Nevoia de iertare si innoire in Biserica

Domnul nostru a legat in mod indisolubil iertarea lui Dumnezeu de cea pe care noi trebuie sa o dam oamenilor care ne-au facut vreun rau (rugaciunea "Tatal Nostru", Mt.6,12, si parabola celor doi datornici, Mt. 18,21-35).

In realitate, in cele mai multe cazuri, pacatele pentru care cerem iertare lui Dumnezeu sunt rele facute oamenilor. Prin urmare, trebuie sa cerem iertare nu numai lui Dumnezeu ci si celor care au fost raniti de aceste pacate. Altfel Dumnezeu nu ne va ierta (Mt. 5,23-26). Indaratul oamenilor carora le-am facut rau Il aflam totdeauna pe Dumnezeu si, atunci cand am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, ii aflam totdeauna pe oameni. Dispretuindu-L pe Dumnezeu, rupem un resort moral in oameni, dandu-le un exemplu rau. Omul care nu se comporta cu sensibilitate fata de Dumnezeu nu are sensibilitate nici fata de oameni si face sa creasca insensibilitatea lor fata de Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu isi conditioneaza iertarea pe care o acorda pentru pacatele comise impotriva Lui de cererea iertarii fata de semenii nostri.

Dar daca, pentru a primi iertarea lui Dumnezeu avem nevoie de cea a celorlalti oameni, acestia au si ei nevoie de iertarea noastra pentru a o dobandi pe cea a lui Dumnezeu.

Pentru a dobandi de la Dumnezeu iertarea, avem deci nevoie deopotriva sa iertam oamenilor care ne-au suparat si sa cerem iertare celor carora noi le-am facut vreun rau. Nu e deajuns sa acordam iertarea, trebuie sa o si cerem celorlalti. Si una si alta sunt foarte dificile pentru noi. Ne este mai usor sa cerem iertare lui Dumnezeu, pentru ca El ni se impune intr-un anume fel prin maretia Sa si pentru ca recunoastem fara dificultate teoretica dependenta noastra fata de El - nu vorbesc de necredinciosi ci de cei credinciosi. Dimpotriva, este foarte dificil, chiar si pentru credinciosi, sa renunte la atitudinea de dispret fata de oameni care nu impun prin valoarea lor vizibila.

Mai mult, dintre iertarea pe care trebuie sa o acordam celorlalti si trebuinta de a le cere acestora iertare, aceasta ultima atitudine este cea mai dificila. Cerandu-ne noua iertare, ceilalti par sa se plaseze intr-o situatie de inferioritate si aceasta ne atinge la inima, flatandu-ne orgoliul. A cere iertare altora pentru noi insine implica coborarea noastra de pe soclul aparentei noastre superioritati, recunoasterea dependentei de ceilalti.

Acelasi orgoliu se ascunde in spatele refuzului nostru de a ierta si al dificultatii de a cere iertare. Dar iertand n-am renuntat inca in mod necesar la orice orgoliu; in timp ce daca mergem mai departe, pana la a ne cere iertare, am inlaturat astfel ultima ramasita a orgoliului nostru. Doar in acest caz inima noastra este miscata intr-un mod sincer si curat, fara vreun motiv ambiguu.

Refuzul iertarii sau al cererii iertarii ne tine inima in neinduplecare. Pastrat in amintirea noastra, raul pe care l-am facut altuia este o necuratie care ramane in noi, ne intoxica in mod continuu si raspandeste un miros rau in toata fiinta noastra; scanteierile sau intunecimile acestei toxine ne stanjenesc ochii si nu-l putem privi pe celalalt in curatie. Astfel nu-1 putem iubi pe Dumnezeu iar celalalt nu ne poate iubi pe noi.

Doar iertarea sincera dizolva acest corp strain din sufletul nostru si spinul din ochii nostri. Doar atunci iubirea lui Dumnezeu ne poate da iertare. Avva Isaia spune: "Sa nu ai viclenie fata de vreun om ca sa nu iti faci ostenelele tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi in tine pacea lui Dumnezeu. Caci precum de va fi cineva muscat de un scorpion, veninul se raspandeste in tot trupul sau si ii va vatama inima, tot asa este si cu rautatea din inima fata de aproapele. Veninul ei musca sufletul si se primejduieste prin viclenie.Cel ce-si cruta, deci, sufletul, ca sa nu se piarda, sa departeze de la el acest scorpion, adica viclenia si rautatea.

