Una din ideile-mantră ale lumii de azi este că dialogul este un panaceu la toate problemele care există. E suficient ca oamenii să se oprească din ceea ce fac și să se așeze la aceeași masă ca să dispară orice asperități. Ca și cum oamenii ar fi niște ființe însetate de adevăr, gata să-și recunoască erorile, să renunțe la propriile idei ca să le îmbrățișeze pe cele care-i sunt înfățișate de preopinent. Istoria lumii a demonstrat de nenumărate ori că lucrurile nu se petrec astfel, că oamenii nu se înțeleg între ei, că vor mai degrabă să convingă decât să se lase convinși, și totuși există mereu speranța că dacă vorbim unii cu alții ne vom înțelege. Până la urmă încrederea în dialog e încredere în om. Și e bine să o păstrăm oricât de multe au fost dezamăgirile. E puțin utopică, dar ideea dialogului nu trebuie abandonată decât, eventual, după ce a fost încercată de fiecare dată când s-a ivit ocazia.
Ideea că dialogul poate rezolva orice conflict ține de o ideologie umanistă care s-a infiltrat peste tot, și care ajunge să înlocuiască modelele mai realiste ale ale naturii umane. Ne place să ne iluzionăm cu privire la bunătatea naturală a ființei umane, să ignorăm încercările nereușite de până acum și să sperăm că, de acum încolo se va instaura un bine transparent de care vom avea parte cu toții.
Pe de altă parte, orice om de bună credință vede în dialog prima variantă pe care o ia în calcul. Opiniile pe care le pun în joc atunci când dialoghez, cred eu , se întemeiază pe rațiune. Mi se pare normal ca și celălalt să facă la fel. Atunci e firesc să îmi imaginez că printr-o discuție deschisă, lucrurile se vor aranja. Rămân uimit că nu se întâmplă astfel. Dar, dacă încep să mă gândesc mai bine, nici nu vor putea să se petreacă altfel. Căci omul are, pe lângă rațiune, o serie lungă de prejudecăți , care își subordonează rațiunea, făcând-o să spună orice doresc oamenii.
Prin păcat mintea umană s- a întunecat, omul este potopit de patimi care îi influențează capacitatea de cunoaștere, dar și lumea a devenit opacă. Astfel că, dacă vreau să am o cunoaștere adevărată, iar pe baza ei să intru în dialog cu cei de alte păreri, mai întâi de toate trebuie să mă curăț de patimi.
Încerc să discut cu un ateu, de pildă, și să îi expun motivele pentru care cred eu că e mai rezonabil să crezi că un univers de o complexitate atât de mare cum e cel în care trăim ar avea șanse infime să fie rodul unei pure întâmplări, al unei înlănțuiri de cauze care au dus la crearea lumii vii și a omului. La asta, care ține mai mult de o gândire naturală decât de una teologică, vin unii și se miră că sunt atât de credul încât pot să citesc și să consider ca adevărate niște texte oarecare scrise în urmă cu mai bine de două mii de ani de niște păstori aproape analfabeți. De aici se vede că se naște o asemenea prăpastie culturală între un ateu și un credincios, că e greu să discute măcar unul cu altul, au background cultural atât de diferit încât nu se pot pune de acord nici măcar în privința termenilor preliminari în care se desfășoară discuția. Iar asta încă e un fleac, s-ar putea depăși cu o minimă bunăvoință. Mai important este că este că orice discuție poartă cu sine o violență a batjocurii care o face imposibilă.
Cel mai adesea, cel ce inițiază un dialog nu vrea să lămurească o problemă, să afle adevărul printr-o discuție sinceră și deschisă cu celălalt. Atunci când pornește un dialog, el deja este lămurit, iar singurul scop este acela de a-i convinge și pe alții. Dialogul devine un mod inabil de a masca dorința de impunere a propriilor idei. Îl provoc pe celălalt ca să pot să-mi impun ideile mele în dauna ideilor lui. Vreau să-l înving, nu să aflu ceva de la el. Dar și el vrea același lucru, astfel că dialogurile noastre se transformă în bătăi fără pumni, dar cu multe cuvinte dure.
De aceea, după ce trece momentul euforic de la început, când sperăm că dialogul va rezolva toate diferențele de păreri, toate conflictele, pe măsură ce facem experiența lui concretă,îl privim cu tot mai multă circumspecție. Suntem împinși la dialog, căci e o modă care se poartă, dar în același timp, îl privim cu neîncredere căci vedem cât de prost ne descurcăm când încercăm să-l practicăm.
Dialogul ar fi posibil dacă s-ar îndeplini două condiții, iar în lipsa lor ar fi mai potrivit să ne plasăm fiecare în bula proprie, așa cum se poartă acum: să nu mă cred pe mine posesorul adevărului și să am încredere în ceea ce poate să îmi transmită celălalt.
