Nebunia intru Hristos
Ce este, de fapt, nebunia intru Hristos ? Este - vorbind cu cuvintele sfantului Ioan Gura de Aur - atunci cand ne smerim gandurile care ne vin inainte de vreme; cand reusim sa ne pazim mintea de orice invatatura care ne vine "din afara", pentru a ne-o pastra curata si libera, in stare sa primeasca, la timpul potrivit,, invatatura divina. Fiindca ceea ce ne descopera Dumnezeu, aceea nu trebuie trecut prin experienta, ci primit prin credinta.
Fiindca ratiunea omeneasca, in ce priveste credinta, "asculta" de ea insasi si nu este obisnuita sa tina seama de cuvantul Revelatiei, de cel al ratiunii dumnezeiesti, sau cade in rataciri, dintre cele mai grosolane, sau respinge cu totul adevarurile inalte, curate, mantuitoare; fiindca mintea nu e in stare sa le inteleaga, daca nu le-a cunoscut chiar de la izvor, din dumnezeiasca Revelatie. Atunci cand judeca netinand seama de Revelatie, semetindu-se si la modul distructiv, introduce in sfera adevarurilor divine ipoteze si consideratii care nu numai ca nu clarifica, ci de cele mai multe ori obscuri-zeaza cu desavarsire tainele Revelatiei. Implicata intr-o activitate religioasa si morala, tinandu-se departe insa de cuvantul lui Dumnezeu, ratiunea devine egolatra si fantezista, ramanand, in cea mai mare parte, roaba propriilor preconceptii si a impulsurilor trupului. Ca este asa, ne demonstreaza lumea antica. Cu toate ca avea in fata cartea mereu deschisa a naturii, care marturiseste despre intelepciunea Creatorului (Fapt. 14, 17; Rom. 1, 20), iar vocea nedeslusita a constiintei ii vorbea despre Dumnezeu, preainteleptul Proniator al lumii (Fapt. 17, 27; Rom. 2,15), antichitatea, cu intelepciunea ei, in dezvoltarea intelectuala si in cunostinte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Cei ce s-au numit pe sine din nastere "intelepti" "au schimbat slava lui Dumnezeu Celui ne-stricacios cu asemanarea chipului omului celui strica-cios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al taratoarelor /.../ ca unii care au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului" (Rom. 1, 23-25).
Iar in viata morala "au schimbat fireasca randuiala cu cea impotriva firii" (ibid. 26). Nu numai paganii, ci si iudeii, care se considerau, mai mult decat alte popoare, cunoscatori ai adevarului despre Dumnezeu, laudandu-se cu aceasta si cu faptul ca ar fi avut cea mai buna lege morala, chiar si ei - cu toata intelepciunea lor - nu L-au inteles corect pe Dumnezeu, rataceau "nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Mt. 22, 29), iar in privinta moralei, multi dintre ei "pe din afara" se aratau "drepti oamenilor, inauntru insa /.../ plini de fatarnicie si faradelege" (Mt. 23, 28). Nu se poate afirma insa ca o asemenea mentalitate era specifica numai omului din perioada precrestina si ca ganditorii lumii crestine ar fi obtinut succese importante, abordand cu propriile lor mijloace domeniul adevarurilor Revelatiei dumnezeiesti. Realizarile aparente ale reflectiei contemporane in domeniul religios invedereaza din nou faptul ca ratiunea, fie ea si crestina, daca nu se bazeaza pe temelia asezata de Dumnezeu prin prooroci si apostoli (Efes. 2, 20), nu creeaza nimic durabil si nu aduce nimic "mangaietor pentru credinta si Biserica". Realitatea arata limpede ca unii crestini, aflandu-se in plina lumina a adevarului, raman nevazatori si se indeparteaza de ea, fiindca "s-au racit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat" (Rom. 1, 21).
Astfel, daca unei minti "innoite" (Efes. 4, 23) i se intampla deseori sa greseasca in chestiuni de credinta, in cautarea adevarului, fapt demonstrat in mod evident de nenumaratele rataciri pe care le intalnim in lumea crestina, cu atat mai mult ratiunea cea dupa fire a omului, pornita sa-l caute si sa-l cunoasca pe Dumnezeu, inclina, asa cum am vazut, sa se abata de la calea ce a fost aratata de insusi Creatorul. De aceea, Dumnezeu a binevoit - dupa cuvantul Apostolului - "sa mantuiasca pe cei ce cred prin nebunia propovaduirii" (I Cor. 1, 21). De fapt, nu cu o nebunie reala, ci cu una aparenta. Fiindca adevarata nebunie nu inseamna a vorbi in dodii, ci a nu intelege credinta. Pentru cei ce primesc propovaduirea cu credinta, aceasta "aparenta nebunie" este "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 24). "Asa cum dascalul porunceste invatacelului - spune sfantul Ioan Gura de Aur - sa se duca acolo unde ii spune el si, cand vede ca acela o ia prea mult inainte, bizuindu-se pe propriile puteri, dorind sa invete singur, inceteaza sa-l mai supravegheze, facandu-l sa inteleaga ca singur nu poate sa-si adune cunostinte si ca trebuie sa se lase indrumat, tot asa si Dumnezeu ne-a poruncit sa urmam calea contemplarii creaturilor.
El a randuit totul in asa fel incat omul, trecand de la observarea obiectelor create spre Creator, sa se minuneze de puterea Lui. Imens este cerul, necuprins pamantul, minuneaza-te deci de Facatorul lor, fiindca acest cer imens nu numai ca a fost creat de El, ci a fost creat cu usurinta, si acest pamant necuprins a fost facut de El din nimic. Si pentru ca lumea nu a dorit sa-l cunoasca pe Dumnezeu dupa intelepciunea ei, atunci Dumnezeu avea sa transmita invatatura Sa printr-o propovaduire de parelnica nebunie, nu prin rationamente, ci prin credinta. Acolo unde este intelepciunea lui Dumnezeu, nu mai e loc pentru intelepciunea omeneasca. Fiindca, facand o afirmatie precum aceasta: "Fiinta care a creat o lume atat de minunata si de mareata este Dumnezeu, a carui putere este nemarginita si negraita", facem un rationament, in ordinea intelepciunii omenesti, o incercare de a-L percepe pe Dumnezeu pe cale rationala. Mai inainte, oamenii puteau apela exclusiv la rationamente de ordinul intelepciunii cea dupa fire, exterioara, conducandu-se si dupa natura. Astazi insa. cine nu se face nebun, adica nu lasa deoparte orice rationament si orice filosofare si nu recurge la credinta, acela nu se poate mantui. Avem nevoie astazi de o credinta simpla.
Ea trebuie cautata pretutindeni si preferata oricarei intelepciuni. Fiindca credinta lui Hristos, ca mod concret de a te "preda" lui Dumnezeu cu tot sufletul, este ea insasi invatatura (I In. 2, 20, 27) pentru crestin, facandu-l sa primeasca, fara sovaire, adevarurile neapropiate ale lui Dumnezeu; in timp ce pentru intelepciunea cea dupa fire, ele par nebunie; oricine crede in Hristos (Rom. 1, 16) marturiseste acele adevaruri ca "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 24). Credinta crestina, ca o putere harica, face minuni, ceea ce intelepciunea cea dupa fire nu poate face. Ea savarseste cu intelepciune acele minuni neluate in seama, dar care nu inceteaza niciodata. De aceea, nici un crestin nu se va lasa condus de propria-i intelepciune, ci se va supune, neconditionat, hotararii nemarturisite a proniei dumnezeiesti (Fac. 22), recunoscand, cu smerenie, neputinta intelepciunii omenesti in patrunderea tainelor intelepciunii dumnezeiesti" (Iz. 3 si 4; Evr. 23, 29).
"Daca i se pare cuiva, intre voi, ca este intelept in veacul acesta, sa se faca nebun, ca sa fie intelept" (I Cor. 3, 18). "Cel ce te crezi intelept in veacul acesta, fa-te nebun, ca sa fii intelept" - din aceasta se intelege intelept cu adevarat, in fata lui Dumnezeu. Cine este intelept in veacul acesta ? Cel ce nu judeca asa cum porunceste Dumnezeii, prin revelatie, ci dupa cum ii apar lucrurile in propria-i judecata. "Apostolul intelege prin aceasta o intelepciune lipsita de harul Duhului, care se conduce numai dupa judecata omeneasca" (Teodorit). Respingand aceasta parelnica intelepciune, Apostolul spune: fiecare "sa se faca nebun", adica mai intai de toate, sa se recunoasca pe sine lipsit de orice intelepciune; apoi sa considere ca intelepciunea aparenta nu este intelepciune, ci o fantasma a intelepciunii. Apoi sa accepte si invete un asemenea mod de viata, pe care el insusi il va fi socotit, mai inainte, "nebunie", la fel ca toti cei cu care impartasea o asemenea convingere. Sa se infatiseze inaintea tuturor inteleptilor lumii acesteia ca si cand ar fi nebun.
