Primul teolog al secolul al XX-lea care a re-vaolorificat dogmatic aceasta problema a fost Georges Florovsky (1893 – 1979). Intr-un memorabil articol cu titlul The boundaries of the Church (Limitele/graniţele Bisericii)[3] publicat pentru prima data in anul 1933, teologul de origine rusa incerca sa gaseasca un raspuns referitor la motivele teologice pe care le-a avut Biserica ortodoxa de-a lungul secolelor, atunci cand a acceptat drept valide sacramentele (tainele) ereticilor si ale schismaticilor. Argumentatia lui Florovsky este urmatoarea: prin faptul ca Biserica primeste in multe cazuri pe eterodocsi fara a savarsi un nou Botez, ba chiar fara Mirungere (este vorba de practica Bisericii Ortodoxe Ruse in cazul convertitilor proveniti din randul romano-catolicilor), ea afirma ca exista sacramente „si in afara granitelor strict canonice ale Bisericii”.[4] Florovsky crede ca raspunsul clasic potrivit caruia acest lucru se face kat’oikonomian (potrivit iconomiei bisericeşti) nu poate fi valabil: „daca dincolo de granitele canonice ale Bisericii incepe salbaticia lipsei de har, daca schismaticii nu sunt de fapt botezati si sunt cuprinsi inca de intunericul dinainte de botez”[5], Biserica nu ar avea cum sa stipuleze decat savarsirea botezului, aici neputand fi permis un act de iconomie. Biserica nu poate, respectiv, nu are dreptul, „sa desfiinteze actul extern al botezului, savarsindu-l in asemenea cazuri doar mental...”.[6] Din contra, Biserica a acceptat primirea ereticilor şi a schismaticilor fara o repetare a botezului, pentru ca avea „convingerea ... ca Tainele sunt savarsite chiar si la schismatici, ba chiar ca sectele au o ierarhie valida, chiar daca nelegitima.”[7] El da ca exemplu in acest sens Biserica Ortodoxa Rusa, care primeste in randurile sale clerici romano-catolici doar printr-o marturisire de credinta, respectiv prin spovedanie, fara o repetare a hirotoniei.[8]

          Soluţia teologului rus este aceea de a prelua distinctia facuta in secolul al V-lea de catre Fericitul Augustin in disputa donatista, si anume intre validitatea Tainelor (prezenta si la schismatici) si eficacitatea lor (caracterul lor lucrator). Nu insa distinctia in sine e importanta, ci faptul ca „in Tainele schismaticilor este activa Biserica.”[9] Sacramentul, Taina – spune Florovsky, pe urmele lui Augustin – are doua dimensiuni: harul dumnezeiesc si dragostea omeneasca. In cazul ereticilor sau a schismaticilor, legatura dragostei este rupta, dar „unitatea in Duh” nu poate fi abolita in mod definitiv. „Acesta este paradoxul unic al existentei schismatice: ea ramane in legatura cu Biserica prin harul sacramentelor, dar acest lucru este tototodata si o condamnare, de vreme ce dragostea si armonia comunitara au disparut.”[10] Cu alte cuvinte: „Sfantul si sfintitorul Duh inca sufla in randul schismaticilor, dar vindecarea nu este desavarsita, date fiind obstinatia si lipsa de putere ale schismei.”[11] Florovsky pledeaza pentru o actualizare ortodoxa a teologiei sacramentale a Fericitului Augustin in aceasta privinta: sacramentele schismaticilor sunt cosinderate drept valide, dar ilegitime. O validitate fara comuniune nu presupune o acreditare camuflata a acestor sacramente sau a grupurilor de schismatici, ci o atitudine de ascultare in fata Duhului. Florovsky a fost de altfel un adeversar al intercomuniunii si a afirmat de nenumarate ori ca Biserica Ortodoxa nu poate fi considerata drept „una dintre Biserici”[12], ci Biserica adevarata. Prin urmare, concluziile sale in privinta teologiei sacramentale nu vizeaza un relativism eclesiologic.

           Formula pentru care pledeaza Florovsky este urmatoarea: „Biserica isi continua lucrarea in randul schismaticilor, in asteptarea ceasului in care inima impietrita va fi topita de catre caldura harului... „Validitatea” sacramentelor savarsite de schismatici este garantia tainica a  intoarcerii lor in plenitutinea si unitatea catolica.”[13] Sau, altfel formulat: granitele canonice nu sunt identice cu granitele harismatice ale Bisericii.

             Retinem din studiul lui Florovsky doua teze majore: pe de o parte, afirmatia destul de indrazneata ca „acolo unde se savarsesc Tainele, acolo e Biserica”[14], ceea ce inseamna ca Tainele aduc cu ele o existenta eclesiala, chiar si acolo unde nu poate fi vorba de Biserica cea adevarata din punct de vedere canonic.[15] Pe de alta parte, ideea ca validitatea tainelor savarsite in afara Bisericii se datoreaza, in viziunea lui Augustin, faptului ca determinanta in Sfintele Taine nu este starea omului, ci harul divin.[16] Cu alte cuvinte, teologia sacramentala are in primul rand o ancorare pneumatologic-eshatologica, si apoi una eclesiologica: Duhul Sfant sufla si dincolo de granitele canonice ale Bisericii, in virtutea unei legaturi latente – chiar daca pervertite – ale comunitatilor schismatice cu trupul Bisericii, respectiv in virtutea momentului – eshatologic sau nu – al intoarcerii in plenitudinea eclesiala. Aceste doua teze ale marelui teolog rus – desi controvers discutate pana in ziua de azi – pot fi punctul de plecare intr-o meditatie dogmatica mai extinsa privind teologia Sfintelor Taine.[17]

              Florovsky nu a ramas insa singurul teolog ortodox al secolului trecut care a pledat pentru o recunoastere a validitatii Botezului savarsit in afara Bisericii Ortodoxe, potrivit unor raţiuni de ordin teologic.

              Ioannis Zizioulas, mitropolit de Pergam, considera drept vizionara actualizarea ecumenica a teologiei sacramentale augustiniene de catre Florovky.[18] Nu aprofundam aici teologia baptismala in viziunea lui Zizioulas. Am face doar o referinta recenta, care s-ar inscrie in aceeasi linie interpretativa propusa de Florovsky si care scoate totodata in evidenta actualitatea acestei teme.[19] Comisia teologica consultativa de dialog ortodox – catolic a Americii de Nord, care are girul oficial atat al episcopilor ortodocsi canonici din America de Nord cat si al Conferintei episcopale romano-catolice din USA si Canada a publicat in anul 1999 un document cu titlul Botez si iconomie sacramentala. Autorii combat interpretarea sacramentala propusa de Nicodim Aghioritul in Pidalion – cea potrivit careia sacramentele din Biserica Romano-Catolica sunt lipsite de validitate, romano-catolicii necesitand sa fie re-botezati in cazul convertirii.                  

              Potrivit documentului, aceasta interpretare, desi are multi adepti in randurile ortodocsilor, nu „reprezinta traditia si invatatura Bisericii Ortodoxe privind Botezul”. Data fiind traditia si intelegerea baptismala comuna, in pofida unor diferente rituale, se cere „sa recunoastem unii altora acelasi botez, acest fapt facand sa se recunoasca de ambele parti, desi in chip nedesavarsit, realitatea prezenta a aceleiasi Biserici.” Prin urmare, recunoasterea reciproca a botezului intre ortodocsi si catolici presupune si recunoasterea reciproca a unei comuniuni eclesiale, care desi nedesavarsite, exista datorita invataturii conciliare comune a primului mileniu.[20]

             Ca recomandari oficiale facute Bisericilor, comisia consultativa propune ca modelul „iconomiei sacramentale”, respectiv practica rebotezarii, sa fie infirmate de partea ortodoxa, ca o serioasa piatra de poticnire in calea dialogului, respectiv ca ritul Mirungerii in cazul trecerii romano-catolicilor la ortodoxie sa nu fie interpretat drept o repetare a confirmatiunii, adica a unui sacrament primit deja de catre acestia, ci – asa cum era prezent in practica postbizantina – ca un rit penitential. Totodata, se precizeaza faptul ca recunoasterea reciproca a botezului nu rezolva problema schismei si nu restabileste comuniunea euharistica intre cele doua Biserici.

               Dinamica implinirii acestei chemari la sfintenie depaseste o mentalitate eclesiologica abordata din prisma unui orizontalism canonic. Exista sfinti crescuti in afara granitelor canonice ale Bisericii si aceasta realitate ar trebui sa ne inspire la o tacere teologica privind granitele harului. Aceasta „tacere” in virtutea finalului deschis al drumului fiecarui om care-l marturiseste pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, precum si smerenia apofatica in fata tainei prezentei Sfantului Duh in Bisericile ne-ortodoxe, nu implica insa si un relativism doctrinar sau eclesiologic. Trebuie sa stim care este limita dintre adevarul si falsul credintei eclesiale, trebuie sa stim care sunt cadrele succesiunii apostolice, trebuie sa stim care este sfasietoarea granita intre adevarul eclesial, schisma si erezie, marturisind credinta intru „una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica”. Cu toate acestea, nu putem si nu vom putea niciodata determina granitele harului.[21]

 Pr. Prof. Traian Nojea