În lipsa acestor condiții ideale, ar fi bine dacă oamenii ar avea măcar respect unii față de alții. Asta te îndeamnă să-l tratezi cu toată considerația chiar dacă ți se pare că opțiunile lui sunt total greșite. Ceea ce ne unește, natura umană comună să zicem, să facem să fie mai important decât opțiunile care ne despart.
În plus, în discuțiile dintre credincioși și atei, nu poate fi găsită vreo cale de împăcare. În măsura în care, conform logicii clasice, ei susțin lucruri contrare, numai unul poate avea dreptate. Discuți cu cel care vrea să anuleze punctul central al gândirii tale, ba chiar al existenței tale. Nu e o simplă dezbatere de idei, ci punerea în pericol a tot ce ai mai important. E mai greu să fii blând și conciliant. Atunci discuția devine aproape imposibil de purtat.
Dialogul cu cineva care neagă tot ce ai tu mai sfânt te pune într-o dilemă dificilă. Întâi, că eu sunt failibil și acceptând dialogul mă pun în postura de a afla ceva foarte important, care chiar ar putea să-mi zdruncine părerile anterioare, care mă poate disloca din ceea ce am eu mai profund, din ceea ce sunt. Dacă nu-mi accept această vulnerabilitate esențială, dar presupun că o are celălalt, atunci sunt un farsor. Vreau să-i schimb opțiunile existențiale celui cu care dialoghez, dar eu mă pun la adăpost de orice ar putea să mă schimbe.
Mi-e teamă că cele mai multe dialoguri pleacă de la premisa implicită că pot să-l conving pe celălalt, că pot sa-i impun adevărul meu, fără ca el să poată sa-mi clintească mie, măcar cu o centimă, opțiunile. Pe acest principiu se desfășoară, de pildă, talk-show-urile politice, dar și marea majoritate a disputelor pe indiferent ce teme, fie la televiziuni, fie pe facebook, fie în întâlnirile directe dintre oameni. Când purced la un dialog, deci când provoc o discuție deschisă cu cineva, gândul prim de la care plec este că am ceva de oferit celuilalt, nu că am ceva de primit de la el. Dorința mea, convingerea intimă de la care plec, e să îl conving pe el de adevărul meu, nu să mă las convins de opiniile lui. Pornirea spre dialog e o manifestare soft a voinței de putere, iar dacă îi dau alte nume ar trebui să fiu mai atent la mișcările ascunse ale sufletului meu. „Voia proprie, dorința de a-și impune voia - eu văd lucrurile într-un fel, vreau să se realizeze lucrurile într-un anumit fel și încerc să impun și celorlalți să vadă lucrurile la fel cum le văd eu și să le facă cum vreau eu - este ceea ce generează, în mod fundamental, conflictele între oameni” spune părintele Pantelimon Șușnea.
Acesta e cazul unui dialog între persoane foarte diferite, cum e cazul, de pildă, cu credincios și un ateu care vor să se convingă unul pe altul de justețea propriei cauze. Dialogul adevărat însă are loc doar atunci când sunt convins că am ceva de învățat de la cel cu care discut. De fapt, mai potrivit ar fi să spun că îl ascult pe celălalt, discuția este o eventualitate finală după ce îl ascult pe celălalt și vreau să aprofundez vreo problemă pe care a expus-o deja. Dialogul e posibil atunci când ceea ce îi desparte pe cei doi este mai puțin important de cât ceea ce îi unește, când asemănările prevalează în fața deosebirilor. Atunci de-abia se poate dialoga cu succes.
În locul dialogului ca înfruntare cu celălalt însă ar trebui să așez „dialogul interior”. Prin urmare, dacă vrei să știi cum stă treaba cu o problemă, să zicem ateismul, mai întâi încerci să înțelegi ce gândesc, ce simt, ce înțeleg cei ce se consideră atei, în același timp este recomandat să citești bibliografia de specialitate, și tot ceea ce te-ar mai ajuta să înțelegi fenomenul respectiv. La finalul acestui proces, dacă ai ceva de spus, fără aere de superioritate, fără să vrei să-i convingi, poți să le spui ceva, dar fără să insiști. Probabil că nu-ți vor lua cuvintele în seamă, vor râde de ele, ca și de cele din dialogurile anterioare. Dar este tot ce poți face, iar tot ce ar fi mai mult de atât ar fi stat la taclale fără rost.
Duhul creștin nu te îndeamnă la un dialog în care știi că nu ai cum să te înțelegi cu cel cu care discuți. Dialogul este actul final dintr-un proces de compatibilizare cu celălalt, pe care însă fiecare trebuie să-l facă mai întâi cu sine însuși, spre a putea apoi transmite ceva autentic și celuilalt. Asta în cazul că am vrea să ne înțelegem cu cei cu care dialogăm, în loc să vrem să-i dominăm prin intermediul cuvintelor noastre.
Paul Curca
Paul Curca
-
Comunicarea fara comuniune
Publicat in : Editoriale -
Comunicarea cu cei morti
Publicat in : Credinta -
Comunicarea ca o modalitate terapeutica
Publicat in : Credinta -
Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.