Care este traducerea cuvântului englez leader în limbile europene? Răspunsul e simplu: leader în franceză, română, italiană, cu pronunţiile de rigoare. Nu pot decât să trec - în nici un caz, nostalgic - peste desuetele Fiihrer în germană, duce în italiană sau conducător în română. Cuvinte compromise iremediabil, fireşte. Cu toate acestea, e vorba de traducerea unei unice realităţi: liderul este cel care îi conduce pe ceilalţi. Nu ca un caporal sau căruţaş însă. Conduce şi inspiră. Oferă direcţie, scop, viziune. Liderul este modelul spre care tindem şi pe care, odată identificat, îl urmăm.
Intr-un studiu remarcabil despre „modele şi lideri („Vorbilder und Fuhrer”), Max Scheler defineşte modelele insistând asupra naturii religioase a relaţiei mimetice între oameni şi acestea. Modelul reprezintă bunul, dezirabilul, impecabilul - ceea ce dorim să fim noi înşine. Dos Seinsollende, spune Scheler, cu o construcţie tipic germană şi intraductibilă - a-fi-trebuindul, adică ceea ce trebuie să fii. Pentru Scheler există cinci categorii de valoare: sfinţenia, spiritul, nobleţea, utilul şi plăcutul, cărora le corespund tot atâtea modele: sfântul, geniul, eroul, liderul şi artistul. Vedem că liderul politic are ca valoare conexă utilul, pragmatismul. Toate modelele au însă o dimensiune religioasă care le transcende. Ele sunt atinse de acel fascinosum - putere de atracţie iraţională, care orbeşte şi dă viziuni totodată.
De aici două riscuri, unul subiectiv şi altul obiectiv: contaminarea politicului cu celelalte categorii în imaginarul protagonistului şi al publicului. Nu arareori, liderii politici se visează sfinţi, ca Zelea Codreanu, genii, ca Ceauşescu, eroi, ca Napoleon, sau artişti, ca Nero. In cazurile cu adevărat patologice, precum Hitler, toate laolaltă. Ce e mai grav e că poporul ajunge să-şi vadă liderii politici nu ca personaje puse acolo pentru a se lupta cu „meandrele concretului”, ca să citez un inoxidabil clasic al comunismului de omenie, ci ca întruchipări mesianice, harismatice, ale destinului. Nu oameni puşi să rezolve treburile cetăţii, ci salvatori, vizionari, eroi.
Or, liderul politic nu are vocaţie mesianică, ci se naşte la intersecţia dintre virtute şi noroc. Nu providenţă, ci noroc! Să luăm exemplul lui Churchill: nu a fost un trimis al proniei, ci s-a întâmplat să fie acolo la momentul potrivit şi să fie omul de care era nevoie. Eşuase în operaţiunea din Dardanele, nu era socotit de încredere printre colegi, schimbase partidul si era cam epicureic, lăudăros şi instabil. Cu toate acestea, la momentul potrivit - nu înainte - a fost omul potrivit. Virtutea sa a prevalat asupra defectelor intr-un moment crucial.
Deşi rolul liderului este unul imanent, nu transcendent, pragmatic, nu ideal, când o ia razna, imaginarul popular îl investeşte pe cel ales cu o aură religioasă. Efectul radical este iraţionalismul fascinaţiei sau urii. Poporul îşi urmează orbeşte liderul sau îl detestă. Vedem această polarizare şi în România, unde liderii majori trezesc afecte extreme.
Machiavelli nu greşeşte prea mult atunci când reduce afectele poporului faţă de principe la frică şi iubire. Nu e vorba de judecata asupra competenţei, virtuţii sau elocvenţei principelui, ci de afectele primare ale fricii şi iubirii. Ambele subjugă, orbesc, paralizează. Frica e preferabilă, consideră Machiavelli, dar nici iubirea nu-i de lepădat. Cu toate acestea, când ne alegem liderii nu dorim nici să îi luăm de soţie din prea multă dragoste, nici să ne pună biciul pe spinare. Din păcate, nu ne limităm nici la pretenţia modestă să administreze cum se cuvine treburile publice. Ce doreşte în mod inconştient majoritatea electoratului este ca liderul să le uşureze povara libertăţii, a deciziei şi să le asume astfel destinul. Să îi conducă spre un tărâm al făgăduinţei, spre o mie de ani de pace si prosperitate. Dorinţa ultimă este tot de natură religioasă, milenaristă. Dacă această aşteptare iraţională prevalează în vremuri de criză, în epoci burgheze şi aşezate putem plebiscita lideri lipsiţi de aură haris- matică. Cu toate acestea, pe primul loc vine afectul şi apoi raţiunea.
Ridicat astfel spre religios şi eroic, liderul se metamorfozează în luptător cu forţele văzute şi nevăzute ale răului. Hidra cu şapte capete a păcatului şi corupţiei trebuie zdrobită de un singur om: poporului îi plac piesele istorice cu personaj unic. Şi astfel, bărbăţia şi norocul despre care vorbeşte modestul Machiavelli se transformă pe nebănuite in eroism şi pronie cerească.
Ispita majoră a politicului este religiosul, aşa cum poticnirea principală a religiosului este politicul. Pentru a evita deziluzia, nu se cuvine să proiectăm categorii străine asupra politicului. Nu trebuie să aşteptăm de la liderii politici salvarea naţiunii, ci conducerea onestă a treburilor publice. Din păcate însă, oameni îi votează mereu pe cei ce promit izbăvirea, revoluţia, purificarea.
Adrian Papahagi
Fragment din volumul "Crestinul in cetate. Manual de supravietuire", Editura Doxologia
Cumpara carea "Crestinul in cetate. Manual de supravietuire"
-
Economia ofileste democratia
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.