Indiscutabil, libertatea este mai folositoare omului decât dictatura, chiar dacă pare mai greu de utilizat. Comunismul practica disciplinarea forţată şi fără sens.

Libertatea îţi oferă auto-disciplinarea, ca singura opţiune viabilă de a găsi un sens în viaţă. Practic, ea ne salvează din haosul auto-distrugerii umane, în timp ce orice dictatură ne distruge prin lipsa ei.

La Revoluţie aveam 17 ani. Comunismul îşi pusese amprenta doar în parte peste viaţa mea de până atunci. Nereuşind să distrugă candoarea copilăriei, a lăsat urme sumbre prin amintiri. Raţionalizarea vieţii printr-o disciplinare forţată şi fără sens se traducea pentru mine în câteva chestiuni mărunte, dar cu impact puternic asupra stării de moment.

Mai întâi, n-am să uit uşor frigul şi întunericul. Dârdâiala care venea după oprirea căldurii din calorifere sau a aerotermei, compensată cu aşternuturi mai groase, mă făcuse ca, involuntar, la un moment dat să fac un gest copilăresc: când revenea gigacaloria, băgam nasul în calorifer.

Apoi venea spaima grozavă a rămânerii în întuneric sistematic, în fiecare seară, pentru că se tăia lumina (deşi lumea o plătea). Chiar dacă tata construise o instalaţie paralelă, alimentată la o baterie de maşină, simplul fapt că rămâneai câteva clipe pe întuneric era suficient pentru a te simţi pedepsit fără vină.

Tot o instalaţie paralelă era şi “antena pentru bulgari” (pentru unguri în Banat), anestezic pentru cenzura şi propaganda mediatică autohtonă. De altfel, majoritatea adulţilor ajunseseră în comunism să aibă o viaţă paralelă cu cea “oficială”.

Când mă mărisem, întunericul devenise aliatul perfid al timidităţii: îl aşteptam să vină, sperând la şansa unei pupături în bezna scăra blocului, cu fata pe care o doream prietena mea. Nu s-a întâmplat, dar “ieşitul afară” cu “gaşca” din faţa blocului e ceva ce mulţi dintre copiii de azi nu mai au, ca multe alte copilării de neuitat, unele chiar periculoase: fotbalul din părculeţe (azi nu prea mai sunt), bubuitorile cu catran care transformau banalul chibrit în marfă de contrabandă, “cartonaşele” de la chibrit, bilele de rulment, praştia, pistolul făcut din cârligele de rufe etc., toate izvorâte din imaginaţia creativă (pe alocuri distructivă) a unor copii care trăiau o copilărie cenzurată şi uniformizată prin cravata de “pionier”, simbol al îndoctrinării comuniste de la fragedă vârstă.

Doar sportul făcea comunismul mai suportabil, mersul “la bazin” fiind un vesel ritual zilnic, simbol al spălării de cenuşiul din jur. Dar şi sportul avea un scop ascuns: comunismul avea nevoie de “minte spălată în corp sănătos”.

Mai ţin minte şi acum durerea enormă lăsată de lanţul care era gata să-mi taie picioarele când eram îmbulzit la coadă pentru cireşe. Vai, ce cozi erau în comunism, când mă trezeam de la 5 dimineaţa pentru a “prinde” puţin lapte şi iaurt, sau când un fior mai puternic decât viralele netului de azi străbătea cartierul la auzul vorbelor: "a băgat carne/tacâmuri/salam etc".

Ţin minte încă sentimentul de închisoare atunci când am fost închişi la şcoală, în clasă, cu radioul pe catedră, pentru a asculta în direct discursul de la Congres al lui Ceauşescu (toată ora am desenat macazuri pe ascuns, eram fascinat de ele, simbol al schimbării de drum).

Apoi, îmi reamintesc ascultarea în taina serii, la căşti, a Europei Libere sau Vocii Americii (de aici intuisem că prăbuşirea blocului comunist va ajunge şi la noi). Sau umilirea bunicului, când i-a fost refuzată vinderea unei jumătăţi de pâine (da, se vindea şi la jumătate) pentru că nu mai avea cartelă, deşi îl ţineam de mână şi plângeam, ca un copil mofturos, că mi-e foame. Alimentaţia "ştiinţifică raţională" nu reuşise să programeze foamea, cum nici democraţia nu are succes în stăpânirea consumismului distructiv.

De altfel, toată grozăvia dictaturii comuniste am realizat-o mai bine când am văzut lacrimile tăcute de pe obrazul bunicului, când a auzit, la “difuzorul” radioficat din sat că dictatorul a fugit. Nu mi-a spus de ce plânge, dar mai târziu am înţeles: se bucura că scăpa de teroarea unui regim care îi produsese multe suferinţe. Visa că redevine liber. Astfel, pentru mine, Revoluţia nu a însemnat victimele, gloanţele şi transmisiile televizate, ci lacrimile eliberării de pe obrajii bunicului (a mai plâns aşa când m-a văzut preot).

Şi, într-adevăr, românii au devenit liberi. Dar divin, libertatea ne-a adus un alt stil de viaţă. Diferenţa enormă dintre dictatură şi libertate a fost repede experimentată, într-o excursie la un liceu din Franţa, (mulţumesc Prof. Ion Băraru, cel care se ocupă de elevii premianţi de la NASA). Acolo am realizat că dacă dictatura creşte dorul de libertate, prezenţa ei creşte nevoia de responsabilitate. Nu poţi trăi liber câtă vreme eşti robit de tine însuţi, prin egolatrie. Nu faci decât să foloseşti libertatea ( şi chiar imunitatea parlamentară) ca paravan pentru fuga de responsabilitate.

Din păcate, racilele comunismului fac şi astăzi prăpăd în societate, alături de slăbiciunile capitalismului. Poate că cea mai hidoasă dintre toate este cea înfierată propagandistic chiar de comuniştii care o practicau: exploatarea omului de către om.

Alţii au rămas nostalgici, visând la “binefacerile” comunismului asemeni evreilor eliberaţi din Egipt, cate visau la “căldările cu carne” ale robiei egiptene. Probabil au fost dintre beneficiarii “descurcărismului” sau sunt frustraţi de lipsa puterii de cumpărare a abundenţei capitaliste de pe rafturi. Ce folos însă că “te descurci” dacă rămâi robul unui sistem care-şi pierduse umanitatea? Sau că ai de toate, dacă poftele te transformă în neom?

Pe hârtie, toate sistemele politice sunt ideale. Dar când slăbiciunile umanului intervin, sistemul se dezechilibrează şi eşuează în lipsă de umanitate, mai devreme sau mai târziu. Comunismul a greşit, exacerbând omogenizarea socială şi ratând comunitarismul. Democraţia poate greşi, făcând invers: exacerbează individualismul, ratând iar comunitarismul. Este esenţial să înţelegem că individul e un nimic dacă nu are comuniune, înţeleasă ca practica iubirii de aproapele.

Tocmai de aceea avem nevoie de libertate, pentru a ne auto-educa, salvându-ne de haosul uman care distruge umanitatea. Cel mai mare duşman al omului este el însuşi, atunci când se pierde pe sine.

Astfel, ieşirea din dictatură a fost pentru România şansa unui alt drum. Depinde doar de noi unde vom ajunge. Deocamdată, se pare că după 25 ani de libertate încă nu ne-am vindecat complet de noi înşine. Şi că am schimbat dictatura ideologică cu dictatura banului.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
 

 

.

• Manastirea Sfanta Treime Libertatea - Perla Baraganului
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• Libertatea in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Manastirea Libertatea - Sfanta Treime
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Libertatea omului
  Publicat in : Morala