Daca mi s-ar cere sa definesc timpurile postmoderne printr-un singur termen, as alege, fara sa ezit, cuvantul "mediocritate". Dintotdeauna oamenii au avut tendinta sa minimalizeze prezentul si sa idealizeze trecutul sau viitorul. Prezentul este deseori perceput ca o vreme a „declinului" si a „supravietuirii". Fiecare generatie considera ca prezentul ei este lipsit de idealuri inalte, sta sub semnul relativismului, apatiei, lehamitei, sau cinismului. Bine si frumos a fost „odata", intr-o „epoca de aur", apropiata sau indepartata, si va mai fi poate „ciadva".

Rareori insa binele si frumosul se gasesc „aici si acum".

Din pacate, nevrednicia si obtuzitatea lumii contemporane nu sunt simple impresii. Semnele unui climat favorabil dezvoltarii mediocritatii apar la tot pasul in societatile postindustriale si in cele „mimetic" postindustriale (in genul României). Nu este vorba despre o conjuratie de tip comunist, in care incapabilii si neispravitii ii dau la o parte pe oamenii de isprava. Ne aflam in fata unui fenomen mult mai complex. Mediocritatea postmoderna se dezvolta pe fondul mondializarii economiei de piata si al prabusirii sistemului de valori traditionale. Incet dar sigur, devine conditia fundamentala a „omului recent", o „valoare" pe care o cultiva in mod consecvent. A fi mediocru este o calitate necesara integrarii individului in Sistem.

Intr-un trecut, nu foarte indepartat, mediocritatea, fie ea reala sau simpla perceptie, crea o profunda nemultumire. Am uitat astazi ca epoca moderna, spre deosebire de postmodemitate, era insetata de Ideal si Absolut, cauta cu infrigurare sa depaseasca limitele. Un Hegel, un Marx au nutrit visuri colosale, si-au propus sa refaca din temelii lumea. Mallarme a fost obsedat toata viata sa scrie Marea Opera, care sa intre in concurenta cu Universul. Michaux cauta in mescaiina „infinitul turbulent', „despartirea ideii umane de a instaura, prin comprehensiune, sfarsitul, limitele si inchiderea". Bataille este fascinat de Rau ca mijloc de transgresare a limitelor. Nu-i de mirare ca Emil Cioran este atacat astazi de animatori culturali din Franta si România. Atat „tanarul" cat si „batranul" Cioran incearca sa „transfigureze banalitatea" printr-un adevarat „cult al infinitului'. Toti acesti autori ai timpurilor moderne, atat de diferiti intre ei, au un inamic comun: mediocritatea sub toate formele ei - obtuzitatea „vietii burgheze" (Marx), mediocritatea existentei umane in general (Cioran) etc. Cand lumea este judecata din perspectiva infinitului, unor visuri, aspiratii si standarde grandioase, deseori imposibil de atins, cum ar putea mediocritatea sa-si mai impuna nimicnicia?

Modernitatea s-a cristalizat in jurul „eului" autonom, capabil sa-si delimiteze propriul sau cimp de actiune potrivit vointei, experientei si ratiunii sale. Inscris in linia umanista a traditiei renascentist-iluministe, „eul" modernitatii „clasice" si al miscarilor avangardiste era un agent al transformarilor de tot felul; responsabil, increzator in sine si in justetea proiectelor sale, „eul" a construit o civilizatie fara egal in istoria umanitatii.

Autonomia personala face posibila dezvoltarea democratiei; fiind raspunzator de propriile sale acte, individul nu are nevoie de puternice constrangeri sociale pentru a-si organiza existenta. La randul ei, democratia moderna creeaza un climat favorabil dezvoltarii creativitatii, initiativei, experimentului indraznet. Mediocritatea, cu simptomele ei -nivelarea valorilor, conformism, fuga de raspundere, evitarea riscului, apatie, cinism, mentalitatea de grup - este departe de idealurile si etosul Modernitatii.

Spre deosebire de „eu", care este un agent, „subiectul" este un subjectus, cel care este supus. in istoria sa, fiinta umana s-a supus la tot felul de „mari figuri plasate in centrul unor configuratii simbolice" (Dufour, Les desarrois de l'individu-sujef), cum ar fi Physis la grecii antici, Dumnezeu, in religiile monoteiste, Regele in monarhiile absolute, Poporul in sistemele republicane, Rasa in nazism, Proletariatul in comunism. Gradul si tipul de supunere sunt insa diferite. Au existat epoci tensionate, in care „subiectul" nu s-a impacat cu starea de „supus". incercarea sa, deseori tragica, de a opune rezistenta „marilor figuri", de-a se sustrage unei sorti aparent pecetluite, a fost profund creatoare. Ar mai fi existat tragedia antica fara raportul tensionat dintre Physis si fiinta umana? Cum ar fi aratat civilizatia crestina daca „subiectul" n-ar fi avut libertatea sa accepte sau sa refuze dragostea lui Dumnezeu?

Din pacate, istoria cunoaste perioade in care „subiectul" s-a supus neconditionat „marilor figuri", devenind un simplu obiect al manipularilor. Evul Mediu scolastic, nazismul, comunismul au creat un climat totalitar, caracterizat prin represiune, stagnare sociala si culturala. Le putem considera epoci regresive, invadate de mediocritate, in care omul fara orizont are o singura preocupare: supravietuirea prin supunere si conformism.

Incepand cu anii '60, in Occident incepe domnia Postmodernitatii institutionalizate, in care „eul" autonom este inlocuit treptat de un nou „subiect". Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ eliberat de asa zisele „metanaratiuni". Eliberarea din constrangerile traditionale lipseste insa fiinta umana de actul transgresiunii, care-o transforma intr-un „eu" autonom. Fata in fata doar cu el insusi, individul revine la conditia originara de obiect pe care o cunoaste omul primitiv, sclavul si copilul.

„Subiectul" postmodern trece printr-un vast proces de infantilizare, in urma caruia isi pierde capacitatea de a actiona in mod autonom. Dintr-un „aventurier al propriei sale ide?', cum il numea Victor Hugo, omul devine un copil care cauta cu infrigurare siguranta oferita de sanul mamei - o mama intruchipata de treimea Tehnologie, Consumism, Statul dadaca. „Marile figuri" actionau ca un Altul exigent si distant (Dumnezeu, Regele), sau in chip de principiu impersonal si abstract (Rasa, Proletariatul), in vreme ce paradisul consumist creeaza aparenta unei previzibilitati confortabile. „Subiectul" se simte in siguranta, intrucat totul este dat, realizat, pret-â-porter, in mod real sau virtual. Se creeaza astfel un univers cunoscut, familiar, previzibil. Previzibilitatea este insa o conditie limitativa, rezultata in urma unui proces de obiectivizare (reificare) a existentei. Previzibil poate fi doar ceea ce este perfect normat, ceea ce se supune exigentele unui model prestabilit.

Nu exista nici o incompatibilitate intre „libertatea" „subiectului" postmodern si dorinta sa de-a urma cai batatorite. Dimpotriva. Cu cat „subiectul" se declara mai liber, cu atat devine mai marginit si obedient. Libertatea postmoderna se confunda cu dorintele capricioase ale consumatorului individual. „Subiectul" este liber sa aleaga intr-o lume in care totul este dinainte determinat. Atat obiectul alegerii, cat si criteriile de evaluare, inclusiv solutiile, alternativele, i se ofera „pe tava". Chiar si preferintele sale sunt prefabricate de institutiile „neutre" (mass-media, experti, grupurile de presiune) ale economiei de piata. Consumatorul este cel care niciodata nu stie, sau nu trebuie sa stie exact ceea ce vrea. El este manat doar de sentimente, emotii si dorinte, pe care le vrea totdeauna cat mai placute. De peste tot i se sopteste: „Do it! Fa-o!" (publicitate Nike), „Ecoutez vos instincts! Ascultati-va instinctele!" (filmul „Sade"). Construit pe o coloana absenta, cum ar spune Michaux, „subiectul" postmodern nu incearca nici sa schimbe, nici sa interpreteze realitatea. Relatia cu lumea si Istoria s-a transformat intr-o relatie interioara, solipsista, dintre „subiect" si dorintele sale. Neputincios in fata unor realitati pe care nu le mai poate modifica, „subiectul" isi asuma rolul mediocru de supravietuitor intr-un prezent etern. Supravietuirea inseamna, in primul rand, adaptare la circumstante - conformism.

Retragerea „subiectului" in cochilia subiectivitatii sale declanseaza maladia mediocritatii; „subiectul" proslaveste „copilul etern din noi", se lasa coplesit de emotivitate, adopta gandirea de grup, incearca sa evite cat mai mult riscurile, devine obsedat de egalitatea nivelatoare.

Infantilizarea

As incepe analiza „infantilizarii" postmodeme prin a le aminti cititorilor atmosfera scrierilor lui Mircea Cartarescu. Sincronizat la sensibilitatea occidentala de tip „baby-boomer", autorul Visului cultiva programatic o literatura ancorata in experientele sale adolescentine. Oricat ar parea de insolite temele si motivele cartaresciene - intoarcerea obsesiva la universul copilariei si adolescentei, incercarea obstinata de a ramane mereu tanar, cultul androginului, feminizarea masculinului („poetul e putin femeie", declara Cartarescu) - au la baza experiente „livresti"; de fapt, Cartarescu „traduce" in româneste the immature sensibility (sensibilitatea imatura) care domina mare parte din scena social-culturala occidentala. (Sincronia dintre sensibilitatea cartaresciana si cea vestica explica in parte succesul international al Visului). In Occident, cultul imaturitatii a depasit demult faza experimentului literar (vezi Kerouac si generatia sa). Institutionalizata, infantilizarea actioneaza, alaturi de „corectitudinea politica" si cultul victimei, ca o ideologie, un instrument de manipulare si control.

Weltanschauung-ul infantocentric al postmodernitatii s-a dezvoltat odata cu transformarea „eului" activ si responsabil, creator de istorie, intr-un „subiect" pasiv, incapabil sa controleze o lume care-i scapa de sub control. In timp ce „eu"-ul era indreptat spre lumea dinafara, actiona ca un adult rational care incerca sa modifice cursul evenimentelor reale, „subiectul" postmodern ramane claustrat in propria subiectivitate. Precum copilul, „subiectul" amesteca realitatea cu perceptia subiectiva, evenimentele reale cu perceptia lor emotionala. Incapabil sa modifice lumea, sa lupte si sa castige, „subiectul" postmodern dezvolta un etos al vulnerabilitatii. A fi vulnerabil, fragil devine o virtute suprema, un mijloc pervers de a transforma neputinta in. putere. Nu ma rani, sunt vulnerabil! Celebrarea vulnerabilitatii conduce in mod firesc la apologia handicapului fizic sau mental. Precum copilul, tampul, paraplegicul si victima „minoritara" au devenit „modele umane", intruchiparea autenticitatii intr-o lume haina dominata de figura Tatalui (barbatul alb). O mare parte din filmele de succes produse de Hollywood celebreaza literalmente conditia tampului (filmele cu Jim Carey, de exemplu). Forrest Gump a fost aclamat drept cel mai bun film al anului 1994. Inca din anii '60 lumea muzicii rock cultiva moda infantilizarii. Celebra opera rock „Tommy", a grupului The Who, prezinta povestea unui baiat orb, mut si retardat.
In ultimul deceniu, infantilizarea a devenit o afacere comerciala profitabila. Adultii care vor sa ramana copii tind sa cheltuiasca cu nesabuinta. Consolele video game, care in anii '80 se adresau exclusiv copiilor, sunt destinate astazi celor intre 18 si 35 de ani (de pilda Sony Play Station). Trotinetele, patinele cu rotile se vand ca painea calda adultilor infantilizati. Disneyland-ul, simbolul copilariei mumificate, a contaminat pana si Las Vegas-ul. Lumea cazinourilor, a maturitatii virile si depravate, s-a transformat intr-un parc tematic, un loc de vacanta in care adulti si copii petrec intr-un Paris si o Venetie in miniatura.

Gandirea de grup sau intoarcerea la barbarie

Infantilizarea comportamentelor este insotita de incetosarea gandirii. Precum copilul, individul timpurilor postmoderne are o minte confuza. Lipsit de reperele unui sistem de valori ferme, este incapabil sa distinga graul de neghina. Confunda problemele majore cu cele secundare, discuta despre lucruri „in afara chestiunii", se agata de fapte insignifiante, neglijand ceea ce poate avea cu adevarat consecinte. Nu intelege nuantele, complexitatiie existentei, ambiguitatea ii repugna. In fata unor crize grave, reactioneaza ca un adolescent, emotional si incoerent. Adaptarea la imprejurari, in care Petre Tutea vedea conditia plosnitei, o ridica la rangul de valoare suprema.

In conditiile postmodernitatii, „imprejurarile" inseamna in primul rand „viata de grup". Comunitatile de consumatori (consumption communities), echipele de specialisti, „grupurile victimizate" etc. Incadreaza „subiectul" incapabil sa-si exerseze autonomia in mod responsabil. Din frageda pruncie, copilul este invatat sa se supuna disciplinei de grup; in companii, team building (tehnicile „construirii" unor echipe eficiente) a devenit o adevarata obsesie. „Subiectul" renunta la individualitatea sa pentru a deveni un element intersanjabil intr-o masa uniforma1. Adoptarea voluntara a virtutilor colectiviste nu este perceputa ca un sacrificiu sau alienare. Din moment ce „subiectul" nu se mai confrunta cu lumea reala ci cu propriile sale dorinte (dupa tiparul consumatorului), libertatea sa devine lipsita de sens. Este un bun de consum, il doreste, fara sa se intrebe de ce, asa cum doreste atatea alte marfuri dintr-un supermarket.

Jinduind ceea ce jinduiesc toti ceilalti, omul recent se vrea in ton cu lumea. Cu alte cuvinte, vrea sa imite, nicidecum sa se diferentieze. Afilierea la un grup il „elibereaza" de povara raspunderii individuale si a reflectiei critice independente. Grupul ii asigura o viziune asupra lumii, o identitate (colectiva), satisfactiile unei oglindiri narcisiste, protectie, recompense materiale.

Dupa acest tipar „functioneaza" o mare parte din intelectualitatea occidentala de azi. De pilda, in Franta, grupurile saizecisioptistilor — cei care erau tineri in timpul revoltelor din Mai '68 - au instaurat un adevarat monopol cultural, „citandu-se unii pe altii si excluzind formele de arta sau expresiile intelectuale care nu emana din cercul lor cultural"1. Pentru Alain Finkelkraut postura intelectualului de astazi este cea a „unei adolescente prelungite dincolo de limitele rezonabilului", in care spiritul risca sa fie redus la starea de gramofon. Un astfel de climat conformist nu face decat sa instaureze „insignifianta in arte, in filosofie sau in literatura. Acesta este spiritul timpului. Totul conspira la raspandirea insignifiantei". Ne aflam in plin neo-tribalism, ne anunta pe drept cuvant Mieriei Maffesoli, intelectual institutionalizat, (profesor la Sorbona) si autorul unui studiu de mare succes, Le Temps des Tribus. Doar ca, in opinia lui Maffesoli, „nostalgia unei fuziuni pre-individuale", „dimensiunea trans-individuala, colectiva", „narcisismul de grup" nu sunt nicidecum simptomele unei avansate scleroze sociale si culturale, ci constituie o „redinamizare a unui corp social putin imbatranif. Nici vorba de o intoarcere in linie dreapta la barbarie; potrivit distinsului profesor, asistam la o „regredienta" si o „ingresiune", elucubratii lingvistice inventate pentru a numi „reintoarcerea spiralata (retour spiralesque) a valorilor arhaice ce insotesc dezvoltarea tehnologica". Unde am putea gasi semnele acestei „redinamizari"? Ei bine, in creativitatea publicitara, anomia (dezordinea) sexuala, „baietii nostri de mahala" (nos loubards de banlieue), efervescenta muzicala, isteria sportiva, teatralitatea comunitara. Aceste aspecte ale cretinizarii ambientului social si cultural ne sunt prezentate in ambalajul unei noi paradigme, menita sa inlocuiasca „schema substantialista" care a marcat occidentul: Fiinta, Dumnezeu, Statul, Institutiile, Individul.

Mai ales Individul, ultimul avatar al vechii lumi. Individul, Dumnezeul modern. Lui i-a declarat razboi tribalismul postmodem, ne avertizeaza Maffesoli. Si, cum tot ne aflam in mijlocul unei orientalizari difuze - orientalii n-au pus niciodata individualitatea la temelia civilizatiei lor -, n-ar fi rau, ni se sugereaza, sa acceptam trecerea de la Omul Ontologiei (Individul) la Omul Ontogenezei (Omul de grup).

Ovidiu Hurduzeu

.

• Modernitatea - fenomen al atenuarii sensului eshatologic al creatiei
  Publicat in : Editoriale
• Estetica omului fara idei medieval
  Publicat in : Editoriale
• Intelectualul roman intre moartea lui Dumnezeu si un crestinism imaginal
  Publicat in : Editoriale
• Comuniunea liturgica in Iisus Hristos
  Publicat in : Editoriale