O disputa in ortodoxie

O disputa in ortodoxie Mareste imaginea.

În urmă cu câțiva ani, atitudinea față de biserică era binevoitoare spre indiferentă. I se recunoștea dreptul la prezența minoră în spațiul public. În ce mod? Când existau evenimente cum ar fi: începea un an școlar, pleca un batalion pe front în Afganistan, se depuneau coroane de flori la mormântul eroilor, sau altă ceremonie unde veneau notabilitățile locale, veneau preoții, țineau o slujbă scurtă, tămâiau, și cam asta era tot. Lumea era mulțumită, slujba făcea parte din program dar, desigur, nu era în centrul atenției. Nu ne mișca inimile, nu ne îndrepta spre credință, oamenii așteptau cu destulă nerăbdare să treacă și partea legată de slujbă a ceremoniei, iar după aceea lucrurile își urmau cursul firesc. Nu i se dădea o importanță prea mare credinței. Suntem credincioși majoritatea dintre noi dar fără să facem din Biblie un program de viață. E drept că nu existau nici prea multe reacții contrare. Era o prezență firească, fără să i se dea o importanță foarte mare. Oamenii își declarau credința, eram toți de acord că există Cineva acolo sus, deasupra noastră, fără însă ca asta să ne afecteze prea mult alegerile morale sau existențiale.

Se pare că asemenea situație bucolică, de conlucrare pașnică, nu prea mai este posibilă. Mai degrabă aș spune că încă mai există, dar este deja din ce în ce mai mult atacată. Au apărut comisari încrâncenați ai corectitudinii politice, care atacă și demolează tot ceea ce ține de Biserică și de credință. S-a creat un climat tensionat, o atitudine de respingere și se aduc zilnic o mulțime de acuzații grave. Totul a plecat de la o mână de activiști, de promotori, dar a ajuns să inflameze mintea multor români, datorită expunerii din mass media și din rețelele de socializare. Biserica și credința creștină au ajuns unele dintre cele mai hulite instituții din țara noastră. De la cei câțiva agitatori de la început, s-a ajuns ca mulți tineri să considere că este cool să împărtășească această viziune sumbră, să vorbească împotriva Bisericii ca împotriva celui mai mare dușman cu care trebuie luptat fără răgaz până la înfrângerea lui finală.

Ce i se reproșează Bisericii? Că este o instituție inutilă, o relicvă a Evului Mediu, care se face vinovată de toate relele care există în societatea românească actuală. După acești detractori, din cauza Bisericii Ortodoxe, România nu se poate moderniza, nu avem autostrăzi, spitalele sunt în mizerie, există corupție în viața politică, toate lucrurile merg prost, și noi suntem înapoiați față de țările civilizate. Dacă nu ar exista popii și învățătura lor retrogradă, legăturile lor oculte cu puterea, influența asupra maselor, țara noastră ar fi Occident curat. Așa însă, suntem nevoiți să trăim mai departe ca în Evul Mediu în plină epocă a dezvoltării științei și tehnologiei.

Sloganul de tristă celebritate „vrem spitale nu catedrale” a reușit să prindă surprinzător de bine într-o țară de oameni totuși educați (sau poate și de aici se vede cât de educați sunt oamenii dacă ajung să percuteze la asemenea sloganuri). Nu ți-ar lua prea mult timp să cercetezi, cu mijloacele gratuite pe care ți le oferă internetul, ca să vezi că sumele de bani care merg către biserică pentru întreținerea lăcașurilor de cult și pentru plata parțială a salariilor preoților, sunt extrem de mici în raport cu cei alocați sănătății și educației, construcției de drumuri și tot ce mai cheltuie ineficient statul român. Iar Biserica sprijină, acolo unde poate, actul medical, educația și ridicarea nivelului cultural și moral a populației, și este un exemplu de folosire chibzuită a banilor pe care îi are. Dar chiar și în fața unor fapte clare și lipsite de orice echivoc, oamenii continuă să creadă că spitalele arată în halul în care sunt acum din cauză că se construiesc biserici, iar preoții își primesc o parte din salariu de la stat.

Mi se pare foarte probabil ca, începând din viitorul foarte apropiat, sumele care vor fi alocate de la bugetul de stat pentru construcția de biserici, vor fi din ce în ce mai mici, căci politicienii sunt sensibili la dorințele maselor, iar credința lor era oricum, cel mult, declarativă. Nici atunci însă nu se va schimba percepția, căci progresiștii, care vor distrugerea Bisericii, au nevoie de dușmani pe care să îi demonizeze, iar preoții sunt cel mai ușor de atacat, și sunt și în opoziție totală cu ideile lor.

Mai este acuzată Biserica de alianță cu puterea politică. Iarăși este o mare prostie. Au existat, în campaniile electorale trecute, cazuri regretabile de susținere politică a unor candidați, făcute de preoți sau episcopi, dar au fost cazuri izolate, nu a fost regula. Biserica se aliază instituțional cu statul, pentru a realiza obiectivele ei specifice, stipulate expres și în lege, legate de pacea socială și ajutorarea celor nevoiași. Biserica nu este nici partid de opoziție, nici vreo instituție subversivă, de aceea va colabora pe față, deschis și transparent, cu statul român și nu va avea un discurs împotriva puterii politice așa cum și-ar dori mulți credincioși care-i reproșează că e lipsită de moralitate. Singura pauză în care Biserica nu s-a implicat în viața socială a fost în vremea puterii comuniste, care a exclus biserica din viața socială, și a redus-o la activitatea ei de cult și ritual, și nu i-a permis niciun fel de prezență în afara zidurilor bisericii. Pentru că niciodată comuniștii nu au permis vreunei instituții pe care nu o controlau o prezență autonomă în societate. Dar este foarte posibil ca o asemenea atitudine virulent atee să existe din nou, și să ne întoarcem la anii prigoanei comuniste.

S-a mai spus despre biserică fie că este anti-națională fie că este anti-UE și anti NATO, ceea ce este iarăși fals. Întotdeauna la nivelul discursului oficial a fost susținută aspirația europeană a românilor, și în vremea patriarhului Teoctist, și a preafericitului părinte Daniel Biserica, și niciodată n-a existat niciun fel de rezervă. Dacă la nivelul unora dintre credincioși există atitudini anti-europene, anti-americane, legionare, un naționalism de grotă, acestea sunt opțiuni personale care nu pot fi controlate de Biserică. Este opțiunea lor, iar ei nu se reprezintă decât pe sine.

Cum răspunde Biserica și fiecare credincios în parte acestor provocări? Trebuie să recunoaștem că destul de slab. Majoritatea dintre credincioși încă trăiesc în paradigma acceptării prietenoase a credinței între români. Asta pentru că preferăm să gândim astfel și să ignorăm numeroase semnale care ne arată intrarea într-o nouă paradigmă a relației dintre societatea românească și Biserică. Deocamdată suntem prinși în mrejele societății de consum, folosim credința ca pe floarea de la butonieră, un ornament frumos, dar care de fapt nu interferează prea mult cu viața noastră zilnică. Măcar pentru cât de mult este atacată Biserica, am putea noi, care ne considerăm credincioși, să ne trezim și să facem ceva.

