„Spune-mi ce crezi despre femeie şi îţi voi spune cine eşti”. Mitropolitul Georges Khodr

„Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fc 3, 12). Bărbatul, Adam, o acuză pe femeie, pe Eva, de greşeala pe care tocmai o făcuse. Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă în biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum zice şi Legea” (1 Co 14, 34).

Iată o viziune foarte misogină asupra lumii! Şi Biserica este un bun exemplu pentru ea!

Aceasta este caricatura. Evident, realitatea este mult mai nuanţată, făcută din umbră şi lumină. Fără a căuta să acoperim zonele sumbre, o percepţie falsă nu trebuie nici ea să umbrească bogăţia spirituală care, fără a fi întotdeauna exprimată sau asumată conştient, este trăită în mod cotidian de credincioşii ortodocşi.

Inainte de a căuta în Scripturi şi în Tradiţie elemente care ne vor permite să clarificăm statutul femeii in Biserica Ortodoxă, ne vom apleca asupra realităţii ortodoxe, aşa cum este trăită în Biserică.

In primul rând, la întrebarea „Care este locul femeii în Biserica Ortodoxă?”, o femeie va răspunde că „bărbaţii vor fi probabil foarte surprinşi că au avut ideea de a scrie despre locul bărbatului şi preoţia bărbătească în Biserică”.

Căci tocmai despre aceasta este vorba: preoţia, sacerdoţiul. Pe când şi femei preoţi? Această întrebare în sânul Ortodoxiei este mai degrabă venită din afară. In anii 1960, ca urmare a mişcării feministe ce se dezvolta în Occident, întrebarea hirotonirii femeilor a fost pusă la Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

O femeie teolog spunea că, chiar dacă am dori să avem o discuţie calmă pe acest subiect şi cu femeile ortodoxe, aceasta ar fi chiar mai dificil decât cu bărbaţii sau cu teologii. Ar fi mai bine să începem prin a îndepărta ideea preoţiei femeii, spunând că „chestiunea nu este suficient de matură”, că „reflecţia teologică mai are încă multe de făcut în această privinţă” etc.

Printre altele, când se abordează această temă, fiecare este influenţat de istoria sa personală, de experienţa, de relaţiile sale familiale ere. Părinţii Bisericii, se va aminti, nu sunt de altfel în afara acestei influenţe.

De asemenea, trebuie evitate piedicile limbajului şi sloganele actuale care se rostesc ca nişte adevăruri indiscutabile.

„Când se exprimă în termenii «eliberării femeii», feminismul este prost trăit, chiar inacceptabil, mai ales pentru femeia ortodoxă care adeseori nu are pur şi simplu nevoie de aceasta. Cel mai adesea, ea poată să aibă o vocaţie de soţie de preot sau să fie conducătoare de cor ori laic activ şi conştient de apartenenţa sa la Biserică, fără a căuta o altă formă a puterii definite”.

Iată ce ne face să intrăm pe deplin în realitatea trăită a Ortodoxiei, realitate care nu este omogenă nici în toate ţările, nici în sânul comunităţilor provenite din imigraţie. Există totuşi o constantă: puţinul spirit combativ la femeile ortodoxe - dacă nu chiar absenţa lui - pentru locul şi drepturile lor în Biserică şi pentru orice idee de ordin sacerdotal.

Elisabeth Behr-Siegel, femeie teolog ortodox, mare apărătoare a drepturilor femeii şi autoare a cărţii Preoţia femeii în Biserica Ortodoxă explică această situaţie ca fiind un rezultat al unor factori multipli:

„In mediul cultural al Bisericilor Ortodoxe tradiţionale din Europa de Est şi din perimetrul mediteranean, există efectiv o tradiţie puternică dacă nu a dispreţului faţă de femeie, cel puţin a subordonării sale faţă de bărbat: o tradiţie interiorizată de multe femei! La aceasta se adaugă şi contextul politic al regimurilor totalitare, faţă de care au fost supuse de decenii populaţiile Uniunii Sovietice, României, Bulgariei şi într-o anumită măsură, Serbiei, regimuri care nu erau deloc favorabile exprimării şi discuţiilor libere de idei. Orice mişcare de contestare - a se înţelege aici şi contestarea feministă - era reprimată sever. De altfel, sub aceste regimuri. Bisericile păreau slabe, luptând pentru supravieţuire. In această luptă au participat şi femeile, în special femeile din Rusia. In faţa unor probleme atât de grave şi urgente, chestiunea propriului lor statut în Biserică le va fi părut minoră”’.

In Rusia sovietică, într-o Biserică tolerată doar ca un vestigiu al trecutului, problema accesului femeilor la preoţie nici măcar nu se punea. Totodată, trebuie amintit climatul spiritual caracterizat mai degrabă prin rugăciune şi printr-un fel de rezistenţă non-violentă, decât prin acţiune şi luptă.

De fapt, creştinii cei mai cunoscători au - chiar atunci când nu este exprimată în mod direct - conştiinţa preoţiei împărăteşti la care participă toţi oamenii botezaţi, bărbaţi sau femei, oricare ar fi funcţia lor oficială în instituţiile bisericeşti.

Liturghia, în conformitate cu sensul etimologic al termenului, este lucrarea comună tuturor. Fiecare, bărbat sau femeie, este chemat la unirea cu ofranda sacerdotală a unicului mare preot. Astfel, clerul ortodox fiind un cler căsătorit - nu este vorba despre „căsătoria preoţilor”, ci despre hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi femeia, matuşka rusă, prezbitera greacă este mai mult decât un ajutor şi un sprijin pentru bărbatul său: ea are un adevărat rol în viaţa parohială şi chiar în lucrarea pastorală. Unii vor spune că soţiile preoţilor, precum şi, în anumite cazuri, mamele sau bunicile, se bucură de puteri pe care preferă să nu le manifeste.

Anumite femei nu admit întotdeauna ca o anumită putere de decizie şi de organizare să fie deţinută de femei. In schimb, în colţurile destul de îndepărtate ale Rusiei se observă situaţii inverse: nevoia devenind foarte presantă, femeile sunt uneori învestite cu puteri didactice şi pastorale şi nu doar cu sarcini caritative.

Atitudinile sunt foarte diferite în diaspora din Europa Occidentală, în funcţie de parohii şi de reacţiile episcopilor, preoţilor şi credincioşilor. Pe alocuri, în timpul botezurilor, noua botezată intră în altar, uneori chiar şi dacă este adultă. Nu este decât un detaliu, dar se cunoaşte rolul pe care îl au ritualurile în practica religioasă intimă a fiecăruia.
în alte parohii, fără a fi astfel conservatori sau integrişti, „demnitari” sunt toţi bărbaţii, fie ei „decidenţi”, pe când femeile servesc cafeaua şi fac curăţenie.

Atitudinea credincioşilor este şi ea prea puţin omogenă.

In parohiile „occidentale” (în Franţa şi Belgia, de exemplu), se găsesc mulţi credincioşi convertiţi de puţin timp la Ortodoxie. Pentru ei, tradiţiile şi riturile ortodoxe se confundă adesea cu Tradiţia. Datorită lipsei de experienţă, ei nu ştiu să diferenţieze detaliul de esenţial. Educarea este lungă şi adesea ei nu văd în Tradiţie decât ritualul în care se adâncesc cu veneraţie. Ca neofiţi, ei nu pot sesiza cu adevărat sensul afirmaţiei lui Vladimir Lossky: „Tradiţia reprezintă spiritul critic al Bisericii”. Ecumenismul nu îi interesează, ori îi interesează doar ca sursă de instruire şi cultură, iar provocările diviziunii dintre creştini nu pot decât rar să-i tulbure sau să le facă rău: fie că vin dintr-o lume de necredincioşi, fie din altă confesiune, Ortodoxia le oferă totul.

In Rusia, tradiţia femeilor dirijoare de cor este foarte vie, ceea ce nu se întâmplă în parohiile greceşti unde, în schimb, o femeie - ca şi un bărbat nehirotonit - poate administra botezul doar în caz excepţional (de exemplu, atunci când copilul este în pericol de moarte).

Femeia este în acelaşi timp cea care îi duce pe copii la biserică, îi lasă să se joace şi, uneori, îi ajută să facă primii paşi. O dezordine care poate să surprindă pe vizitatorul străin, dar care face parte din celebrarea slujbelor într-o parohie. Femeia este păzitoarea acestei vieţi.

