Dintre toate personajele mitologice ale antichitatii, Narcis pare sa fi iesit cu multa vreme in urma din sfera mitului. El a fost si este prezent de-a lungul istoriei omenirii, sub chipul omului cu o excesiva iubire de sine, al omului indragostit iremediabil de el insusi.
Potrivit stiintei medicale, narcisismul face parte din randul tulburarilor afective, al comportamentelor deviante. Medicina descrie persoana care sufera de narcisism ca fiind preocupata excesiv cu probleme personale, putere, prestigiu si vanitate.
Inteleasa intr-o cheie ermineutica crestina, experienta lui Narcis ne arata insa drama neamului omenesc care, prin pacat, cade prada egocentrismului, iubirii de sine, “izvorul a tot raul”, dupa cum ne invata Sfintii Parinti.
Narcisismul este o iubire bolnava care ne macina si ne raneste interior, o forma denaturata a iubirii, nu numai lipsita de rod, dar si nascatoare de multe pacate si patimi. Asta pentru ca presupune ca in permanenta sa ne aflam in postura de a intoarce spatele iubirii lui Dumnezeu si iubirii celor de langa noi.
Mitul lui Narcis ne descopera istoria tragica a unui tanar inzestrat cu o frumusete fizica deosebita, dar incapabil de a raspunde iubirii altor persoane. Acesta sfarseste prin a se indragosti de sine insusi, in momentul in care isi zareste chipul pentru intaia data, reflectandu-se in apa unui izvor. Narcis s-a indragostit de acea imagine, murind de durere, fiindca nu ajungea la tanarul din apa.
Intocmai, omul iubitor de sine, care se considera pe sine masura a tuturor lucrurilor, si care nu poate raspunde iubirii celorlalti, se reflecta intru totul ca intr-o oglinda. Daca in cazul lui Narcis “actiunea” se desfasoara intr-un cadru natural idilic, in cazul narcisistului se petrece in propriul sau univers interior. Acesta se indragosteste de “chipul sau” reflectat in “izvorul” propriilor sale ganduri.
In acest univers launtric, oriunde isi indrepta privirea, acesta se descopera doar pe sine. El insusi este izvorul si finalitatea fiecarui gand. Acest lucru se manifesta la nivel exterior prin faptul ca tot el insusi este izvorul si finalitatea fiecarei fapte pe care o savarseste.
Narcisistul este in mod continuu interesant nu de celelalte persoane, ci de cum se reflecta el insusi prin ochii lor, de cum se regaseste si recunoaste intru ei. De aceea, nu accepta sfaturi, si refuza din start orice critica. Orice persoana care, chiar si din preaplinul iubirii, indrazneste a-i adresa astfel de cuvinte, ii devine antipatica sau este vazuta ca un potential dusman.
Dar, ca si in situatia lui Narcis, manifestarea iubirii de sine nu este decat raspunsul dat unei iluzii, unei himere. Asa cum Narcis a murit de durere, pentru ca nu ajungea la chipul reflectat in luciul apei, tot asa si noi murim sufleteste, pentru ca vesnic vom fi lipsiti de raspuns.
Nu trebuie sa pierdem insa din vedere ca nu iubirea de sine este un pacat, ci faptul de a ramane exclusiv la ea, de a nu o folosi drept criteriu pentru iubirea celorlalti oameni, dupa indemnul Mantuitorului. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti este primul pas facut spre a-l putea iubi asa cum Hristos ne iubeste.
Oricat de profund ar fi intiparita in fiinta noastra aceasta tendita egocentrica, ea poate fi biruita numai intru Hristos. Este nevoie de lupta si staruinta continue din partea fiecaruia dintre noi, pentru ca momentul mortii sa nu ne gaseasca reactualizand sfarsitul tragic al lui Narcis.
Pentru aceasta este necesar sa permitem ca in taina inimii noastre, propria "imparatie" sa lase loc Imparatiei Cerurilor, unde nu mai "imparateste" iubirea de sine, ci Hristos si Iubirea Sa.
Radu Alexandru
-
Adevaratul, binecuvantatul egoism
Publicat in : Religie -
Despre egoism
Publicat in : Religie -
Cum sa faci milostenie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.