*
Ca o exemplificare a acestei stări de lucruri, în timpul campaniei pentru referendum reprezentanții bisericii le-au cerut adesea credincioșilor să voteze pentru definirea căsătoriei ca relație între un bărbat și o femeie. Există unii oameni care consideră că o astfel de cerere nu este permisă. Ascultarea pe care credinciosul este dator să o acorde preotului și ierarhului, nu trebuie să meargă până la asemenea opțiuni. În creștinism, dar și în toate religiile tradiționale, ascultarea este un concept foarte important. Eu nu sunt de capul meu, nu mă pun în postura de atot-știitor. Dimpotrivă, sunt un ucenic care caut un maestru spiritual, un mai știutor decât mine, de la care să capăt îndrumare. Iar eu ascult atât de duhovnic, cât și de glasul Bisericii, mai ales când se exprimă atât de clar cum a fost de data asta: predici, luări de poziție, chiar comunicate. Iar ascultarea mă pune în rânduială pe mine, în comuniune.

Sunt însă și „teologi” care interpretează altfel ascultarea, folosindu-se de citate biblice și patristice, justificând atitudinea de neascultare față de Biserică, de care au dat dovadă majoritatea credincioșilor. Astfel, în opinia lor, ascultarea de îndemnul Bisericii ar fi un fel de renunțare la propriul glas al conștiinței, la capacitatea de a gândi pe cont propriu. Iar neascultarea ar fi un progres pe cont propriu, în care creștinul conștient și implicat civic își arată putința de a judeca așa cum se cuvine, și își manifestă compasiunea față de minoritarul lipsit de drepturi și prigonit de semenii lipsiți de iubire. Maestrul spiritual, duhovnicul, îndrumătorul de la care caut calea cea dreaptă nu este o persoană care vine să-mi dea ordine, ci este un împreună trăitor cu mine, în căutarea lui Hristos. Deci el nu vine ca să-mi impună o anumită cale, ci este alături de mine, pe același drum, deci el nu poate să-mi impună ceva, cum ar fi, de exemplu, îndemnul de a vota pentru familia tradițională. Neascultarea devine un progres al creștinului pe calea credinței, care ajunge să nu mai preia orice îi spune preotul, ci să treacă totul prin filtrul gândirii proprii.

Astfel că există oameni care văd în absența reacției un progres al credinței. Ei presupun că acum credincioșii nu mai sunt o masă de manevră, cărora preoții să le spună ce și cum să facă.

Există credincioși care cred că implicarea bisericii în aspecte care țin de morala societății nu este permisă, astfel că nu trebuie ascultat glasul ierarhilor. Atunci devine o opțiune mai bună să nu asculți ceea ce îți cere biserica să faci, și să te considerăm credincioși mai bun decât cei care ascultă. Avem astfel încă o linie de despărțire între credincioși.

Cred că aici se face o anumită confuzie. E drept să spui că un îndrumător spiritual nu e persoana care emite sentințe pe care credinciosul le pune în aplicare fără să le mai discute, dar aici este o altă sferă de aplicare. Pentru că referința nu era drumul pe calea căutării Logosului suprem, ci o problemă de morală publică, în care poziția Bisericii a fost clar exprimată și în care, până de curând, nu existau dubii. Neascultarea se referă la ceva deja acceptat și trecut în cărțile de morală. Faptul că înăuntrul credinței apar asemenea tendințe ne arată că nu mai simțim duhul comunitar, devine o atitudine subiectivă pe care o pot afirma fără să mai țin cont de ceea ce zic ierarhii.

Justificarea neascultării folosind căi teologice, prin apelul la cărțile sfinte, arată încă o falie care, de data asta, nu mai este între credincioși și lume, ci înăuntrul credinței.

Este o dispută care nu a fost tranșată, probabil nu va fi nici în viitor, dar credincioșii devin conștienți de existența unor opțiuni diferite, chiar opuse înăuntrul credinței.

Simțim că, fără să fie declarată vreo schismă, nu mai suntem uniți de același crez. Vom merge mai departe ceva mai greu, mai împiedicați. Putem spera totuși că va exista o cale a dialogului. Până atunci însă ne punem nădejdea în Mântuitorul: „nu te teme, turmă mică” (Luca 12, 32)

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
124 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

17 Noiembrie 2018

Vizualizari: 894

Voteaza:

O disputa in ortodoxie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE