viata de familie, despre femeie ca atare se vorbeste suspect de putin, demnitatea ei fiind insuficient onorata. Nici mediile bisericesti nu fac exceptie. Motiv de a lansa prin aceste randuri o invitatie la discutie.

Ei bine, recurgand la o evidenta, locul femeii in Biserica, iar aici ma refer la cea ortodoxa, este crucial pentru pastoratia si misiunea eclesiale. Inainte de toate, asa cum oricine poate observa, majoritatea celor care vin duminica de duminica si sarbatoare de sarbatoare in bisericile noastre sunt femei. Tot ele sunt cele care, mame sau bunici, au dat credinta mai departe in timpul comunismului, opunandu-se astfel ipostazei totalitare a modernitatii. Nu am exagera spunand ca daca societatea romaneasca a iesit cat de cat teafara din dramatica perioada a totalitarismului, acest lucru se datoreaza si lor. Apoi, in ceea ce priveste dimensiunea teologica, frecvent rastalmacita, dreptul canonic nu face o distinctie intre membrii Bisericii pe criteriul genului.

Femeile sunt in acelasi mod madulare ale Bisericii precum sunt si barbatii, avand acelasi Botez, motiv pentru Sfantul Apostol Pavel sa le aduca aminte misoginilor epocii sale ca in Hristos „nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca” (Galateni 3, 28). Diferentierea de gen incepe in momentul in care se articuleaza si se dezvolta detaliile vietii sociale din interiorul comunitatii de credinta si se instaureaza o ierarhie a slujirilor si responsabilitatilor, femeile ocupand insa nu chiar de la inceput exclusiv un rol secundar. Ar fi suficient sa ne gandim la respectul de care se bucurau vaduvele si fecioarele in primele comunitati sau la lucrarea diaconeselor, o realitate bisericeasca azi aproape complet uitata. Ca sa nu mai amintim un loc comun ca in Bizant femeile au reusit sa se impuna in varful imperiului, unele dintre ele, precum imparatesele Pulcheria, Teodora sau Irina, influentand nemijlocit cursul istoric al Bisericii.

Tot pe firul istoriei, cu sau fara voia ei, Biserica avea ulterior sa traduca realitatile unei societati profund patriarhale, in sens cultural si antropologic. Ceea ce nu inseamna ca femininul sau feminitatea sunt atribute lipsite de importanta spirituala. Astfel, intreaga mariologie, adica invatatura despre Maica Domnului in planul de mantuire, se reflecta in viata liturgica a Bisericii, la randul ei nu intamplator chemata „maica”. Asadar, paternitatea lui Dumnezeu vine sa se completeze fericit cu feminitatea Mariei ca exponenta a intregii umanitati, nu doar a femeilor. Imaginea biblico-patristica a Mirelui Hristos si a Miresei Biserica nu este doar o interpretare a unei tipologii din Vechiul Testament (cf. Cantarea Cantarilor), induhovnicind-o, ci una dintre cele mai puternice metafore ecleziologice prin care se subliniaza legatura profunda de iubire dintre Creator si creatie. In plus, tot aceasta imagine ne ajuta sa intelegem ca Domnul Hristos este mereu in Biserica Lui, adica nu „divorteaza” si nici nu merge, fie si temporar, „la lucru” in alta parte. Fidelitatea, uneori geloasa si manifestata tulburator, a lui Yahve fata de poporul evreu se traduce acum in fidelitatea lui Hristos fata de Biserica. Motiv pentru care Biserica Ortodoxa, raspunzand acestei fidelitati, nu accepta alt cap al sau decat pe Hristos Insusi, ceea ce se reflecta in refuzul teoriei primatiale latine bazata pe functia de vicarius Christi a episcopului Romei.

Sigur, revenind la practica de zi cu zi, ceva din structura mentala a patriarhatului rezista cu tenacitate: de la diabolizarea elementului feminin de catre anumite cercuri ascetice, proferand injurii grosolane la adresa femeii si punand chiar la indoiala capacitatea ei de sfintenie, insistand tamp pe „necuratia” ei, inclusiv la nastere, ceea ce este, cum nu obosea sa sublinieze Olivier Clément, o contradictie in termeni tributara mentalitatii iudaice, si pana la lipsa de interes fata de posibilul rol pe care femeile, mai ales sotiile de preoti sau cele cu studii teologice, ar putea sa il aiba in misiunea Bisericii. Faptul ca abia cum, in ultimul Statut al BOR, a fost trasa consecinta evidentei antropologice potrivit careia din adunarea parohiala fac parte si femeile, nu doar barbatii, este sugestiva pentru ritmul in care se produc anumite procese de regandire si de reconsiderare a realitatilor bisericesti si sociale deopotriva.

Pe scurt, eventualele derapaje la adresa locului si rolului femeii in Biserica se datoreaza nu datelor dogmatice, credintei, cat acumularilor culturale ale caror purtatori, de cele mai multe ori inconstienti, sunt inclusiv slujitorii (barbati) ai Bisericii. In fine, as semnala si faptul ca, prin comparatie cu evolutia din Crestinismul occidental, chestiunea locului femeii in Biserica Ortodoxa nu trebuie pusa in termenii emanciparii radicale, a schimbarii rolurilor, asa cum se petrece in anumite curente feministe. De ce nu? Pentru ca ar insemna o caricaturizare a diversitatii naturale a genurilor si ar conduce dezbaterea intr-o directie total straina de duhul Evangheliei care vede unitatea acolo unde omul, mai ales cel modern, insista sa vada doar diferenta.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro

.

• Hirotonia femeii si pozitia ortodoxa
  Publicat in : Editoriale
• De ce nu au voie femeile in Altar
  Publicat in : Editoriale
• Preotia femeii
  Publicat in : Editoriale