Dacă aparţii Bisericii Ortodoxe şi să încerci astăzi un răspuns satisfăcător la criticile, acuzaţiile şi nelămuririle generate de viaţa sau atitudinea Bisericii este o adevarătă provocare. Chiar încercarea de a răspunde este percepută de cele mai multe ori ca înfumurare sau ca metodă de a evita răspunsul „scontat". In multe situaţii, păstrarea tăcerii este o binecuvântare sau chiar un răspuns mai mult decât mulţumitor. Dar, în acelaşi timp, tăcerea poate fi interpretată ca incapacitate de replică ori, mai mult, o confirmare a acuzaţiilor. Riscul de eşec al unui răspuns, oricât de explicit, de onest, este amplificat de prejudecăţile unor parteneri de dialog agresaţi de o cantitate „industrială" de informaţii. Caracteristica generală a informaţiilor provocatoare de puternice dezbateri publice este în genere violenţa nejustificată şi neforţată sau potenţa scandaloasă. Acestea sunt se pare şi cele mai „gustate", chiar dacă rolul lor concret este adesea obţinerea cu uşurinţă a celebrităţii şi nu informarea obiectivă, corectă.

Se simte mai mult ca oricând actualitatea îndemnului „fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii" (Matei 10, 16). Inţelepciunea trebuie unită cu nevinovăţia, pentru a nu derapa spre perfidie sau mândrie, iar nevinovăţia trebuie susţinută de înţelepciune, pentru a nu se transforma în naivitate sau pietism.

Se pare că într-un top al ştirilor recente care produc reacţii înflăcărate, pe primele poziţii se califică cele care prezintă viaţa Bisericii. Şi nu a oricărei Biserici, ci a celei Ortodoxe şi nu aspecte pozitive ale activităţii acesteia. Se urmăreşte constant impunerea falsei percepţii a responsabilităţii Bisericii Ortodoxe pentru neajunsurile sau suferinţele de orice fel ale românilor. Corupţia, sărăcia, educaţia deficitară, dotarea mizeră a şcolilor, lipsa spitalelor şi chiar invaliditatea sistemului medical, eşuarea serviciilor de asistenţă socială, anormalitatea sau bestialitatea vieţii din orfelinate sau centre de îngrijire a vârstnicilor; până şi lipsa autostrăzilor sau a marilor investiţii sunt determinate de activitatea şi implicarea Bisericii în societatea românească. Susţinerea acordată familiei normale şi a demersurilor pentru protejarea ei alături de organizaţii ale societăţii civile este identificată ca o altă „meteahnă" a unei Bisericii retrograde care „exclude" astfel din participarea la viaţa comunităţii, prin atitudinea şi învăţătura ei, pe cei care percep familia în alte culori decât cele revendicate dc creştinism. O întreagă comunitate LGBT - de altfel aflată în situaţia unei minorităţi desăvârşite, dar cu o puternică susţinere media internă şi internaţională - se declară victima brutalităţii Bisericii, refuzând să accepte că, prin atitudinea şi credinţa ei, Biserica nu a condamnat şi nu condamnă persoanele, ci păcatul de orice fel care dezintegrează fiinţa umană şi valoarea ei de chip divin.

Răspunsul just, dar şi credinţa Bisericii au putut fi percepute deopotrivă şi în atitudinea ei în cazurile scandaloase care au tulburat recent întreaga naţie. Deşi i se impută o reacţie întârziată care este denunţată ca protecţionistă sau chiar arogantă, Biserica Ortodoxă acordă prezumţia de nevinovăţie şi posibilitatea desfăşurării anchetelor, oferă posibilitatea şi răgazul necesar acuzatului, de asumare şi recunoaştere a greşelii sau de dovedire a nevinovăţiei. Comunicatele Patriarhiei, prin vocea purtătorului de cuvânt, domnul Vasile Bănescu, au fost tranşante, inspirate şi fără echivoc atât la adresa actualului monah Comeliu, fost episcop de Huşi, cât şi a fostului preot, actual interpret de muzică populară. Cuvântul Patriarhului adresat românilor lasă să se vadă întreaga disponibilitate a Bisericii de corectare a oricăror deviaţii de la conduita creştină, de înlăturare a oricărei posibilităţi de scandal sau sminteală: „Ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu multă durere în suflet, cerem iertare tuturor credincioşilor pentru tulburarea produsă de acuzaţiile aduse public unor clerici privind anumite abateri de la morala creştină."

Hotărârile care au urmat la puţin timp, caterisirea preotului Cristian Pomohaci şi demisia episcopului de Huşi, se pare că nu au satisfăcut nici rechizitoriala mass media, nici vendeta unei diviziuni puritane, fanatice care confundă credinţa în Hristos cu credinţa în oameni. Absurda identificare a clerului cu Biserica are consecinţe la fel de absurde: întregul corp clerical şi monahal a fost declarat disfuncţional; se continuă încercarea de denigrare a Bisericii prin „breaking news“-uri sau prin reportaje defăimătoare4 la adresa clerului; se imaginează teorii conspiraţioniste şi s-a ajuns în multe cazuri până la blamarea celor care au încă curaj să se declare public creştini ortodocşi. Se urmăreşte nu pedepsirea corespunzătoare a inculpaţilor, ci pe de o parte reparaţia ofensei evlaviei ipocrite a habotnicilor „binecredincioşi", prin excluderea acuzaţilor de la mântuire, ignorându-se - cu voie sau fără voie - faptul că Biserica învaţă la îndemnul Bunului Hristos: „Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă"

Matei 9, 13), „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi" (Luca 6,37), iar, pe de altă parte, împlinirea pretenţiei stupide a aşa zişilor progresişti - civilizatorii postmodemişti de serviciu - de recunoaştere din partea Bisericii a nevalabilităţii şi neviabilităţii propriilor valori. Se ignoră premeditat necesitatea şi obligaţia conformă cu porunca lui Dumnezeu de a oferi păcătosului şansa reabilitării iertându-i-se de „de şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18, 22) păcatele pentru „că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15, 7).

Dacă pedeapsa justă a abaterilor clericilor este conformă cu propriile canoane, principii, statut de organizare şi funcţionare, învăţătură şi Tradiţie, la fel de echitabilă este acordarea şansei fiecăruia la dobândirea iertării şi a mântuirii. Intreaga istorie bisericească este plină de vieţile păcătoşilor care, conştientizând starea degradantă a vieţii tulburată de păcat, au ajuns prin pocăinţă şi efort să fie modele de moralitate socială şi lumini duhovniceşti. Până la urmă „paiul" din ochiul aproapelui nu-i anulează calitatea de persoană umană, iar dreptatea nu se face cu piatra. Bunul Dumnezeu ne asigură că, „precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu" (Iezechiel 33, 11).

Magistral, dialogul dintre Hristos şi femeia păcătoasă „Unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? Iar ea a zis: Nici unul, Doamne. Şi Iisus i-a zis: Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti" (loan 8, 10-11) vine să ne aşeze pe fiecare în firescul creştinului sau, până la urmă, al omului: modest, răbdător, iertător, îngăduitor, aplecat spre recunoaşterea propriilor neputinţe şi refacerea omenităţii.

preot Rodin Bogdan CIPLEU
Baraganul Ortodox, nr 174, august 2017

• Biserica si Mass-Media de la comuniunea eclesiala la stiinta comunicarii
  Publicat in : Editoriale
• Biserica si mass-media, dinamica unei provocari pastorale
  Publicat in : Editoriale