A fi nebun inseamna a te socoti pe tine asa, dupa judecata omeneasca, si a-i face si pe altii sa te considere asa, descoperind ca te-ai schimbat radical. Apostolul indeamna nu doar la parasirea intelepciunii celei "exterioare", dar si la trecerea la nebunia propovaduirii. Iar pe unul ce face aceasta nu se poate ca lumea sa nu-l ia drept nebun: crede in Cel rastignit, isi imparte averea, isi supune trupul la cazne, petrece noptile in rugaciune, nu raspunde celor ce il batjocoresc. Desi are inaintea ochilor frumuseti de toate felurile, nu are ochi pentru ele; se gandeste mereu la ceva si isi doreste ceea ce ramane nevazut si de el, si de altii. Dupa intelepciunea veacului acesta, este o nebunie vrednica de toata osanda.
"Nu-mi pasa daca trec drept nebun intru Hristos spune acelasi mare dascal al Bisericii universale, sfantul loan Gura de Aur. Chiar ma simt incantat, cand sunt facut asa, ca si cum as fi primit o cununa de lauri; pentru ca, atunci cand sunt facut asa, ma simt intocmai ca Pavel care spune: "Noi suntem nebuni pentru Hristos" (I Cor. 4, 10). Aceasta nebunie este mai inteleapta ca orice intelepciune. Fiindca ceea ce n-a putut descoperi intelepciunea lumii, aceea s-a descoperit prin nebunia pentru Hristos; ea a risipit bezna universului, ea a adus cu sine lumina cunostintei. Daca intelepciunea cea dupa fire nu a descoperit nimic, in masura in care putea sa o faca prin rationamente, ce altceva s-ar mai putea astepta astazi de la ea, cand i se pun in fata probleme mai inalte si cand se cere credinta, nu retorica rationamentelor? Asa se face ca Dumnezeu i-a descoperit intelepciunii nebunia. A binevoit sa ne trimita mantuirea printr-o nebunie, nu reala, ci aparenta. Caci in aceasta "nebunie a propovaduirii" se afla intelepciune si putere dumnezeiasca, o intelepciune in fata careia mintea cea mai mareata innebuneste, nimic intelegand. Asa cum o lumina mare este numita lumina orbitoare, tot asa suprema intelepciune este o intelepciune innebunitoare, care innebuneste gandirea rationala. Prin inteleapta propovaduire a acestei intelepciuni a binevoit Dumnezeu ca astazi sa se mantuiasca credinciosii.
Fiindca atunci cand mintea se umple de aceasta inteleapta nebunie, atunci intelepciunea nu poate fi primita decat prin credinta. Obiectul acestei superbe nebunii este revelatia, "bogatia lui Hristos de nepatruns" (Efes. 3, 8), descoperirea unor lucruri "ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor Ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9). Comorile acestei intelepciuni spirituale superioare se descopera doar celor ce se incredinteaza, cu toata fiinta, Cuvantului lui Dumnezeu, insusindu-si-L cu credinta vie, ca pe "puterea lui Dumnezeu spre mantuire" (Rom. 1, 18,1 Cor. 1, 18); celor ce au ochi duhovnicesc pentru a le vedea, celor ce, cu auzul duhovnicesc al credintei, aud vorbindu-se despre ele, celor a caror inima, innoita de Duhul Sfant, a primit credinta ca pe "incredintarea celor nadajduite" (Evr. 11, 1), celor ce pot fi recunoscuti dupa masura acestei credinte sau dupa sporirea si experienta pe care le-au dobandit in viata spirituala. "Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste" (I Cor. 2, 14). Aceasta intelepciune duhovniceasca este pentru omul firesc nebunie, fiindca ea nu poate fi dobandita decat printr-o inzestrare duhovniceasca de care omul firesc este lipsit cu desavarsire. Pentru el, aceasta este intocmai ca pictura pentru orb si ca muzica pentru surd".
Dar sfantul apostol Pavel si sfantul loan Gura de Aur, dand in vileag limitele "intelepciunii" celei dupa fire sau ale ratiunii naturale, incercarile acesteia" de a se pronunta in chestiuni de credinta, erau departe de gandul de a exclude cu desavarsire activitatea rationala a omului, avand drept scop insusirea si dezvoltarea adevarurilor religioase, prin credinta, si au demonstrat doar faptul ca ratiunea nu poate fi izvorul cunoasterii realitatilor divine, ca adevarurile dumnezeiesti nu pot fi descoperite prin eforturile ratiunii umane, ca ele trebuie primite prin credinta - prin credinta intelegem" (Evr. 11, 3) -, sub acea forma neschimbata in care Dumnezeu insusi a binevoit sa le descopere. Dumnezeu 1-a inzestrat pe om cu ratiune pentru a putea cunoaste si primi ceea ce ii este transmis de la Dumnezeu si nu pentru ca ratiunea sa-si fie suficienta siesi. "Ochii, aceste organe atat de frumoase si de folositoare, daca ar incerca sa vada fara lumina, nici frumusetea si nici calitatea lor deosebite nu le-ar sluji la nimic; ba, dimpotriva, le-ar face rau. Asemenea si sufletul, daca ar vrea sa «vada», lipsindu-se de Duh, si-ar face siesi rau."
Cand spunem ca ratiunea trebuie sa atarne de credinta, nu inseamna ca trebuie sa renunte la propria-i judecata, la cercetarea inceputurilor, cauzelor, scopurilor a tot ce exista pe lume, ci ca ea, ratiunea, trebuie sa nu se bizuie pe ea insasi in cunoasterea realitatilor, indeosebi a celor divine, ci, dupa cum spune apostolul, "gandul sa fie robit spre ascultarea lui Hristos" (II Cor. 10, 5). Adica, ratiunea sa se subordoneze credintei lui Hristos, invataturii divine, infatisate in Sfanta Scriptura, astfel incat credinta sa fie principiul calauzitor, de capetenie, in cunoasterea realitatilor, indeosebi a celor dumnezeiesti, in lumina acestui principiu, orice cunostinta sa fie recunoscuta drept justa atunci cand nu contrazice credinta si, invers, incorecta atunci cand vine in contradictie cu ea. Aceasta inseamna ca ratiunea sa fie pusa sub ascultarea credintei, ceea ce nu ar ingradi libertatea de gandire, nu ar insemna o credinta oarba, ci, dimpotriva, ar impune ratiunii o atitudine libera, independenta, fata de adevarurile credintei. Expresia "a crede orbeste" nu este in duhul credintei crestine, care este in esenta "lumina spre descoperirea neamurilor/ lumina care lumineaza pe tot omul (Lc. 2, 32; In. 1, 9). "Ca toti oamenii /.../ la cunostinta adevarului sa vina" (I Tim. 2, 4). Insusi Iisus Hristos numeste ratiunea, mintea, "lumina cea dinauntru" (Mt. 6, 22, 23) si, pentru a demonstra adevarurile pe care le descopera, apeleaza adesea la ratiunea ascultatorilor Sai, la simtul realitatii, spunand ca adevarul se marturiseste pe sine (In. 32, 18, 37). Apostolii n-au crezut orbeste, credinta lor a fost rationala, asa cum a facut marturie despre ei, inaintea Tatalui ceresc, insusi dumnezeiescul invatator:
Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit" (In. 17, 8). Sfintii apostoli au fost intotdeauna pentru o cercetare profunda, cu propria minte, a realitatilor invataturii divine, ridicandu-se de fiecare data impotriva indeplinirii inconstiente a prescriptiilor acesteia. "Nu fiti fara de minte, ci intelegeti care e voia Domnului" (Efes. 5, 17), afirma convingator Apostolul. "Ma rog ca iubirea voastra - se adreseaza el filipenilor - sa prisoseasca tot mai mult si mai mult, intru cunostinta si intru pricepere. Ca sa cercati voi cele ce sunt mai de folos" (Filip. 1, 9-10). "Ca partasia ta la credinta sa se faca lucratoare, in deplina cunostinta a oricarei fapte bune ce este in Hristos Iisus" (Filim. 6). Asimilarea rationala a invataturii lui Hristos devine o conditie necesara pentru o activitate vrednica, in spiritul crestinismului: "Nu incetam sa ne rugam pentru voi - se adreseaza Apostolul colosenilor -, sa va umpleti de cunoasterea voii Lui, intru toata intelepciunea si priceperea duhovniceasca, ca sa umblati cu vrednicie intru Domnul" (Col. 1, 9-10).
Daca in Sfanta Scriptura se intalnesc locuri in care ratiunea ar putea sa para minimalizata in actul insusirii credintei, aceste referiri defavorabile si avertizari nu se refera la adevarata intelepciune, la folosirea corecta a ratiunii, ci la intelepciunea aparenta, la "stiinta mincinoasa" (I Tim. 6, 20), la "trufia care se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu" (II Cor. 10, 5), la acea intelepciune care umbla "in desertaciunea mintii" (Efes. 4, 17) si care se ridica impotriva adevarului lui Hristos. Prin urmare, a-i cere ratiunii o subordonare oarba fata de credinta este ceva ce nu concorda cu cuvantul lui Dumnezeu. Raportul dintre ratiune si Revelatia dumnezeiasca ar putea fi definit, pe scurt, in acesti termeni ai batranului intelept: «Cele ce s-au poruncit tie, acelea cu cuviinta le cugeta, ca nu-ti sunt de nevoie cele ascunse. in multele tale indeletniciri nu te tine de lucrurile zadarnice, caci ti s-au descoperit destule din cunostintele omenesti. Ca pe multi i-a inselat parerea lor si socoteala rea a facut sa alunece cugetele lor" (Sirah 3, 21-23). Cu alte cuvinte, nu trebuie facute eforturi inutile pentru a reduce tot ce este cuprins in Revelatie la forme perceptibile ratiunii noastre, caci aceasta inseamna sa atingi ceva ce este de neatins. Vocea Revelatiei dumnezeiesti trebuie ascultata cu evlavie; si, desi suntem datori, dupa cuvantul Scripturii, sa cugetam si sa judecam asupra adevarurilor credintei, trebuie sa le talcuim nu altfel decat in concordanta cu izvorul din care vin si care le contine -Cuvantul dumnezeiesc. in raport cu el, ratiunea noastra nu poate fi stapana, Cuvantul lui Dumnezeu nu este al ei, ci sta mai presus de ea. "Ratiunea trebuie sa fie arhitectul care foloseste materialele de constructie pe care le-a primit, nu creatorul, care poate sa nu foloseasca materialele ce i s-au dat, intrebuintandu-le pe ale sale dupa cum crede de cuviinta"; pe de alta parte insa, "cele ce s-au poruncit tie, acelea cu nevointa le cugeta".
Ratiunea, desi trebuie sa faca dovada unei supuneri neconditionate, nu trebuie sa fie "oarba", ci "cugetatoare". Nu cauta sa patrunzi cu mintea ratiunea dumnezeiasca, incredinteaza-te ca un captiv, spre ascultare, credintei, recunoaste in aceasta binecuvan-f~ tata si^nobila captivitate adevarata ta libertate si, in lumina credintei, cauta sa intelegi "care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea si sa cunosti iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunostinta" (Efes. 3, 18-19). Tine minte ca si revelatia si ratiunea sunt, in aceeasi masura, daruri ale lui Dumnezeu, ca revelatia revarsa acea lumina din razele careia se alcatuiesc ideile si legile ratiunii. Ratiunii, atunci cand se supune si da ascultare credintei, revelatia ii transmite multime de daruri si de cunostinte absolute si ii arata calea catre unirea cu insusi izvorul, cel intreit-unul, al intelepciunii. Atunci cand capata o dezvoltare si o pregatire corespunzatoare, il cultiva pe om, facandu-1 mai bun, capabil sa primeasca in mod constient si cu o fireasca libertate adevarurile revelatiei. Sfanta Scriptura invata limpede ca intelepciunea si cunoasterea adevarului isi au izvorul, nemijlocit, in Dumnezeu insusi, "intru care sunt ascunse toate visteriile intelepciunii si ale cunostintei" (Col. 2, 3), acestea fiindu-ne trimise de Dumnezeu ca darurile cele mai de pret de care se poate invrednici cineva. "La Dumnezeu se afla intelepciunea si puterea, sfatul si patrunderea sunt ale Lui", citim in cartea dreptului din Legea Veche (Iov 13, 13). El este povatuitorul intelepciunii si indreptatorul inteleptilor: "Caci in mana Lui suntem si noi si cuvintele noastre si toata intelepciunea si stiinta lucrurilor", spune inteleptul (Solomon 7, 15-16). Si continua dupa cum urmeaza: "El mi-a dat cunostinta cea adevarata despre cele ce sunt, ca sa stiu intocmirea lumii si lucrarea stihiilor. Inceputul si sfarsitul si mijlocul vremurilor, intoarcerea anotimpurilor si prefacerile vazduhului, cursurile anilor si randuiala stelelor. Firea dobitoacelor si apucaturile fiarelor, puterea duhurilor si gandurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor si insusirile radacinilor.
Toate cele ascunse si cele aratate le-am cunoscut, fiindca intelepciunea, lucratoarea tuturor, mi-a dat invatatura. (...) Ea este suflul puterii lui Dumnezeu, ea este curata revarsare a slavei Celui Atotputernic, astfel ca nimic nu poate s-o manjeasca. Ea este stralucirea luminii celei vesnice si oglinda fara pata a lucrarii lui Dumnezeu si chipul bunatatii Sale" (idem 7, 17-21; 25-26). "Am chibzuit aceste ganduri in cugetul meu si le-am tot purtat in inima mea si am inteles ca nemurirea este rodul legaturii cu intelepciunea. Si am mai inteles ca in prietenia cu ea sunt sfinte bucurii si in faptele mainilor sale sunt bogatii nesfarsite si stand in preajma ei ai castig de minte si castig de slava ai din vorba cu ea; drept aceea am umblat pretutindeni si m-am straduit fel si chip sa am intelepciune. Ci cunoscand ca nu voi putea altfel sa am intelepciune de nu-mi va da Dumnezeu, cu toate ca si aceasta era intelepciune, sa stiu de la cine vine darul, m-am rugat Domnului si m-am smerit inaintea Lui si am zis din toata inima mea..." (Ma. 8, 17-18; 21). Apostolul, vorbind despre nebunie in ce priveste credinta si numindu-se pe sine ca si pe alti apostoli "nebuni pentru Hristos", arata, in acelasi timp: "Noi insa avem gandul lui Hristos" (I Cor. 2, 16); "Si chiar daca sunt neiscusit in cuvant, nu insa in cunostinta" (II Cor. 11, 6). "Fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii" (Mt. 10, 16), invata Mantuitorul. Iar in scrierile apostolilor, printre alte indrumari si randuieli importante, gasim si indemnul de a ne ingriji de desavarsirea mintii: "Toate sa le incercati; tineti ce este bine" (I Tes. 5, 21); "nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu" (I In. 4, 1). Apostolul se roaga pentru coloseni: "Sa va umpleti de cunoasterea voii Lui, intru toata intelepciunea si priceperea duhovniceasca.
Ca voi sa umblati cu vrednicie intru Domnul, placuti lui intru toate, aducand roada in orice lucru bun si sporind in cunoasterea lui Dumnezeu" (Col. 1, 9-11); ni se porunceste sa crestem in har si in cunoasterea Domnului nostru si Mantuitorului Iisus Hristos (II Ptr. 3, 18), pentru ca sa nu fim copii la minte, ci copii cand este vorba de rautate, iar la minte sa fim desavarsiti (I Cor. 14, 20), pentru ca sa "ne innoim in duhul mintii noastre", fiindca in aceasta innoire consta restaurarea chipului lui Dumnezeu si innoirea omului duhovnicesc creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, "zidit intru dreptate si sfintenia adevarului" (Efes. 4, 22-23); omul cel vechi, dezbracandu-se, se imbraca "spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit" (Col. 3, 10). "Daca eu, care trec drept nebun si propovaduitor al nebuniei - spune Sfantul Ioan Gura de Aur - i-am infrant pe intelepti, inseamna ca intelepciunea biruitoare nu este nebunie, ci intelepciunea cea mai perfecta, depasind in cea mai inalta masura intelepciunea cea din afara, incat aceasta sa para nebunie."