Raul pe care l-am facut altuia tulbura si el sufletul nostru. Suntem nelinistiti. Ne impiedica sa avem in fata celuilalt o privire directa si limpede. La fiecare intalnire cu el suntem stanjeniti caci il banuim ca pastreaza in inima sa amintirea raului pe care i l-am facut. Mandria ma impiedica sa imi curatesc relatiile cu el. Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amandoi la relatii deschise, directe, nestanjenite. Daca raman in mandria mea, fara a cere iertare, nu pot apare in fata lui Dumnezeu cu un chip deschis si cu inima infranta. In spatele acestei cereri de iertare trebuie sa se afle un sentiment sincer de pocainta. Pocainta mentine o tristete in ochi, dar ochii in care apare aceasta tristete a pocaintei au in acelasi timp o privire directa si limpede. Cu aceasta rectitudine a pocaintei sincere trebuie sa ma infatisez in fata lui Dumnezeu pentru a-I cere iertare dupa ce i-am cerut mai inainte iertare semenului meu.

Pacatele mele fata de Dumnezeu sunt fara numar si fara sfarsit. Pentru ca tot ceea ce am vine de la Dumnezeu si eu ar trebui sa fac din aceasta un dar catre El si catre ceilalti; ar trebui sa-L laud neincetat pentru binefacerile Lui, prin cuvintele si faptele mele - dar nu fac aceasta. De aceea, pocainta mea ca si cererea iertarii si milostivirii Lui, trebuie sa fie neincetate. Iata de ce monahul rasaritean cere mila lui Dumnezeu intr-o rugaciune neincetata. Astfel, pe patul de moarte il vedem pe Sfantul Antonie cel Mare cerand inca timp pentru a face pocainta. Si fiindca pacatele fata de Dumnezeu sunt in acelasi timp pacate fata de semeni si invers, pacatele fata de semeni sunt si ele neincetate, si noi trebuie neincetat sa le cerem iertare.

In orice caz, este greu sa spun ca in orice moment al relatiei mele cu un semen al meu m-am comportat ireprosabil sau ca am facut tot binele pe care ar fi trebuit si as fi putut sa-l fac pentru toti oamenii pe care i-am intalnit. Deci atunci cand cineva imi reproseaza o atitudine de care n-am fost constient- ca a fost rea, nu trebuie sa ii resping acest repros, ci sa ma recunosc vinovat. Am comis cel putin greseala de a da impresia ca sunt vinovat de ceea ce sunt acuzat. Avva Isaia spune: "Daca din slabiciune fratele tau iti spune un cuvant (neplacut), suporta-l cu bucurie. Caci de nu cauti cugetul tau in judecata lui Dumnezeu, te vei afla pacatuind". Imi este greu sa garantez ca n-am nicio vina in originea relelor inevitabile si constante care apar la oameni si care ma ating si pe mine. Imi este greu sa afirm ca totul este bun in comportamentul meu, in gandurile si cuvintele mele fata de ceilalti; ca le-am dat celorlalti destula atentie pentru a nu le lasa o impresie de indiferenta fata de ei. Toti pacatuim mult impotriva tuturor.

De aceea trebuie sa ne pocaim pentru comportarea noastra fata de toti. De aceea trebuie sa cerem totdeauna preotilor sa ne pomeneasca la proscomidia Liturghiei si sa cerem tuturor oamenilor pe care ii intalnim sa se roage pentru noi, asa cum avem si noi datoria sa-i pomenim in rugaciunile noastre pe cat putem pe toti cei pe care ii cunoastem, si in general pe toti oameni. In rugaciunea noastra pentru ceilalti este implicata iertarea noastra fata de ei si in cererea pe care le-o adresam de a se ruga pentru noi, aceea de a ne ierta.

Ne rugam si pentru cei morti pe care i-am cunoscut si chiar prin aceasta ii iertam si vrem sa ne asiguram si noi dupa moarte rugaciunile celor care raman in viata si pe cele ale Bisericii in general; le cerem astfel sa ne ierte dupa ce vom muri, nu numai o singura data ci in tot timpul vietii lor. Ne rugam pentru stramosi, pentru tot sufletul savarsit in credinta si dorim sa avem si noi parte de aceasta rugaciune cat timp va fi lumea. Indiferenta fata de cei morti este chiar un pacat care nelinisteste.

