Ce mai este astazi Invierea? Slujbe, traditii bisericesti sau populare, distractie si vorbaraie, vizite, mese intinse si de preferat imbelsugate, consumism, marketing etc. Exista un fir rosu si esential care nu ar trebui uitat, fara de care Sarbatorile sunt nule. Invierea este revenirea la dragoste, acel sentiment uman care te desavarseste interior si armonizeaza lumea. Lumea de azi, asa cum arata ea, tinde sa ne transforme. Cuvinte vechi precum armonie, dragoste, pace, bucurie sunt incet, incet, uitate, sub asaltul cuvintelor noi ale cotidianului profan: profit, consumism, placeri, marketing, distractie. Nu mai amintesc de altele mai dure: putere, interese, manipulare, segregare sociala, individualism, sclavie.
Cum, necum, lumea de azi, asa cum am faurit-o tot noi, incepe sa nu ne mai placa multora dintre noi,. Sau, cel putin, daca nu am contribuit la faurirea ei, incercam sa ne strecuram prin ea, haituiti de asaltul ei asupra noastra. Caci da, am senzatia ca unii oameni se simt haituiti, asaltati, fugariti de raul lumii. Cineva le vrea neaparat sufletele de vanzare...Ce sanse avem sa scapam? Una singura. Invierea dragostei. Dragostea este esenta vietii noastre. Fara ea, suntem doar niste umbre trecatoare prin viata: „De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.” propovaduieste Sf. Pavel esenta crestinismului.
Inca din inceput omul a fost facut bun, spre a deveni desavarsit. Ceva insa s-a stricat, ceva a mers prost in drumul nostru si de atunci lumea a devenit teatru de razboi intre bine si rau, intre noi si...noi. Din fericire, stricaciunea nu a fost totala: ceva din noi a mai ramas palpaind. O flacara care din cand in cand ne spune ca binele si frumosul sunt sansa noastra. O stim, nu e nevoie sa o demonstram. Cine si-ar vrea raul? Prin urmare, Invierea Domnului ne vorbeste exact de sansa revenirii la dragoste, la bunatate, la armonie, la toate cuvintele acelea pe care incet, incet, parca le uitam...sau nu le-am auzit niciodata unii dintre noi. Nu mai are cine sa ne spuna?! Hristos spune la un moment dat ucenicilor: „ Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini; rugati deci pe Domnul secerisului, ca sa scoata lucratori la secerisul Sau.” O pilda, care ne acunde in cuvinte simple de inteles, adevarul inalt al dragostei dintre oameni si Dumnezeu. Dar, pentru a exista, dragostea are nevoie de propovaduitori si implinitori. Cand se bucura omul? Cand aduna roade din seceris.
Exista insa doua feluri de seceris: unul material, care ne da roadele hranirii trupului si altul spiritual, care ne hraneste sufletul. Dar ce bucura cel mai mult pe om? Nu cunostinta, nu experienta, nu puterea, nu marirea. Acestea pot fi false bucurii. Omul se bucura cu adevarat doar atunci cand se simte iubit. Invierea tocmai asta face. Ne spune, printre randuri, ca Dumnezeu ne-a iubit atat de mult, incat ni s-a dat pilda pe Sine, spre a ne arata calea spre iubirea dintre El si noi si dintre noi laolalta. Toata teologia, toate lucrarile si toate simbolurile Bisericii au un singur scop: Invierea dragostei, adica smulgerea omului din rautate si punerea lui in starea sa fireasca, desavarsita. Cine poate refuza dragostea aproapelui? Dar nu o putem ajunge daca nu vrem...aici e toata slabiciunea. Mai trist e cand si preotul, ca medic spiritual, se imbolnaveste de ceea ce ar trebui sa vindece...iar zidurile se golesc de duh...dar nu se rusineaza. Mai rau ca pe vremea lui Adam! Am avut sansa sa cunosc oameni care stiu sa iubeasca. Afara de parinti, sotie si rude, am cunoscut oameni numiti impropriu "straini": clerici, jurnalisti, profesori, medici, psihologi, juristi, economisti, politisti, padurari, soferi, simpli mesteri si lucratori, etc. Ei mi-au demonstrat ca, dincolo de mastile meseriilor si protocoalelor, suntem croiti cam la fel...suntem oameni....putem dori si darui iubire, dezinteresat. Biblia nu minte: „mai fericit este a da decat a lua”. Pentru un sine corupt de egoism, aceste cuvinte mi-au parut grele la prima citire. Ca si alte locuri din Scripturi, pe care nu le vedeam inca in faptele din jur: conducatorii sa fie tuturor sluga, smerenia, lepadarea sinelui, jerfa proprie sau iubirea vrajmasilor. Sau nu stiam sa le vad...pana cand i-am vazut pe ei practicand iubirea, ceea ce s-a transformat, pentru mine, in pilda si indemn. Le multumesc tuturor celor ce m-au invatat asta si incerc sa le urmez. Asadar, desi este cel mai greu de definit iubirea in cuvinte, ea se invata foarte repede prin fapte. Poate tocmai de aceea pare ca unii am uitat-o: pentru ca nu o mai vedem, chiar daca, teoretic, stim sa o descriem. „Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii.” Iata cum practica nu omoara, ci intareste teoria.
