Provocarile crestinismului: intre teologia ''penala'' à la Andrei Plesu si ''iubirea'' venala made by Conchita Wurst

In cel mai recent articol al sau, "Teologia «penala»", domnul Andrei Plesu manifesta o indignare vehementa vizavi de o afirmatie a Patriarhului Irineu al Serbiei ortodoxe, care ar fi decretat, nici mai mult, nici mai putin, ca devastatoarele inundatii care au atins Serbia, Bosnia si Croatia sunt "rezultatul maniei dumnezeiesti fata de travestitul Conchita Wurst (care a castigat concursul «Eurovision») si fata de devierile sexuale in general". Pornind de la o atare declaratie, autorul memorabilelor volume "Despre ingeri" si "Parabolele lui Iisus" se declara consternat de faptul ca un ierarh ar sesiza, in logica Proniei divine, aplicatii practice ale unui principiu al teologiei "penale" - "Dumnezeu pedepseste pe cei pacatosi" - de genul: "travestit austriac victorios in nord, la Copenhaga – ergo ploi devastatoare in sud. Homosexuali euforici (preponderent in vestul neortodox) – ergo 50 de morti in Serbia". Evident, nu ma pot declara decat solidar cu revolta domnului Plesu, daca asa stau lucrurile. Numai ca, dupa cum aflu de la Parintele Cleopa Stepanovici, un sarb adoptat de cativa ani buni de Iasii Sfintei Parascheva, pozitia Intaistatatorului Serbiei ortodoxe nu a fost consemnata corect de presa.

Sigur ca si Patriarhul Irineu si alti ierarhi din tara vecina, precum Mitropolitul Amfilohie, isi declara ingrijorarea pentru propaganda desantata dusa in favoarea unor pacate strigatoare la cer, precum este si pederastia, respectiv pentru impactul in viata de zi cu zi al acestor campanii mediatice. Dar pozitia acestor ierarhi este, in esenta, una de genul: "Aceste inundatii catastrofale reprezinta plata pacatelor noastre, ale lumii de azi. Decaderea morala atrage intotdeauna cu sine efecte devastatoare in societate si in natura. O intreaga istorie poate confirma acest lucru. Ca astazi se incurajeaza pacatul, in diverse forme, nu e un secret pentru nimeni. Iata, spre exemplu, ce se promoveaza la nivelul unei Europe reprezentata de personaje precum cel de la Eurovision. De asemenea, si in tara noastra, Serbia, se pregateste o parada gay, care va promova pacate impotriva firii, ca si cum acestea ar tine de o alta normalitate". Sigur, nu veti regasi nicaieri, redata ad literam, aceasta declaratie. Dar substanta mesajului Patriarhiei sarbesti se situeaza in cadrele acestor fraze. Ce a retinut presa din discutia cu Patriarhul (partial, cea sarba, dar mai ales cea de limba engleza)? Evident, ce era mai scandalos si mai comercial. Adica a rezumat totul in ceva de genul: "Patriarhul Irineu declara: inundatiile sunt produse de Conchita Wurst". Da bine, nu-i asa, ca headline? Presa din afara tarii nu este cu mult mai breaza decat cea de la noi, incat nici nu e de mirare ca se procedeaza asa. Eu insumi, ca purtator de cuvant al Arhiepiscopiei Iasilor, m-am trezit adesea ca, dintr-o declaratie mai consistenta, se extrage ceva particular sau se pun cap la cap idei din fraze diferite, care orienteaza lucrurile spre o cu totul alta zona decat cea descrisa de cuvintele mele, cele neciuntite.

Patriarhul sarbilor este suspectat de scriitorul roman ca si-ar fi incalcat limitele competentei, oferind o explicatie "sadica" pentru dezastrele naturale ce au cuprins Balcanii si facand, astfel, un deserviciu Dumnezeului iubirii crestine: "Uciderea a 50 de drept-credinciosi sarbi, din cauza derapajelor austriece, daneze, sau globale nu ilustreaza, cred, «stilul» dumnezeiesc". Trecem repede peste faptul ca nu se prea poate spune, cu exactitate, cam care mai este "stilul" de lucru al lui Dumnezeu intr-o lume care a luat-o binisor razna. Sigur ca mania veterotestamentara si asprimea cu care se pedepsea, la poporul ales, pacatul - inclusiv prin pedeapsa cu moartea! - s-a topit in fluida si jertfelnica iubire cristica. Ne-am astepta, logic, ca pe masura ce se scurge timpul, sa aprofundam aceasta iubire si sa fie pe pamant numai pace si armonie. Numai ca nici omenirea nu da semne ca s-ar deschide catre acest tip de iubire - cea dumnezeiasca -, nici Biblia nu inceteaza a ne semnala ca vremurile de pe urma vor fi mai grele decat cele de la inceputuri. Insusi Mantuitorul avertizeaza fara echivoc asupra acestui aspect: "Caci in zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost pana acum, de la inceputul fapturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, si nici nu va mai fi. Si de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scapa nici un trup, dar pentru cei alesi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile" (Marcu 13, 19-20). Iar cartea, prin excelenta, dedicata acestor vremuri de pe urma - Apocalipsa, nu reda relatia omului cu Dumnezeu - sau, mai degraba, a lui Dumnezeu cu omul - in termenii galesi ai telenovelelor siropoase. Dimpotriva, sunt taxate prompt si fara menajamente toate ratacirile celor ce nu vor sa se pocaiasca, sa lepede adica faptele cele rele si sa se intoarca spre Dumnezeu.

Nuantele pedagogiei divine

Are dreptate domnul Plesu, de la inaltimea catedrei sau de la masa de scris, sa conchida, delicat: "Nu cred ca a lupta, crestineste, impotriva pacatului, inseamna, pur si simplu, a stimula, sadic, spaima de pedeapsa". Pozitia aceasta (corecta!) tinde sa se intersecteze insa, in contextul actual, cu numeroase alte opinii, mai ales din mediul intelectual, care sustin ca nu e crestin cel care infiereaza, in vreun fel, pacatul. Mai ales dupa incununarea, la Eurovision, a femeii cu barba (sau a barbatului care a pozat in femeie), s-au facut auzite voci de genul: "Crestinismul este iubire. Lasati-i in pace pe homosexuali, travestiti, bisexuali etc. Daca va legati de ei inseamna ca nu stiti ce este aceea iubire. Toti au dreptul sa traiasca asa cum vor ei. Daca va pronuntati impotriva a ceea ce practica ei, inseamna ca sunteti plini de ura, ca nu sunteti ai lui Hristos." Or, pedagogia divina, analog celei umane, are mai multe nuante decat o sugereaza jucausa "iubire" fara granite si fara discernamant promovata de LGBTetc. Exemplu concret: violatorului nu i se spune in sala de judecata, in virtutea iubirii, ca va fi liber indiferent ce a facut sau ce va face, ci este condamnat la inchisoare ca o sansa de a reflecta asupra faptelor sale, de a se cai si, mai ales, de a nu mai face, intre timp, alte victime, in cazul in care ar umbla nestingherit prin lume. Este, aceasta, o proba de sadism? Sau: daca avertizezi un alcoolic ca, daca nu inceteaza a mai bea atat de mult, in fiecare zi, isi va distruge ficatul si poate chiar va muri de ciroza, inseamna ca "stimulezi spaima de pedeapsa"? Nu cumva abia asa dai dovada de iubire responsabila, arati ca iti pasa de bietul om, afectat de o adictie asa de cumplita?. Pana si studiile stiintifice arata ca exista influente de netagaduit asupra materiei (mai ales asupra apei) din partea gandurilor sau cuvintelor omului, din partea a tot ceea ce el face, bun sau rau, cu iubire sau cu ura. Ce semanam in lume, aceea culegem. Iar cine seamana vant - spune romanul - culege furtuna!

Teologia crestina ne-penala (adica ortodoxa) a sustinut dintotdeauna ca exista o nota de plata a pacatului. Finalmente, plata pacatului este moartea (sufleteasca, mai ales). A iubi nu inseamna a primi tamp, mereu cu bratele deschise, orice iti zvarle lumea ca fiind "bun de iubit". A iubi nu inseamna a consimti la violarea bunului simt de catre manifestarile unei lumi venale, nici a incuraja betia celor dependenti de gradele tot mai mari ale corectitudinii politice, adevarat "opiu al popoarelor". Cand a fost nevoie, Hristos a pus mana pe bici si a alungat de la Sine pe cei ce negutatoreau in numele lui Dumnezeu si care aveau, la vremea aceea, aparentele unor stimabili aparatori ai adevaratei credinte. Nu regasim in Evangheliile sinoptice, ci chiar la insusi Evanghelistul iubirii lui Dumnezeu, la Ioan, urmatorul pasaj: "Si, facandu-si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele. Si celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luati acestea de aici. Nu faceti casa Tatalui Meu casa de negustorie"(Ioan 2, 15-16).

Crestinismul este plasat astazi intre ispita unei iubiri edulcorate, exorcizate de orice idee de pedeapsa - de ideea, adica, a existentei unor consecinte ale faptelor noastre (a se vedea noua pedagogie a lui "sa nu spui NU niciodata copilului"), respectiv intre justificarea oricarei placeri, oricarei patimi in numele iubirii "fara frontiere". A iubi crestineste a devenit, astazi, o raritate si, adesea, chiar ceva periculos si de neinteles pentru multi. Paradoxul este ca ajungem azi, adesea, crestini fiind, sa fim urati in numele. iubirii crestine! Nimic nou sub soare: "Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste" (Ioan 35, 19).

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

• Manastirea Dervent (I)
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• De ce calamitati?
  Publicat in : Religie