“Un fleac, m-au ciuruit!”. Cuvinte celebre, nu apartinand unei celebritati reale, ci unei celebritati cinematografice, dar care, peste timp, poarta incarcatura de neinlaturat a unei caracteristici definitorii ale trairii – sau ethosului – romanesc.
Se aud deseori voci in spatiul nostru cultural si necultural, care, nefiind obisnuite sa treaca prea des de pragul unei evidente vulgare, afirma ca ciobanul din Miorita este reprezentativ pentru poporul roman – sau pentru felul sau de a fi – nu prin aceea ca manifesta o dragoste “de dincolo de lume”, ci pentru ca, in fata pericolului, se aseaza pe pamant si asteapta sa moara.
Nu este insa de mirare o asemenea atitudine din partea celor obisnuiti sa se alieze, in viata, cu puternicii zilei, cu cei care le pot oferi, intotdeauna sau de cele mai multe ori, cele necesare traiului caldicel, care le justifica cu aceasta ocazie lipsa de verticalitate, deghizata deseori sub numele de “pragmatism”. Cat de departe sunt acestia de adevarata intelegere a sufletului romanesc, atat de bine pus in versuri cu cuvinte simple dar cu idei sublime in Miorita! Cu adevarat, dupa cum spunea cineva, spiritualitatea cere o anumite delicatete, nu poti sa te porti cu ea ca un badaran; ca sa nu mai vorbim de faptul ca Duhul Sfant, care vine ca o “boare”, ca o atingere usoara si lina, cere o anumita sensibilitate, o anumita atitudine care sa arate intelegerea, intuitia, unor realitati “din alta lume”.
Chiar daca nu este locul aici pentru o analiza detaliata, trebuie totusi mentionat ca ciobanul din Miorita este mai reprezentabil pentru sufletul romanesc decat orice alta reprezentare artistica existenta pana azi. El nu se resemneaza in fata mortii, el invie in fata mortii. El nu este un idealist german, nici un pragmatic american si nici un comunist care crede in imparatia pamanteasca. El, chiar daca se ocupa zilnic cu mulsul oilor, cu ingrijirea lor, cu pastorirea lor, este mai inalt decat toti cei mentionati anterior. El stie ca lumea aceasta nu este ultima realitate, ca destinul (telul) nostru, harazit de Dumnezeu, nu este sa avem multe oi si multi caini, ci sa ajungem in cer, “patria noastra cea adevarata”. Cea actuala este una mai neadevarata, aici suntem pelerini, si daca ajungem dincolo inchizand ochii la batranete sau ucisi de cei ce doresc sa ne prade, rezultatul este acelasi. In schimb, fapta cea mare a vrednicului cioban este faptul ca, refuzand sa omoare, se lasa el insusi omorat, si salveaza astfel viata ucigasilor sai, implinind cuvintele Mantuitorului, ca dragoste mai mare nu exista, decat aceea ca cineva sa moara pentru prietenii sai. In fine, multe se pot spune si probabil ca ar trebui spuse mai detaliat si mai des.
Revenind insa, ce legatura poate fi intre cuvintele comisarului Moldovan si cele ale ciobanului din Miorita? Sigur, ambii mor. Dar lasand la o parte faptul ca mor, ca sunt pe moarte – unul involuntar iar celalalt voluntar –, cum se pot ei asemana: un om obisnuit sa ucida oameni (chiar daca “rai”), iar celalalt refuzand sa-si ucida semenii?
Ei bine, mi se pare ca in replica de final a comisarului Moldovan din “Cu mainile curate”, chiar daca poate nu intentionat, scenaristul a surprins ceva din atitudinea romanului autentic, mai ales in fata mortii. Exista, in atitudinea noastra, un soi de “je m''en fiche-ism” in fata multor necazuri care ni se intampla. Uneori, aceasta atitudine a fost denumita “haz de necaz” si a fost socotita una dintre tariile neamului nostru, care “nu se rupe desi se indoaie”. Dar parca e ceva mai mult decat atat. Sergiu Nicolaescu afirma ca aceasta replica a placut atat de mult publicului pentru ca este putin “smechereasca”, iar “romanul iubeste smecheria, pe care o percepe ca pe un fel de desteptaciune”. Eu cred ca romanilor le place aceasta replica pentru ca rezoneaza foarte mult cu atitudinea pe care vrem sa o avem in fata necazurilor si mortii. Vrem sa fim smecheri in fata mortii, sa o pacalim, sa-i aratam ca nu e ultima realitate. Je m''en fiche, unde este boldul tau, moarte, desi m-ai ciuruit?
Ciobanul nu este smecher in fata mortii. Poate de aceea nici nu este atat de laudat de contemporani precum comisarul Moldovan. El stie ca “cu moartea nu te joci”. Moartea este serioasa, chiar daca nu atat de tragica pe cat ni se pare. Comisarul Moldovan nu are o atitudine crestina in fata mortii, dar este oarecum indiferent pentru ca a vazut-o si a produs-o de multe ori. Intr-un fel, poate ca ii chiar pare bine, putin, ca se pune capat astfel unei vieti pline de privit in fata raufacatori, pline de ucideri, pline de responsabilitatea continua de a face distinctie intre cine este bun si cine este rau, din mijlocul raului. Moartea vine poate cu un sentiment de eliberare, desi fara impacarea cu victimele.
Ciobanul se elibereaza si el, prin moarte, insa nu cu regret fata de ceea ce a facut sau de ce ar fi putut face. El nu moare scarbit, serenitatea sa in fata mortii se datoreaza tocmai felului in care a trait. La el vedem acest je m''en fiche-ism dar intr-un alt mod. Moartea nu i se pare nedreapta, ea nu este pentru el o pedeapsa, ci doar probeaza, chiar daca sangeros, realismul cuvintelor Sfantului Apostol Pavel: “Cine ne va desparţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omoraţi toata ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere»”.
Ce spune asta despre poporul roman, despre sufletul lui? Avand in vedere ca adevaratele caracteristici spirituale ies la lumina in vremea incercarii, as zice ca, in aceasta lumina, poporul roman are aceasta doza sanatoasa de indiferenta fata de consecintele tragice ale necazurilor venite peste el. Nu este greu sa auzim, din istorie, glasul poporului roman, soptind: “Stai linistit, maica, nu ne lasa Dumnezeu”. Glasul poporului roman nu poate fi decat un glas de maica, de maica care a pierdut copii ucisi “toata ziua”, o maica pentru care insa aceste tragedii nu au fost suficiente sa o transforme in criminala. Ea nu a luat in mana baltagul razbunarii si s-a rugat pentru copiii ei ucisi chiar daca ei si-au gasit odihna in prapastii, in rauri, in depozite sau in Rapa robilor. Cei care vor sa ne faca sa credem altfel au uitat dimensiunea reala a dragostei de mama, aceea tamaduitoare.
De aceea, chiar daca suntem ciuruiti incontinuu, de gloante uneori de plumb iar alteori spirituale, nu trebuie sa uitam ca suntem mostenitorii – si continuatorii – unui neam care a rezistat in fata mortii mai ales prin dispretul pentru ea, dispret fundamentat insa, pentru a fi mantuitor, de credinta in Cel care a preschimbat-o, suferind-o El Insusi, din pedeapsa si blestem in bucurie si binecuvantare.
Paul Cocei
Paul Cocei
-
Mucenicia, haina de lumina a Ortodoxiei
Publicat in : Religie -
Mucenicia
Publicat in : Pilda zilei
-
Mucenicia - firea crestinului
Publicat in : Editoriale -
Acatistul Sfantului Sebastian
Publicat in : Acatiste -
Paraclisul Sfintei Eufimia
Publicat in : Acatiste
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.