Dar nu-i uit si pe cei ce inca n-au intalnit dragostea. Si pe acestia as vrea sa-i ajut, socotindu-i aproapele meu, spunandu-le asa... E adevarat ca este o fericire sa inveti iubirea prin fapte. Poti implini mai usor indemnul biblic: "Mergi si fa si tu asemenea". Dar nu e un dezastru daca nu o primesti din jur. Hristos ne invata si asta, prin Patimirile dinaintea Invierii. Am cunoscut si eu oameni care ma dusmanesc, ma critica, ma vor decazut, imi cauta defecte. Pe undeva e bine, caci cine poate spune ca nu are pacat? Nu e bine sa fii ridicat in slavi, vanitatea pandind periculos. A face binele nu este un merit, ci o datorie. Dar nici umilirea celui de langa tine, smerirea sa cu forta, nu este o solutie. Sa ne gandim insa cum ar arata lumea daca oamenii ar intelege Invierea ca dragoste (si toate celelalte Sarbatori) si, din prima zi de Paste, ar incepe sa iubeasca sincer. N-ar mai fi razboaie, certuri, tensiuni, spionaj, polemici, interese personale si toate cele pe care noi le numim, generic, chestiuni lumesti. N-am mai crede nici macar ca Sarbatorile inseamna doar repezirea la bucate, din care oricum aruncam cam jumatate, in loc sa daruim, pentru ca iepurasul capitalist ne-a cam „capietalizat” (capiat in consumul de placeri, adica). Am intelege ca Invierea este Revelionul unic al lumii, innoirea valorilor vietii noastre, iar masa de Pasti ar deveni o Cina de Taina a dragostei si a comuniunii. Am mai intelege ca Lumina Invierii nu este o candela magica in miezul noptii, ci este dragostea care lumineaza pe fiecare in lumea intunecoasa a urii. „Lumina lui Hristos lumineaza tuturor” .Asa am transforma lumea in Rai. Sau, cel putin, am gasi Raiul. Caci acesta este Raiul: locul celor care aleg, de bunavoie, sa traiasca in armonie.
Dar oare cati cred ca este posibil acest lucru? Multi spun ca ei nu pot schimba lumea, ca trebuie sa intri in jocul lumii ca sa poti supravietui. Mi-as dori tare mult ca ei sa inteleaga faptul ca raul lumii este doar o iluzie, o deformare subiectiva a binelui, o fundatura care nu te duce nicaieri, ci doar te pacaleste cu destinatii false. Puterea de a crede este invers proportionala cu puterea de a te desprinde din logica celor lumesti, de a parasi propriul interes si de a face faptele cele bune, pe care inca le mai stim cum arata, prin cotloanele inimilor noastre. Pare greu, pentru ca am construit o lume in care dragostea pare ca nu mai incape. Din cauza asta, alegerea pare dificila si credem ca nu o putem alege pentru ca nu mai gasim puterea propriei rastigniri a raului. Hristos Inviaza insa tocmai prin Rastignire. Renunta la propria-I viata de om si se smereste suprem, lasandu-se rapus de fratele sau, omul, pe care venise sa-l vindece de ura. Pare ca ura, manipularea si interesul lumesc al capeteniilor religioase de atunci Il invinsese, iar ascunderea in mormant il redusese la tacere. Dar dragostea nu se poate pune in mormant. Ea trece dincolo de mormant, omorand frica mortii. Sa ne uitam la talharul cel din dreapta: in chinurile mortii, gaseste puterea de a iubi pe Cel Rastignit fara vina. Asa se face ca cine iubeste, nu mai poate muri: „..astazi vei fi cu Mine in Rai”. Ce minunat: sa te trezesti ca, in loc sa mori ca un pacatos, ramai viu si sfant. Chiar daca, o perioada, adormit. Dar cine se mai sperie azi de un somn? Aceasta este esenta Invierii, adusa de Hristos din Sfantul Sau mormant: dragostea care biruie moartea si te inviaza vesnic. Stiu, poate suna desuet, a ajuns chiar motiv de fantezie: „binele invinge intotdeuna...vise...vorbe sterile...asa ceva nu exista”, spun unii, deznadajduind. E dreptul lor, dar este un final pe care eu nu l-as alege niciodata. Mai bine un mort viu, decat un viu mort. Dar sansa ramane pentru fiecare, cat inca traim. Alegerea ne apartine. Daca am gandi un pic cu inima, nu ne-ar ramane decat sa ii urmam Celui Inviat: „Eu sunt Invierea si Viata; cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai.” In afara acestei Invieri nu exista alta sansa: " Veniti de luati Lumina dragostei sfinte.
Hristos ne-a Inviat!
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.