Ura, se spune pe buna dreptate, este lipsa dragostei. Dar lipsa dragostei nu se manifesta ca ura decat in rare cazuri. In rare momente ia lipsa dragostei aceasta forma extrema. De cele mai multe ori, lipsa dragostei se manifesta prin indiferenta. Si daca ura ni se pare periculoasa si condamnabila, indraznesc sa afirm ca, cu atat mai mult, indiferenta.

Cand Mantuitorul ne transmite, in Apocalipsa Sa, ca e mai bine sa fim reci decat caldicei, ne exprima un adevar verificat de nenumarate ori in istoria sfintilor. Saul il ura pe Hristos si pe ucenicii Acestuia atat de tare incat conducea o adevarata vendeta personala impotriva lor. Era rece, inima ii era de gheata, ura ii domina mintea. Dar cand i S-a aratat Hristos Insusi, cand bariera de ura a fost volatilizata prin lucrarea Mantuitorului, s-a vadit cat de mult a putut sa iubeasca Pavel. Pentru ca Pavel nu era indiferent, iar ura lui era un lucru concret care a putut fi extirpat si vindecat astfel incat ravna sa sa nu se piarda ci, inaripata de dragostea dumnezeiasca, sa se transforme intr-o lucrare mistuitoare cum lumea nu a vazut, nici inainte nici dupa el.

Iar despre cei doi talhari rastigniti impreuna cu Mantuitorul, ce putem spune? Unul era un pungas ordinar, dar care cand a vazut Adevarul s-a agatat de el cu ultimele puteri. Celalalt, tot un pungas ordinar. Dar acesta din urma prezenta aceasta caracteristica detestabila care i-a adus si sfarsitul trist. Era indiferent. Langa el se derula cel mai important eveniment de pana atunci din istoria umanitatii. Veacurile se unisera, trecutul si viitorul se incordau, la un metru de el, in prezentul chinurilor Mantuitorului. Dar lui ii era indiferent, ce valoare putea avea aceasta pentru el?

Urmarind aceste exemple, intelegem ca, de fapt, indiferenta nu este altceva decat manifestarea, uneori subtila, a simplului egoism. Cand cineva uraste, aceasta ura poate sa nu fie decat expresia manioasa a unei dorinte de dreptate, poate apare frecvent ca reactie la impilarile nenumarate care stapanesc pamantul. Ura pentru cineva poate nu este uneori decat chipul pe care il ia caderea brusca din dragoste. Dar indiferenta este o necroza a sufletului, care se hraneste cu ea insasi. Cel indiferent, fatalmente, se simte bine in indiferenta lui. Langa el mor copii (“nu sunt ai mei”), se sting batrani (“si-au trait traiul”), sunt nedreptatiti oameni (“doar nu i-am nedreptatit eu”) si, in scurt, langa el se petrece drama lumii la care el nu vrea sa ia parte.

Indiferentul este plin de justificari, le are la el mereu si ii stapanesc totdeauna viata si mintea. Le scoate din palarie precum iluzionistul porumbeii, dar sarmanul nu realizeaza faptul ca aceasta indiferenta il face sa ramana, incet-incet, tot mai sarac, saracit tocmai de cea mai importanta inzestrare cu care l-a daruit Dumnezeu: simtirea, organ al dragostei.

Indiferenta duce, in cele din urma, la o completa ne-simtire, dar o ne-simtire lucrata, care s-a intarit in ani si zeci de ani de zile pline de momente de indiferenta. Cine sa-l mai scoata pe unul ca acesta din indiferenta lui? Aceasta i-a devenit ca o a doua natura, este scrisa atat de adanc in trasaturile firii sale incat nici cele mai tragice sau minunate evenimente nu il mai misca.

Si daca vrem sa intelegem, indiferenta este, pana la urma, una dintre consecintele si trasaturile traiului modern, care ne sugereaza prin toate mijloacele sa avem in primul rand grija de noi. Intr-o civilizatie in care comunitatile nu au si comuniune, suntem invatati sa fim singuri inconjurati de oameni. Si la capatul acestei vieti inconjurate numai de straini, ne vom mira probabil sa ne gasim, la final, asa cum am ales sa traim: singuri.

Paul Cocei

• Ura devine prietenul nostru
  Publicat in : Editoriale