Imaginea este frumoasă. Poate prea frumoasă. Nu doar în legătură cu „sfântul zgomot făcut de copii”, care se transformă uneori în zarvă care trebuie oprită, ci şi cu femeia însăsi. Oare tânăra mamă îsi mai aminteşte de cuvintele rostite către ea de preot, în a patruzecea zi după naşterea copilului? „Spală-i întinăciunea trupului şi necurăţia sufletului, la plinirea acestor patruzeci de zile, învrednicindu-se a intra în biserica Ta cea sfântă, să slăvească împreună cu noi preasfânt numele Tău” etc. Această perioadă de curăţire durează patruzeci de zile după naştere. Câteodată femeia este considerată - şi adeseori se consideră ea însăşi - necurată în timpul perioadelor de ciclu, ceea ce o face atunci să nu frecventeze biserica, deşi este o situaţie naturală.

Ea nu vine la biserică pentru că nu poate cinsti icoanele, săruta crucea Ia sfârşitul Liturghiei şi, bineînţeles, nu poate să se împărtăşească. Această concepţie - moştenire directă a iudaismului şi rezultat al prescripţiilor din Levitic - a fost criticată de mulţi teologi actuali şi în general combătută de preoţi - în orice caz, în ţara noastră dar a rămas totuşi înfiptă în mintea femeilor care au interiorizat-o atât de bine, încât cel care - fie el preot - ar vrea să o critice apare el însusi ca necurat!

Este adevărat că aceasta a fost regula, dar a spune că face parte din Tradiţia ortodoxă înseamnă a uita sensul adevărat al cuvântului „Tradiţie”.

Ceea ce se numeşte Tradiţie (cuvântul este scris cu literă mare) este ansamblul elementelor care - împreună cu Scriptura, iconografia şi imnografia - constituie totodată pilonii şi vectorii spiritualităţii ortodoxe. Este talantul pe care învăţătorul l-a pus şi pe care ar vrea să-l vadă fructificat, comoara credinţei şi, deopotrivă, dinamismul ei; este via pe care tatăl a încredinţat-o şi care trebuie cultivată; este un izvor de viaţă, dar un izvor care elimină zgura şi ideile străine, idei care pot să-i deturneze cursul şi să-i obstrucţioneze curgerea. Este un trunchi pe care cresc ramuri, unele dau fructe, altele nu, iar altele mor şi, dacă se încearcă o altoire, aceasta trebuie să fie de aceeaşi natură si de aceeaşi inspiraţie ca seva care irigă trunchiul, altfel nu se prinde.

Scrierile Părinţilor Bisericii fac parte din acest fond numit Tradiţie. Şi fie că sunt greci sau latini, călugări retraşi sau laici căsătoriţi, cuvintele lor despre femei sunt aspre.

„Femeia este ispita şi ispita este femeia...

Femeia este poarta iadului”, ar fi zis Tertulian, despre care se spunea totuşi că-şi iubea soţia.

Părinţii Bisericii cred într-o inferioritate a femeii dorită de Dumnezeu. „Că întemeietorul creştinismul a arătat o simpatie eliberatoare faţă de toate femeile, după cum ne spun Evangheliile, nu pare să fi impresionat pe creatorii ideologiei misogine a Bisericii”, comentează Eva Catafygiotu Topping, o femeie teolog din Grecia, amintind despre această imagine a femeii inspirată din Sfinţii Părinţi si păstrată în cărţile Bisericii.

Studiind figura Evei în aceste cărţi, în imnografia bizantină atât de bogată, Eva Catafygiotu Topping face o constatare elocventă: „Timp de mii de ani, poeţii liturgici bizantini au compus imne care au făcut să crească oprobiul asupra Evei şi au denigrat lumea feminină în întregul ei”.

Citată de trei ori în Biblie, Eva simbolizează în imne sexul feminin. Şi adesea într-o manieră negativă: „Eva transmite tuturor blestemul”, se cântă la Crăciun şi la Paşti. Ea este „prima păcătoasă”. Să fie aceasta vina ei principală, de a fi fost cea dintâi? în marele său canon de pocăinţă, cântat în timpul primei săptămâni din Postul cel Mare, Sfântul Andrei Criteanul se plânge: „Sufletul meu seamănă cu Eva”, căci a gustat din „mâncarea mincinoasă”.

Totuşi şi Adam a gustat din fructul oprit! Insă despre aceasta nu se spune nimic, la fel cum nu se spune nici de atitudinea lui de a arunca vina pe Dumnezeu însuşi, zicând: „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o”. Bărbat ce reflectă slava lui Dumnezeu, el este prea puţin citat în imnografie şi vinovăţiile îi suin acoperite ca de hainele cu care se acoperă înainte să fie alungat din rai. Atunci când se vorbeşte despre el este recunoscut ca persoană, Adam, pe când femeia nu are nume şi este numită „soaţă”.

Personalitatea Evei este negată. Totuşi, ea pare să se reîntrupeze în fiecare femeie (şi numirea de „fiică a Evei” nu este una dintre cele mai bune referinţe).

O întâlnim mai ales în imnele închinate femeilor. Intr-adevăr, sfintele femei cărora li se aduce laudă nu sunt ca Eva, păcătoasa. Trebuie deci să conturăm un portret întunecat şi fără nuanţă a acestei fiice pierdute pentru a pune în valoare calităţile celor ce vor fi calificate fără ezitare, în mod masculin, drept, de exemplu, „atleţi ai credinţei”.

Se înţelege de ce Eva apare într-o manieră şi mai negativă în imnele închinate Măriei. Preacinstirii nelimitate a Maicii lui Dumnezeu îi corespunde un adevărat refuz al Evei: ea este concentrarea şi întruparea arhetipurilor imperfecţiunilor feminine. Ea pune astfel în relief, prin opoziţie, perfecţiunea Măriei. Asemenea Părinţilor, imnografii atribuie răul şi viciul primei Eve, iar virtuţile si binecuvântările noii Eve, care este Maria.

Neascultarea, moartea, păcatul şi durerea îi sunt imputate Evei, în timp ce ascultarea, viaţa, curăţia şi bucuria i se atribuie Măriei.

Totuşi, icoana Paştelui, numită „Pogorârea lui Hristos la iad”, afişată în fiecare duminică în biserici, la Dumnezeiasca Liturghie, îl reprezintă pe Hristos coborând în iad pentru a elibera pe Adam... şi pe Eva.

Mai mult, condacul sărbătorii naşterii Maicii lui Dumnezeu spune că Adam... şi Eva au fost eliberaţi de stricăciune şi moarte.

Tradiţia continuă deci să condamne ceea ce Hristos însuşi a mântuit.

Regăsim această contradicţie în Scripturi. Totuşi, cu această evidenţă: toţi exegeţii ortodocşi sunt de acord să sublinieze rolul foarte important atribuit de lisus femeilor. Lucrarea lui Hristos rezervă femeii un loc mai important în Evanghelii, decât pare a o face Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale.

Câteva referinţe permit descoperirea surselor de inspiraţie a imnografilor şi comentariilor patristice. Totul începe cu creaţia - „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc 1,27) - şi cu puterea omului asupra creaţiei: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Fc 1, 28). Povestea creaţiei femeii, în timpul somnului bărbatului, se găseşte în cel de-al doilea capitol al Facerii (cf. Fc 2, 21-24).

Textele pauline vorbesc despre darul profeţiei şi de ideea unei ierarhii „naturale” şi de obicei din aceste versete izolate (cf. 1 Co 14, 34-35) se extrag cele mai misogine concluzii. Textele cele mai citate în apărarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei în Biserică şi pentru depăşirea rasei, naţionalităţii, statutului social şi sexului se găsesc în Epistola către Galateni: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (cf. Ga 3, 28).

In Epistola întâia către Timotei, găsim un fel de ierarhie a sexelor, atunci când Sfântul Paul îi îndeamnă pe bărbaţi la rugăciune pentru toţi oamenii şi pe femei la o conduită modestă: „Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea” (1 Tm 2, 1-11).

Epistola către Coloseni vorbeşte despre sfinţenia care este viaţă ascunsă în Dumnezeu (cf. Col 3, 3).

In Epistola întâia către Corinteni nu este vorba cu adevărat despre superioritatea bărbatului asupra femeii: după ce a definit toate privilegiile bărbatului, apostolul încheie capitolul cu o răsturnare, afirmând: „Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu” (1 Co 11, 12).

Epistola întâia către Timotei vorbeşte despre singura mijlocire, cea a lui Hristos: „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său” (1 Tm 2, 5-6).

In prima sa epistolă, Sfântul Apostol Petru se adresează tuturor credincioşilor şi spune: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (1 Pt 2, 9).

Fragment din cartea "Cinci lecţii despre Ortodoxie", Editura Renasterea

Cumpara cartea "Cinci lecţii despre Ortodoxie"

 

• Femeia in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Femeia ca un simbol al lui Hristos
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Probleme ale viziunii eclesiale asupra feminitatii
  Publicat in : Editoriale
• Femeile aflate in perioada menstruatiei pot intra in biserica?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: