Atunci când cineva îşi susţine opinia/crezul, trebuie să se pregătească pentru tot soiul de răspunsuri. Mai ales acum, când ni se promite libertatea de exprimare, puterea şi dreptul la opinie... ideologii care par rupte dintr-o campanie electorală şi care se stafidesc după numărarea voturilor.

Este cel puţin interesant cum ultimul argument al unora, care nu pot contraargumenta, este că un om cu valori morale este spălat pe creier. Ofensa este menită să încleşteze gura, nicidecum să ofere dialogului un schimb de idei care caută adevărul. Apelul la o instanţă morală superioară şi plierea vieţii după norme veşnice nu sunt luate în considerare, oricât de mult bine ar aduce. De ce oare cei care promovează libertatea de opinie nu acceptă opinia celorlalţi, altfel de cum sunt ei? Chiar caută libertatea şi dialogul viu, constructiv?

Când argumentul se reduce la „spălare pe creier”? este clar că nu se doreşte niciun fel de dialog, ci o tiranie neomarxistă. In închisoare, genialul Petre Ţuţea era întrebat dacă „s-a vindecat de credinţă." Aşa era văzută credinţa: ca o boală. El răspundea că tocmai credinţa l-a ţinut în viaţă. Cum se putea ca o armată de călăi să îl ucidă câte puţin în fiecare zi şi el să supravieţuiască? Numai Unul Dumnezeu i-a dat puterea vieţii, a biruirii caraliilor. Mărturia lui este vie. Oare l-a ţinut în viaţă spălarea pe creier? Poate fi numită ideologie acea credinţă care i-a dat viaţă în cel mai concret fel? Puterea de a ierta (în fond, izvorul tăriei de a merge mai departe) o dă un cortex perfect lin, privat de circumvoluţiuni?

De ce există această nepotrivire între un fel de viaţă (cel creştin) şi cel teluric? O sursă minunată a vieţuirii creştine o reprezintă epistola către Diognet. Neputinţa de a înţelege viaţa creştină în parametrii lumescului e firească, fiindcă „învăţătura creştinilor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă."

(Epistola către Diognet - Scrierile Părinţilor Apostolici, voi. I, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, 1979, p. 340). Shakespeare este genial pentru un cunoscător de limba engleză; pentru ceilalţi, opera şi engleza lui sunt simple sunete nerecognoscibile. La fel şi pentru necreştini (chiar şi pentru creştinii decreştinaţi): neînţelegerea limbii creştine duce la neînţelegerea mesajului hristic şi a puterii lui transfiguratoare. Dacă limba creştină a fost creată într-un cod anume (cuprinzând iubire, smerenie, iertare), decripta rea ei se face prin uzarea aceluiaşi limbaj. Cei care nu şi-l asumă, nu-l pot înţelege.

Iar dacă un creştin nu este înţeles, cum trebuie să reacţioneze? Propun aceeaşi sursă de o frumuseţe literară extraordinară. Ea e foarte vie şi concretă, depăşind sfera ficţiunii. Acelaşi autor al epistolei către Diognet prezintă viaţa autentic creştină. Astfel de oameni „locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Intind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup [...] Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri [...] Cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor" (Ibidem).

Sigur că prezentarea poate fi bănuită de complexul martirului. Creştinii ar fi cei mai buni şi nu ar primi ceea ce merită. Aşa ar fi, oare? De curând a avut loc finala concursului (ţin la această formulare care ar însemna o competiţie onestă, deşi greşesc) Eurovision. Ştim prea bine ce s-a întâmplat cu tânăra domnişoară care, deşi a avut o voce angelică, o interpretare pe măsură (Laura Bretan) şi a primit punctajul maxim din partea publicului, nu a câştigat „concursul". Motivul? A militat pentru căsătoria dintre un bărbat şi o femeie (fără să acuze pe nimeni altcineva) în timpul Referendumului pentru Familie, iar din juriul Eurovision au făcut parte doi membri orientaţi „altfel". Nepotrivirea de „valori" a schimbat fundamental jurizarea celor doi membri care, în urmă cu puţin timp (înainte să afle de filmuleţul Laurei Bretan) o considerau favorită. Cine are oare prejudecăţi? Unde este creierul spălat? Probabil că aceasta este viziunea Eurovisionului. Un alt caz cu răsunet a fost o olimpiadă la care câştigătorul (un copil harnic şi inteligent) s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci la premiere, ca apoi să fie descalificat pentru că a „lezat" conştiinţa celorlalţi. Fudul diavol: s-a lezat în conştiinţă!

Iar acum, la final, trebuie să mărturisim că avem mintea spălată, ba chiar şi sufletul. Acesta este efectul apropierii omului de Dumnezeu. Se spală, se curăţeşte cu totul. Omul este chemat de Biserică la baia Sfântului Botez, iar Sfânta Spovedanie este numită botezul (baia) lacrimilor. Spălatul face parte din ritualul liturgic, ba mai apare şi în rugăciuni. Intre noi fie vorba, slavă lui Dumnezeu că ne spălăm. Igiena este absolut necesară şi binefăcătoare. Unde mai pui că mai avem şi creier ... Ei spun (din nostalgie), nu noi.

Preot Ovidiu DINCA
BARAGANUL ORTODOX - februarie 2019

• Incitarea tinerilor spre violenta prin mass-media
  Publicat in : Editoriale
• Planificarea familiala si contraceptia
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Informatia prin TV este furnizata direct in subconstientul maselor
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Familia si planningul familial
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Am inviat?
  Publicat in : Editoriale