Cautand la viata nebunilor pentru Hristos si indeosebi la comportamentul lor, iesit din comun, in raport cu acea capacitate de cunoastere superioara cu care este inzestrat omul (ratiunea), ne convingem ca ei au fost intr-adevar intelepti, ca au avut "gandul lui Hristos", o ratiune dreapta si adevarata. Ce este de fapt ratiunea omului? Este principala forta care conduce totalitatea capacitatilor si posibilitatilor sufletului omenesc, prin care se descopera lumea launtrica si activitatea acestuia. Fericitul Ieronim spune: "Ochiul sufletului, luminatorul sau, este ratiunea sau constiinta rationala a omului". Dupa cum ochiul, ca organ de simt, are o insemnatate uriasa pentru corpul nostru, fiindca prin el primeste lumina, tot asa si ratiunea serveste drept instrument launtric de luminare a sufletului.
Pe masura ce forta superioara a ratiunii se dezvolta si se inalta, sufletul omului simte un fel de iluminare, se umple de constiinta demnitatii si plenitudinii vietii. Dimpotriva, pe masura ce aceasta forta decade si se micsoreaza, intr-un fel, sufletul insusi intra intr-o stare de istovire, de suferinta si de moarte. "Parasiti neintelepciunea - zice inteleptul - ca sa ramaneti cu viata si umblati pe calea cea dreapta a priceperii" (Pild. 9, 6). Astfel devine de inteles, ca un dat specific al sufletului, setea de cunoastere, nevoia de a dobandi o reala luminare a mintii, stradania permanenta catre cunoastere, drept urmare a sentimentului de insatisfactie pe care ni-l dau capacitatile noastre limitate, nedeplina-tatea conditiei noastre. Cuvantul dumnezeiestii Revelatii trebuie sa fie izvorul curat, nesecat, de adevarata luminare a mintii crestinului. Din apa limpede a acestui izvor, ratiunea noastra, calauzita de Duhul Sfant, se cuvine sa soarba adevarata intelepciune; acest izvor al adevarului ceresc trebuie sa adune toate resursele naturale de cultivare a mintii si, in primul rand, vederea duhovniceasca, launtrica a crestinului.
Ce-ar putea fi insa mai de folos pentru cunoastere decat a-l cunoaste pe Dumnezeu insusi, intelepciunea Sa atotcuprinzatoare, vadita in crearea a tot ce exista in univers, dar mai cu seama in nasterea cea de-a doua a omului, savarsita prin venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu, Unul-Nascut. De aceea, in cunoasterea de Dumnezeu salasluieste acea bucurie curata, fara seaman, in care se vadeste adevarata viata a sufletului. "Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (In. 17, 3). Cine doreste sa-si petreaca viata de crestin in desavarsire - vom spune cu cuvintele cuviosului Ma-carie cel Mare - trebuie sa se ingrijeasca, mai inainte de toate, de "mintea" si judecata sufletului. Caci de curatia si limpezimea cunoasterii rationale depind curatia si sfintenia simtamintelor inimii si, in egala masura, corectitudinea si nivelul actelor de vointa, fiindca, atunci cand mintea e curata si luminata, si sufletul e curat si luminat. "Luminatorul trupului este ochiul - spune Iisus Hristos -, de va fi ochiul tau curat, tot trupul va fi luminat, iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat" (Mt. 6, 22-23).
Functia pe care o are ochiul pentru trup este deopotriva cu aceea pe care o are ratiunea pentru suflet. Cine are ochiul vatamat, acela vede realitatea anapoda; cine este lipsit cu totul de vedere, acela nu se vede pe sine si nu-i vede nici pe altii, chiar in plina zi. Fiecaruia i s-a intamplat sa vada cu ce tematoare precautie se misca orbii, considerand, pe drept cuvant, orbirea - adica intunecarea ochiului trupesc - drept una dintre cele mai teribile nenorociri. Se intampla intocmai si cu omul, cand i se intuneca ochiul duhovnicesc, cel ce i-a fost dat drept calauza morala si a stradaniilor mintii. Cel ce are ratiunea intunecata, acela, chiar de se va misca printre luminoasele adevaruri duhovnicesti, va avea o reprezentare gresita asupra lor sau nu le va vedea deloc.
Deci, daca lumina care e in tine - continua Mantuitorul, adica cea care ti-a fost data ca luminatoare a mintii - "va fi intuneric", adica se va intuneca, va inceta sa deosebeasca raul de bine, ce s-ar putea spune despre intunericul insusi, cel ce pune stapanire pe tot sufletul, care cauta a se lumina prin ratiune ? "Daca constiinta rationala, care este lumina sufletului - spune fericitul Ieronim -, ti s-a intunecat din pricina pacatelor sufletului, gandeste-te cat de negru trebuie sa fie intunericul insusi!" Din fiinta libera, rationala, omul se poate preface intr-un sclav lipsit de vedere, inconjurat din toate partile de intuneric, ramanand vesnic in el. Daca orbul care vietuieste in intuneric trupesc este nefericit, cat de nefericit ar trebui sa fie omul cuprins de intuneric spiritual ? "Cand se intuneca lumina sufletului - spune sfantul Ioan Gura de Aur - omul se supune, in ordinea necesitatii, la nenumarate rele. Cand luminatorul se stinge, carmaciul corabiei se pierde in valurile marii, capetenia ostirii cade in robie, iar in jurul lor se instapanesc intunericul, deznadejdea si groaza. Tot asa se intampla si in viata sufleteasca. Omul orb duhovniceste inceteaza sa mai deosebeasca raul de bine, ia minciuna drept adevar, fapta facuta cu rautate, drept bunatate, pacatul, drept virtute si rataceste pe marea vietii ca o corabie cuprinsa de furtuna, care a pierdut din vedere farul si al carui carmaci s-a inecat."
Dimpotriva, o minte curata, luminata de adevarul invataturii dumnezeiesti, pazind sufletul de tot ce este nevrednic si injositor, imprima vietii o directie buna, valorificandu-i toate aptitudinile si posibilitatile. "Daca carul, franele lui, animalul care il trage si celelalte ale sale se afla tinute de o singura mana - spune sfantul Macarie Egipteanul -, atunci cel ce conduce carul il poate indrepta in orice directie, dispunand de el in toate privintele. Tot asa si sufletul nostru, supus multor impulsuri firesti ale inimii si ale vointei, care ar putea sa-l poarte pe cai, deseori, ratacitoare, poate fi infranat de ratiune, aceasta fiind in stare sa dea inimii si vointei o alta directie, cea dreapta." De aici deducem firesc ca sufletul aflat sub carmuirea unei minti sanatoase ramane intreg, nevatamat, curat, luminat si frumos. Dar pentru a-ti dezvolta si inalta mintea pana la treapta contemplarii duhovnicesti curate, pentru ca ea sa capete o receptivitate vie, activa, fata de cele ce ii sunt insuflate de adevarul ceresc, pentru aceasta trebuie ca ea sa fie curatata de ganduri pacatoase sau, dupa cuvantul Apostolului: "sa ne dezbracam de vietuirea cea de mai inainte, de omul cel vechi care se strica prin poftele amagitoare" (Efes. 4, 22), pentru ca patimile si viciile sunt primele care intuneca ratiunea.
Apoi, se cuvine "a deprinde temeinic adevarurile cerestii invataturi, a le adanci in constiinta ta si a te intari in ele cu duhul". Aceasta, insa, nu i se da omului degeaba, fara munca, dimpotriva, se capata printr-o activitate indelungata si staruitoare. Apoi, chiar dupa ce mintea ne este luminata de lumina dumnezeiasca, trebuie sa ne straduim in mari fapte de desavarsire, pentru ca sa ne-o pazim de asaltul gandurilor si pornirilor desarte, necurate, de atractia pacatoasa fata de cele pamantesti, care pun stapanire in mare masura pe minte si, chiar cand o gasesc curata, ii abat nu arareori atentia de la realitatea duhovniceasca, cereasca. Atractia patimasa spre cele pamantesti apleaca mintea spre pamant, ca o imensa povara, in asa fel incat nu se mai poate indrepta liber spre cer. Numai respingand lumea" si toate cele pamantesti, eliberandu-ne de preocuparile vietii si de desfatarile care vin de la ele, putem concentra toate puterile sufletului si, cu cat vor fi ele mai stranse laolalta, cu atat vor fi mai puternice si mai pline de viata, pentru a fi puse in lucrare.
Lepadandu-ne de patima pentru cele pamantesti vom putea, cu atat mai usor, tinde spre cer, spre Dumnezeu. "Dupa cum apa, atunci cand este trecuta prin tuburi si tevi, neavand posibilitatea sa razbeasca in laturi, tinde sa tasneasca in sus, tot asa si mintea omului - spune Vasile cel Mare -, constransa sa ramana ca intr-o teava ingusta si presata din toate partile, nu poate da pe de laturi, dar in virtutea mobilitatii sale are tendinta de a merge in sus. Silita sa nu se mai gandeasca la lucruri zadarnice, va incepe sa tinda spre adevar." insusirile mintii isi gasesc o potrivita asemuire cu fulgii sau cu praful, spune cuviosul Casian. Atunci cand nu apuca sa prinda umezeala, la cea mai firava suflare de vant, puful, fiind foarte usor, se ridica in sus. Daca se umezeste, capata greutate si atunci, in loc sa se ridice in aer, din cauza greutatii pe care i-a dat-o umezeala, se lasa la pamant. Tot asa si mintea noastra, daca va fi libera de povara pacatelor si grijilor lumesti care se nasc din ea si se va tine departe de forta distructiva a poftelor vatamatoare, atunci, ramasa usoara prin curatia sa naturala, la cea mai lina adiere de cugetare duhovniceasca, se inalta la maximum, lasand deoparte tot ce tine de lume, urcand de la cele pamantesti la cele ceresti, de la cele vazute la cele nevazute. De aceea, insusi Domnul porunceste: "Luati seama la voi insiva, sa nu se ingreuneze mintea voastra de mancare si de bautura si de grijile vietii" (Le. 21, 34).
Cuviosul Casian incheie astfel: "Daca vrem ca rugaciunile noastre sa urce nu numai la cer, ci si dincolo de cer, sa ne straduim a ne aseza mintea in starea fireasca a spiritualitatii sale, sa o curatam de toate poftele pamantesti si de intinaciunea patimilor, pentru ca, in acest chip, rugaciunea ei sa nu se ingreuneze cu povara nici unui pacat si sa poata ajunge la Dumnezeu". Atat timp cat gandurile indreptate spre cele lumesti patrund nestingherite in minte, mintea ramane legata de acestea si nu poate fi numita curata, libera de orice atarnare de cele pamantesti. in mod firesc, o asemenea minte parca se "materializeaza", se face "pamanteasca", fiindca are intiparit in ea lucrurile la care se gandeste; pentru ca mintea sa ramana curata, in stare de perfectiune, trebuie ferita de ganduri pamantesti, senzuale. Dar un asemenea mod de a o feri cere multa lupta si o munca nevazuta, tainica.
Gandurile trebuie sa fie puse mereu la incercare, iar acele simtaminte, stari sufletesti care se arata a fi mai firave, sa fie trecute prin cercari, astfel incat sa se obisnuiasca a deosebi binele de rau, iar acele alcatuiri ale sufletului care vadesc raceala sa fie incalzite neincetat de ravna mintii catre Dumnezeu, de osardia de a ajunge la El, alipind mereu gandul de ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca, dupa spusa Apostolului, "cel ce se alipeste de Domnul este un Duh cu El" (I Cor. 6, 17). Ca aceasta lupta tainica este o fapta de asceza si inca una foarte mare si foarte importanta, e limpede; n-ar putea sa-si dea seama de dificultatea ei decat cel ce nu a intrat in lupta si nu s-a vegheat pe sine. Sa luam drept exemplu momentele din viata pe care le consacram rugaciunii. Asemenea ore ale vietii noastre dureaza putin: ne putem oare lauda ca ele au "apartinut" pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, ca nu I-am rapit nici o clipa din ele? Nu. Chiar si in acele scurte momente nu putem sa ne tinem in frau mintea ca sa nu alerge catre cele pamantesti si, prin aceasta, rugaciunea ni se tulbura, isi pierde valoarea si meritul inaintea lui Dumnezeu.
Ce va sa insemne nestatornicia mintii noastre, imprastierea ei in chiar timpul rugaciunii? inseamna ca mintea ne este inca slaba, nu are putere asupra noastra, ca ne mai persista in suflet multa pasiune pentru cele pamantesti si ca, in consecinta, ratiunea nu a actionat inca asupra tuturor componentelor sufletului, nu a patruns adanc in el, nu a capatat autoritate asupra lui. A sti sa-ti aduni gandurile, a da depline puteri ratiunii si a o determina sa "faca ordine" in tot ce se intampla in sinele nostru, intr-un cuvant, a subordona toate activitatile si impulsurile sufletului ratiunii inseamna a birui servitutile propriei naturi, a te ridica deasupra pacatului, a depasi starea de cadere. Deoarece caderea noastra morala consta in aceea ca, rupandu-ne sufleteste de dragostea lui Dumnezeu, ne-am alipit de cele ale simturilor, gandurile ni s-au imprastiat catre cele pamantesti, materiale. A se ridica deasupra senzualitatii, a-si dezlipi gandurile de tot ce este pamantesc, a-si aduna in sine toate gandurile si a le "muta" in cer este nespus de greu pentru omul cazut, incat el singur, fara ajutorul harului de sus, nu va fi niciodata in stare sa o faca.
Prin caderea in pacat, omului i s-a inchis ochiul mintii si a inceput sa orbecaie in intuneric. Harul Sfantului Duh, prin nasterea cea de a doua - botezul - il pune pe om in comuniune vie cu Dumnezeu, il introduce in lumea spirituala, facandu-l sa o cunoasca prin experienta, in mod real si deplin. Iata ce spune despre aceasta sfantul Macarie Egipteanul: "Dupa ce omul a incalcat porunca dumnezeiasca si s-a lipsit de viata in rai, de-atunci s-a lasat prins parca de doua lanturi: de lantul grijilor vietii si de un lant nevazut; fiindca duhurile raului leaga su-fle,tele cu lanturile intunericului in asa fel incat ele sa nu-L poata iubi pe Dumnezeu, sa nu creada in El, sa nu se indeletniceasca cu rugaciunea, atunci cand ar dori sa o faca. Harul care vine prin curatirea omului dinlauntru si a mintii sale ridica valul pus de satana, dupa caderea omului in pacatul originar, si curata sufletul de orice intinaciune si gand necurat, dorind sa-l readuca la conditia sa fireasca, incat sa poata vedea cu ochi limpezi, larg deschisi, slava luminii celei adevarate. De pe acum sunt unii care traiesc parca in celalalt veac, desfatandu-se la vederea frunrusetilor si minunilor de dincolo. Asa cum ochiul trupesc, sanatos, nevatamat priveste liber stralucirea soarelui, tot asa si aceia vad pretutindeni, cu ochiul sfintit si curatat al mintii, lumina neapropiata a Domnului". Fericitul Teodorit, in a sa Istorie a iubitorilor de Dumnezeu, spune: "Biruinta sfintilor asupra trupului, lumii si diavolului n-a adus-o firea, ea insasi muritoare si plina de multime de patimi, ci ratiunea, atunci cand a atras asupra-si harul lui Dumnezeu. Iubind cu ardoare frumusetea dumnezeiasca, aratandu-se gata sa sacrifice totul de bunavoie si sa rabde orice pentru Cel preaiubit, ei au purtat cu barbatie razboi impotriva patimilor, au respins cu putere multa norii de sageti ale diavolului si, vorbind precum Apostolul (I Cor. 9, 27), au potolit valurile poftelor si au stins vapaia ravnirilor "chinuindu-si trupul si supunandu-l la robie".
Adormind patimile si domolind pornirile lor prin post si necurmata veghere, au silit trupul sa se supuna sufletului, facand sa inceteze lupta fireasca dintre ele. Aducand prin aceasta pace intre trup si suflet, au alungat de la ei multime de vrajmasi care, nemaicunoscand gandurile ascunse in adancul sufletului si nemaifiind ajutati dinspre partea carnii, n-au mai putut duce razboi victorios. Fiindca diavolul isi face sageti din madularele noastre. De aceea, daca ochii nu sunt ispititi, auzul nu este vrajit, pipaitul nu se dedulceste de vreo senzatie placuta, iar ratiunea respinge poftele necurate, zadarnice sunt toate viclesugurile perfidului vrajmas. Dupa cum orasul, construit pe inaltime si imprejmuit cu ziduri groase si cu santuri din toate partile, nu poate fi cucerit de nici un vrajmas, decat daca este tradat de cineva dinauntru, care sa deschida o cale de intrare, tot asa si demonii care se napustesc asupra omului din afara, nu-i pot cuceri sufletul, care este aparat de harul lui Dumnezeu, decat atunci cand vreun gand sau vreo intentie rele deschid o fereastra a simturilor celor din afara, lasandu-l pe vrajmas sa patrunda inauntru. De toate acestea, invatandu-le din Sfanta Scriptura si ascultand glasul Domnului, Care zice prin proorocul: "ca iata moartea intra prin ferestrele noastre" (Ier. 9, 21), sfintii pe care ii cinstim au tinut seama si si-au pus simturile sub paza, ca si cand le-ar fi zavorat sau ar fi t pus lacat pe ele, cheia incredintand-o ratiunii, astfel incat, fara porunca ei, sa nu deschida nici gura, nici ochii, decat atunci cand trebuie sa spuna si sa vada ceea ce este ingaduit, indepartandu-se de vorbele faraj rost si acceptand doar pe cele care aduceau mintii dulceata. In acelasi chip au reusit sa-si izbaveasca trupul) de imbuibare, invatandu-l sa primeasca nu ceea ce aduce placere, ci folos, sa nu manance mai mult decat este necesar ca sa nu moara de foame.
Tot asa au infrant si seducatoarea putere a somnului, eliberand pleoapele de robia lui; in loc de a i se supune, au invatat sa-l domine, sa-l foloseasca nu atunci cand le venea sa doarma, ci cand il chemau ei insisi pentru a-si uitari, intr-o anumita masura, puterile firesti ale trupului. Preocupandu-se in acest fel de paza zidurilor si a portilor si facand ca intre toate gandurile si intentiile sa se instapaneasca o deplina armonie, puteau sa si rada de dusmanii care ii atacau din exterior si care nu mai puteau intra cu de-a sila inauntru, fiindca sfintii erau aparati de harul lui Dumnezeu si nu se afla printre ei nici un tradator care sa cuteze a da drumul vrajmasilor. Iar vrajmasii, fiind prin firea lor nevazuti, nu puteau lua in stapanire un trup vazut, legat de trebuinte firesti, pentru ca surugiul, muzicantul si carmaciul, primul, stapanind bine haturile, i-a facut pe cai sa mearga in trap domol, al doilea, miscand strunele sim-tamintelor cu masura, le-a facut sa scoata sunete armonioase, iar al treilea, manuind cu iscusinta timona, a reusit sa respinga si asaltul valurilor si intetirea vantului.
Si sa nu ne miram, pe drept cuvant, sau mai bine zis sa-i proslavim, dupa vrednicie, pe acesti oameni, care si-au savarsit calatoria lor pe pamant, incercati de nenumarate chinuri, care si-au infrant pornirile trupului cu post si rugaciune, care n-au cunoscut bucuria rasului, care au dus toata viata in lacrimi si suspine, acesti oameni care socoteau postul cea mai dulce desfatare, privegherea istovitoare, drept cea mai inalta beatitudine, pamantul cel tare, drept patul cel mai moale, petrecerea in rugaciune si in cantari de psalmi, bucurie fara seaman.
Ratiunea crestina este principiul in virtutea caruia se innoieste firea cazuta a omului, ea fiind cea mai buna calauza pe calea supremei desavarsiri. Pentru a-si insusi si perfectiona in sinea lor aceasta "calauza harica", nebunii pentru Hristos si-au consacrat toate puterile sufletesti si trupesti. Fericitul Visarion, "singur stand in pustie, printre spini, cu mainile si cu ochii ridicati in sus si cu mintea in cer a ramas paisprezece zile si paisprezece nopti in rugaciune, mereu cu gandul la Dumnezeu, stand nemiscat ca un stalp, nici cea mai mica miscare cu trupul facand si nici mancand in acele zile si nici vorbind cu nimeni, fara sa se clinteasca si fara' a se sfarsi de neputinta trupului, nici aplecandu-si mintea spre cele pamantesti, ci cu totul fiind cuprins de dragostea lui Dumnezeu, privind neincetat cu ochii mintii spre El, urmand celor fara de trupuri". Fericitul Vasilie, dupa cum gasim scris in viata lui, "cu mintea statea mereu in fata lui Dumnezeu, vazandu-L cu minte curata, acest nou vazator-de-Dumnezeu". "Daca aceasta este o cerinta de la Dumnezeu - spune Sfantul Dimitrie al Rostovului -, daca voia Lui este ca mintea sa fie dreapta si adevarata, dori-va ca si nevointele nebunilor pentru Hristos sa fie asijderea, ca tot ceea ce fac si toate cele de care se ingrijesc sa fie facute cu cap.
Fiindca cine a invatat sa gandeasca cu capul sau va pastra toate poruncile lui Dumnezeu si isi va pune nadejdea numai in Dumnezeu. il va iubi din toata inima si va fi una cu El; el in Dumnezeu si Dumnezeu in el; fiindca "cel ce se alipeste de Domnul este un Duh cu El" (I Cor. 6, 17); "cauta cele de sus, unde Se afla Hristos, sezand de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetati cele de sus, nu cele de pe pamant; caci voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos, intru Dumnezeu" (Col. 3, 1-3). Unul ca acesta va fi partas mai curand invierii cu sufletul si mai inainte de vreme viata vesnica va mosteni /.../ Sta scris: viata vesnica este atunci cand il cunoastem pe Dumnezeu, si moarte, cand nu ne stau gandurile la El. Nazuinta nebunilor pentru Hristos de a-si pastra mintea dreapta si curata era atat de puternica, incat intreaga lor atentie, starea sufleteasca, vederea duhovniceasca erau concentrate continuu in gandul lui Dumnezeu si in stradania de a se apropia de El, nimic din cele pamantesti nemaipastrand in minte."
Fericitul Vasilie, dupa cum glasuieste o cantare bisericeasca, "minte ascutita mereu catre Dumnezeu indrepta, nesimtitor fata de toate cele ale vietii aratandu-se". Fericitul Ioan de la Ustiujna "mintea toata catre Dumnezeu inaltandu-si-o, nu inceta sa dea cuvant de invatatura, catre poftele cele dupa trup necrutator aratandu-se". Cuviosul Mihail de la Klopsko "din pruncie gandul sau catre Dumnezeu indrepta si, luandu-si crucea, cale neintoarsa a urmat". Ciudateniile care pot fi observate in viata nebunilor pentru Hristos pot fi explicate, pe de o parte, prin sete neogoita de a dezvolta si perfectiona in ei principiile curate ale ratiunii crestine, iar pe de alta, prin raporturile lor iesite din comun cu lumea exterioara. Fireste, trebuie sa excludem de la bun inceput ideea ca acea renuntare la ratiune pe care o constatam la acesti nevoitori ar fi de natura interioara, fiindca fara lumina ratiunii omul se lipseste de adevarata sa maretie, pierde, asa cum am vazut, viata spirituala, traita la modul superior, decade de la telul chemarii sale primordiale la existenta, se face jalnicul captiv al dorintelor vulgare si irationale ale naturii sale inferioare, animalice, face doar voia trupului si a simturilor (Efes. 2, 3).
Cum spune apostolul Petru: "umbland dupa imboldurile carnii in pofte spurcate" (II Ptr. 2, 10). Daca, in omul renascut, harul se substituie mintii, dupa cum lumina soarelui ia loc luminii artificiale, aceasta nu inseamna ca mintea este redusa la ne-lucrare. Si cel luminat de lumina adevarului lui Hristos are nevoie de un indrumator care sa-i arate in mod sigur care este locul omului in univers, directia pe care trebuie sa o urmeze, in scurtul rastimp al vremelnicei sale existente. Sa-l invete catre ce trebuie sa tinda, ce trebuie sa caute in viata. Iar lucrul cel mai de seama pe care acest "indrumator" trebuie sa i-l spuna omului este ca are un conducator dumnezeiesc, ale carui porunci le urmeaza si ca ceea ce i-ar mai trebui ar fi un "mentor", care sa-i arate mijloacele prin care poate pastra si spori in el darurile harului.
Privind la viata nebunilor pentru Hristos, ne convingem ca ea a decurs intotdeauna subordonandu-se cu asprime, neconditionat, supremului indrumator -ratiunea -, ca toate miscarile lumii lor launtrice au urmat un anumit plan. in forul lor launtric, nebunii pentru Hristos se comportau firesc, "renuntau" la ratiune doar in manifestarile lor exterioare. Traind in societate, ei se excludeau, in mod constient, din ea. in cea mai mare parte - asa cum am vazut - rupeau orice relatie cu cei din apropiere, pentru ceilalti sufletul lor era inchis, cu rare exceptii, ei nu aveau posibilitatea sa schimbe cu cineva idei sau sa-si exprime sentimentele, lucru atat de firesc pentru un om care traieste printre oameni. Apoi, dupa cum stim, ei indurau cele mai ofensatoare invinuiri care ii pot fi facute unui om: nebunia, dispretul, defaimarea.
Dar nebunii pentru Hristos apar asa de "contorsionati" numai in ce priveste viata exterioara si relatiile cu ceilalti oameni; in sufletul lor, in intimitatea vietii lor launtrice ei erau mult mai intelepti decat cei ce ii tineau de smintiti. Ramanand straini de viata pamanteasca exterioara, ei au vazut mereu in aceasta viata "desertaciune si invalmaseala", "privelistea unor legaturi care ii fac dependenti pe oameni unii de altii", puzderia de lucruri marunte care ne fac sa ne pierdem sufletul. Toate acestea au putut sa le slujeasca si le-au slujit - asa cum fac dovada vietile lor si cantarile bisericesti aduse drept lauda acestor oameni bine placuti lui Dumnezeu - ca bogat material pentru reflectie si, prin aceasta, s-a desteptat in ei aspiratia spre o viata duhovniceasca superioara. "Auzit-ai, preaintelepte Vasilie - canta Biserica - porunca Mantuitorului, Cel care spune ca omul, dobandind lumea toata, dar pierzandu-si sufletul, ce va putea lua locul sufletului? Tu aceasta in inima ta ai ascuns, straduindu-te cum sa te faci placut lui Dumnezeu." Din cauza aparentei lor nebunii, acesti nevoitori au inlaturat toate obstacolele care ar fi putut sa le apara in cale, au rupt toate contactele cu lumea. De aici intelegem ca modul lor de a se arata lumii, existenta exterioara devenea pentru ei acel teren pe care se manifestau ca unii care au renuntat la suprematia mintii. De fapt, ei au renuntat la ratiune in sfera notiunilor practice ale acesteia. Dar, fiindca si latura exterioara a vietii noastre se afla legata in modul cel mai intim de ratiune, e confirmata de legile acesteia, se ordoneaza dupa regulile si prescriptiile ei, renuntand la minte in planul acestei vieti, este firesc ca si manifestarile exterioare ale nevoitorilor care trec drept "nebuni" sa acuze o anumita dezordine.
De aceea, nebunii pentru Hristos au putut fi luati, in viata sociala, drept niste copii fara minte. Grija hranei, a imbracamintii, buna cuviinta, intr-un cuvant, toate obligatiile a caror indeplinire de catre majoritatea oamenilor dau sens activitatii unei fiinte rational-sesibile, pentru ei erau ca si necunoscute sau inutile. Vedem deci ca modul de viata al nebunilor pentru Hristos este rodul unui autosacrificiu, in care ei au renuntat la acea parte a ratiunii sub influenta careia se regularizeaza activitatea omului ca fiinta sensibila, ca locuitor al lumii sensibile, s-au lepadat de aceasta lume pentru ca, rupand legaturile cu ea, sa largeasca la maximum cercul activitatii consacrate lui Dumnezeu, pentru ca, nemaifiind stingheriti de nici un fel de relatii de alta natura, sa traiasca si sa lucreze numai pentru Dumnezeu. Iar iubirea de Dumnezeu este de asa natura incat crestinul, umplandu-i-se inima cu ea, uita de sine, de tot ce e pamantesc, renunta la tot ce tine de simturi, de senzualitate, la tot ce este al sau si la "toate bunurile lumii acesteia". Sa se dea jertfa lui Dumnezeu, pentru ca prin aceasta sa traiasca desavarsit in Dumnezeu. Sa se faca unealta curata a vointei lui Dumnezeu, organ perfect al vietii dumnezeiesti. Sa traiasca "in Dumnezeu" incat sa poata spune precum Apostolul : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20). "Lui Hristos-Dumnezeu iubire adevarata aratand, de tine insuti lepadatu-te-ai si pe Acela l-ai urmat, care a spus ca cine va voi sa-si mantuiasca sufletul si-l va pierde; prin aceasta sufletul tau in viata cea vesnica l-ai purtat, cel ce esti vrednic de lauda, Andree."
Ne convingem la modul cel mai evident de insemnatatea morala a ascezei prin nebunia pentru Hristos, cand o examinam in raport cu spiritul crestinismului in general si cu natura omului ca fiinta rationala si sensibila, in special; pot fi oare acceptate acele privatiuni la care se supun nebunii pentru Hristos ? Asceza nebuniei pentru Hristos poate parea, la prima vedere, neconcordanta cu firea omului ca fiinta rationala. A renunta la obligativitatea de a te supune ratiunii, acest suprem dar al naturii prin care se mentine insasi ordinea in viata omului pe pamant, inseamna ca omul nu mai e om, in orice caz nu mai e ceea ce trebuie sa fie in aceasta lume, in starea ei actuala. De aceea, cel ce se condamna pe sine la nebunia pentru Hristos s-ar parea ca sub-apreciaza deliberat un dar al lui Dumnezeu, ca isi violenteaza propria natura, ca, intr-un fel, se indeparteaza de organismul comun al omenirii, pierzandu-si dreptul de a ocupa un loc printre fiintele rationale. Asa sa fie, oare? Sa fie oare adevarat ca viata nebunilor pentru Hristos vine in contradictie cu natura umana ?
Prin esenta sa, acest mod de asceza nu se afla catusi de putin in contradictie cu natura umana, asa cum ar putea sa para la prima vedere. Privind in esenta, mai indeaproape si mai temeinic, aceasta chestiune, descoperim ca nebunia intru Hristos isi are temeiul in chiar -pretentiile" aceleiasi naturi umane, atat de injosita, Nebunia – ultima parte chipurile, de "nebunia" mistica. Daca luam aminte la telul vietii noastre, daca patrundem mai adanc in esenta naturii umane, putem gasi premisele nebuniei pentru Hristos in cea mai aleasa si mai inalta parte a umanului, cea in care s-au pastrat, in mare parte, rudimente ale maretiei naturii umane si ale inaltei sale chemari. Oare spiritul nostru, menit unei vieti superioare si nemuritoare, trebuie sa se afle negresit intr-un raport de subordonare ancilara, constrangatoare fata de ordinea existenta pe pamant? Sa i se refuze pe vecie libertatea de a renunta sa se supuna la ceea ce poarta pecetea efemerului si a intamplatorului ?
Putem oare sa nu fim de acord cu acea fireasca cerinta a ratiunii, potrivit careia omul, dezvoltand toate componentele naturii sale, intaietatea trebuie sa i-o acorde totusi laturii spirituale? Ratiunea naturala ii spune omului sa-si supuna necesitatile inferioare, pamantesti, celor superioare, spirituale; sa le satisfaca pe cele dintai in masura si in situatia in care ele slujesc cauzei perfectionarii morale si nu arareori ii impune, pentru atingerea acestui scop, sa renunte la unele necesitati marunte, iar in unele situatii, pentru o anumita idee morala, ii cere sa-si sacrifice chiar viata. Crestinismul predica si mai vartos supunerea carnii spiritului, a celor pamantesti, celor ceresti, intrucat spiritul si temelia crestinismului stau in jertfirea de sine. "Daca vrea cineva sa vina dupa mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie" {Mt. 16, 24), ii cheama dumnezeiescul intemeietor al crestinismului pe cei care vor sa-L urmeze.
La baza crestinismului sta propovaduirea despre Cel Rastignit (Fiul lui Dumnezeu) si de aceea crestinul, urmand porunca acestui legamant, trebuie sa moara siesi si lu" mii, sa renunte la sine, la toate trebuintele si principiile naturii sale, carnale, pacatoase, pentru a face vointa lui Dumnezeu si pentru propria lui mantuire. De aceea nebunii pentru Hristos, alegand aceasta asceza ca mijloc de a obtine o inalta desavarsire, au procedat, pare-se, intr-un anumit sens, impotriva firii pamantesti. in acelasi timp insa, ei s-au comportat rational, in ideea inaltei meniri a omului, in duhul adevaratului crestinism si potrivit cerintelor superioare ale naturii noastre spirituale. Fata de latura inferioara, senzoriala a naturii umane, intaietatea acordata "bunatatilor ceresti" fata de cele pamantesti poate aparea, de buna seama, ca un act de constrangere, dar, pe masura ce dispar piedicile din calea dezvoltarii unei vieti spirituale libere, piedici de care abunda acea latura, perfectionarea spirituala a omului sporeste. "Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinauntru se innoieste insa din zi in zi" (I Cor. 4,16).
Pe masura ce crestinului - acest strain si peregrin care "nu are aici cetate statatoare, ci o cauta pe aceea ce va sa fie" (Evr. 13, 14) - ii sporesc puterile sufletului si, prin aceasta, se apropie tot mai mult de menirea sa superioara, de patria sa cereasca, el nu poate sa nu renunte la cele vazute, vremelnice si intamplatoare, iar intr-un asemenea om apar, in chip firesc, multe devieri de la ordinea obisnuita a vietii. Daca omul poarta povara supunerii sale fata de randuielile lumii simturilor, o face pentru ca insusirile sale nu sunt pe deplin valorificate, potentialul sau avand inca parti ramase in stare latenta si pentru ca inca nu s-a ridicat cu totul deasupra celor vremelnice, repede trecatoare. Daca ar schimba aceasta conditie, care nu-i este intru totul proprie, cu una mai apropiata de sinele si de menirea sa, mai cuviincioasa, omul ar aparea, in multe privinte, altfel. O asemenea conditie umana ar fi, evident, una fireasca, in acord cu sinele omului si, privind la un asemenea om si la diversele sale raporturi cu lumea, vom descoperi in, el multe caracteristici ale nebunului pentru Hristos.
Stransa legatura dintre suflet si trup face ca starea sufleteasca a omului sa se reflecte, involuntar, in activitatea sa exterioara. De aceea, adevaratii ravni-tori ai evlaviei, patrunsi pe de-a-ntregul de nostalgia patriei lor celei de sus, nu puneau pret, dupa cum se stie, pe cele pamantesti, nu luau in seama trebuintele lumii acesteia; vederea lor duhovniceasca se umpluse intr-o asemenea masura de neincetata aducere-aminte a acelei unice trebuinte care este mantuirea si, pe de alta parte, de pacatele lor, de faptul ca nu aveau destule mijloace spre a le ispasi inaintea lui Dumnezeu, incat nu le mai pasa de grijile pamantesti si de nevoile trupesti. Sporindu-si in chip precumpanitor latura duhovniceasca, omul nu poate sa nu renunte la tot ce poarta pecetea vremelniciei si a lucrului repede trecator si, de aceea, nu poate sa nu se lepede de acea parte a sufletului sau subordonata conditiei sale pamantesti. in omul in care se dezvolta precumpanitor latura duhovniceasca si care renunta la acele legi ale mintii adaptate conditiei sale pamantesti, nu se pot produce tulburari frapante de conduita, in planul vietii "exterioare", pamantesti. Totusi, in comportamentul unor asemenea oameni pot aparea curiozitati, devieri de la ordinea obisnuita a vietii.
Dar oare trebuie sa le consideram pe acestea nefiresti, in disonanta cu demnitatea morala a omului? "O viata care urmeaza legile spiritului este in toate cazurile fireasca; in acele cazuri cand nu se tine seama de legi ale spiritului care impun o adaptare la viata pamanteasca, cum este modul de viata prin excelenta spiritual, acesta va avea propria sa demnitate, cea a unei inalte moralitati, fiind apreciat de cei care considera viata spirituala mai presus de cea care se rezuma la activitatea pamanteasca, de cei pentru care viata de-acum este doar o pregatire pentru o alta viata in acord cu esenta spiritului, liber si rational. De aceea putem considera drept fireasca renuntarea nebunilor pentru Hristos la acele legi ale ratiunii adaptate starii actuale a omului, pe seama dezvoltarii precumpanitoare a potentialului superior al mintii. O activitate structurata ne baza legilor acesteia din urma poate fi socotita si ea fireasca, intru totul compatibila cu o fiinta demna, morala si rationala. in consecinta, daca putem si trebuie sa presupunem ca ascetii cu aparenta de nebuni s-au aflat sub influenta acestei laturi a ratiunii si si-au trait viata dupa legile si exigentele ei, devine limpede ca modul lor de viata, aberant in raport cu o viata traita dupa ordinea comuna, isi are o baza in natura spiritului nostru, care concorda intru totul cu legile morale.
Daca am fi in stare sa ne intelegem propria natura, sa patrundem cu mintea legile si exigentele ei, sa le definim, in functie de acestea, demnitatea si destinatia, sa masuram prapastia in care am cazut, abatandu-ne de la adevarata viata spirituala, caderea pe care o mascam si o impodobim invocand slabiciunile noastre, scuzandu-ne ca am urmat ordinea naturala a vietii, atunci poate ca am vedea ca natura umana, in conditiile in care este ferita de orice influente si impulsuri exterioare, ne cere ea insasi sa renuntam la acea ordine de viata pe care ne-am obisnuit s-o numim fireasca. Am vedea atunci ca nebunia intru Hristos, in virtutea unor legi imuabile ale spiritului nostru, este unul dintre mijloacele cele mai eficiente de care se poate folosi omul pentru a se ridica din cadere, de la conditia unei jalnice, daunatoare sclavii fata de simturi la conditia libertatii."
Daca, in sfarsit, vom examina aceasta fapta de asceza din punct de vedere pur etic, si in aceasta privinta putem impaca "nebunia" mistica cu natura omului, ca fiinta moral-rationala. in cazul acesta trebuie sa avem m vedere, inainte de toate, caracterul personal, modul personal de a te "insufleti" si de a te patrunde de duhui Evangheliei si de invatatura apostolilor, al unei sau altei persoane care a imbratisat nebunia mistica, iar, pe de alta parte, nivelul moral al societatii crestine la vremea respectiva, tinand seama ca "nu este cu putinta o separare deplina a istoriei faptelor de asceza crestina si aparitia eticii crestine de mersul general al istoriei".
Privind modul cum se manifesta aceasta asceza, nu putem sa nu observam ca metoda reprezentarii "pe negativ" a unui ideal de viata moral este identica cu ceea ce in teoria literaturii se numeste reflectarea la modul negativ a unui ideal estetic. Se poate ca poetul sa fi plans fara lacrimi in timp ce radea de neajunsurile vietii; se poate ca in acele clipe sa fi avut inaintea ochilor un ideal de viata pozitiv, curat, luminos. Si atunci, de ce n-ar fi posibile si situatii precum cele despre care am vorbit? Daca vom mai lua in consideratie si timpul cand au aparut nebunii pentru Hristos, vom putea intelege si mai bine importanta operei lor morale.
Nu putem sa nu recunoastem, asa cum vom vedea mai departe, faptul istoric ca aparitia lor a fost determinata de starea moralei publice din acea vreme, ca era un timp care putea fi socotit, in mare masura, al decaderii si descompunerii morale, cand lectiile de morala nu puteau avea o influenta semnificativa, cand trebuia actionat la modul negativ, cand idealul moral palea, cand se cereau denuntate, in toata goliciunea lor, patimile, cand virtutea trebuia deprinsa prin respingerea viciului si cand faptele bune trebuiau invatate prin aratarea ticalosiei. In aceasta directie pareau a fi indreptate toate acele activitati aparent stranii. Nu era vorba doar de o asceza individuala, ci de una sociala, care presupunea o profunda cunoastere a vietii, o extraordinara stapanire morala de sine. Privita din acest punct de vedere, asceza nebunilor pentru Hristos ne apare nu numai foarte rationala si judicioasa, dar si de un foarte mare pret in fata lui Dumnezeu.
Ioan Kovalevsky
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.