Relatiile directe sau indirecte dintre toti oamenii au in ele nedesavarsirile tuturor si de aceea vrem, cel putin in Biserica, ca aceste relatii care dureaza si dupa moarte, sa poarte in mod necesar cererea si darul reciproc al iertarii, rugaciunea tuturor pentru toti, pentru ca astfel Dumnezeu sa ne ierte pe toti.

Este aici un aspect esential al sobornicitatii Bisericii. Biserica se curata neincetat in aceasta rugaciune a tuturor pentru toti, in aceasta pocainta pe care toti o fac mereu pentru toti. Curatia sau sfintenia Bisericii este un aspect dinamic al vietii ei. De aceea pacatosii nu sunt indepartati de Biserica. Nu exista in ea membri fara pacat, dar toti sunt prinsi in aceasta tensiune a curatirii prin pocainta, prin iertarea reciproca ceruta si daruita si prin rugaciunea tuturor pentru toti adresata lui Dumnezeu pentru a-i dobandi iertarea. Biserica insasi nu este o societate incremenita, imobila, ci o comuniune in miscare, formata din oameni pacatosi dar care, in acelasi timp, se curatesc prin rugaciunea unora pentru ceilalti - nu pentru pacate abstracte, ci pentru pacatele concrete, pentru faptele nedesavarsite si pentru indiferenta aratata fata de persoane concrete.

In aceasta familie vie apar in orice moment rele, dar ele sunt depasite, spalate in oceanul iubirii sale, al iubirii reciproce a membrilor sai. Toti pacatuiesc, dar toti contribuie la curatire prin cererea de iertare, prin darul iertarii lor, prin rugaciunea comuna si reciproca pentru iertarea lor. Starea de pacat nu prinde consistenta. Cei care au pacatuit nu pot ramane in indiferenta; ei sunt impinsi sa ceara iertare. Constiinta lor impinsa de Duhul Sfant ii conduce la aceasta cerere. De aceea, inca de la aparitia sa pacatul incepe sa se dizolve prin cainta El se dizolva prin undele continui de iertare, rugaciune, iubire pe care le pune in miscare Sfantul Duh.

Prin aceasta toti apar miscati de Duhul Sfant, Care ii uneste. Duhul Sfant este agentul acestei vieti interpersonale care se indreapta spre curatie si nu se impaca cu raceala sau incremenirea relatiilor in Biserica. El este Duhul libertatii, al relatiei in libertatea iubirii, de aceea El nu se poate impaca cu raceala, cu atitudinile impietrite de neincredere sau distanta, produse si intretinute de mandria care nu cere nici nu acorda iertare. In ciuda aparentei lor foarte mobile, acolo unde domnesc patimile domina o impietrire si o rigiditate care lipseste libertatii pe care numai Duhul o poate indupleca, atunci cand Acesta le da oamenilor sa ierte si sa ceara iertare, ridicandu-i deasupra mandriei lor si a celorlalte patimi egoiste.

Aceasta iertare reciproca si aceasta rugaciune a tuturor pentru toti nu au numai un aspect negativ; ele reprezinta suflul pozitiv al iubirii care deschide sufletele unele altora. Spunand ca Duhul sufla, intelegem ca el aduce iubirea, viata, libertatea. Adevarata libertate este legata de iubire si acolo unde exista iubire se gaseste binele prin excelenta, izvorul oricarui gand, cuvant sau fapte bune. Acolo este viata care e miscare, disponibilitate, libera de orice incremenire in orgoliu si in patimile egoiste.

Biserica se innoieste astfel datorita Duhului Sfant prin iertarea si rugaciunea reciproca. Ea se innoieste in mod continuu si reface legaturile interioare ale iubirii dintre membrii sai. Cu alte cuvinte, ea reface unitatea sa interioara, armonia si sobornicitatea ei.

Una din puterile Bisericii de a se curati, de a se innoi, de a reface continuu unitatea si legaturile sale interioare, pentru a fi ca o simfonie in Hristos se manifesta in incapacitatea sufletelor crestine de a suporta pacatul si raul facut de ceilalti, nevoia de a cere si de a darui iertare. In aceasta se manifesta taina permenentei ei si a perpetuei sale tinereti.

Parintele Dumitru Staniloae

Articol preluat din cartea "Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant"

Cumpara cartea "Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant"

• Iertarea in lumina invaturii crestine
  Publicat in : Morala
• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• De ce osandim iertarea ?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: