Am fost cu toții martorii acestor frământări sociale generate de subiectul: Religia în școli ori ba.

S-au derulat pe dinaintea ochilor tot felul de luări de poziție, apoi multe emisiuni TV, tot felul de opinii, ceva mobilizări prin Biserică. De toate.

După ce s-au mai decantat apele. tulburate de seculariști, s-au vădit multe lucruri; unele ne conduc și spre câteva concluzii.

Trebuie să recunoaștem că, acest curent ostil predării Religiei în școli a antrenat un vârtej care pe unii i-a dezbrăcat de hainele de lupi îmbrăcați în oi, încă o dată, dacă ar mai fi fost nevoie.

S-au vădit prigonitorii și s-au arătat prigoniții.că a fost o prigoană nițeluș! Au crezut că le-a venit ceasul.Toate se împlinesc din cele scrise.

De fapt cine sunt prigonitorii și cine prigoniții?

Simplu, aș zice: prigonitorii sunt antihristii. Ce spun Scripturile despre ei?

În cazul nostru, personajele de care ne ocupăm – antihristii – sunt cât se poate de reali pentru că “povestea” din cartea Apocalipsei este profetică și reală – deci se va împlini întocmai, acum și pururea. Aceste personaje sunt cât se poate de contemporane cu noi, deși și au fost prezente în toate veacurile de creștinism.

Așadar fiecare generație trăiește mai mult sau mai puțin câte o apocalipsă. cu prigonitorii și prigoniții ei, cu antihristii și martiri ei.

Autorul ei - Sf. Ap. Ioan - vorbea de antihrist încă de pe vremea lui (sec.I): “Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”(I Ioan 2,18/22, cap.4,3).

Citind aceste texte cu semnificaţie eshatologică şi trecând în revistă veacurile de creştinism pe axa timpului spre Parusia Domnului, ca pe nişte amintiri despre viitor, posibilitatea de a avea un déjà vu este foarte mare – antihristul – poate fi contemporan şi cu noi, dar a fost şi cu cei dinainte şi va să vină şi la sfârşitul veacului în ipostaza sa paroxistică de “Antihrist” sau „Fiară” cu mii și mii de capete.

Epilogul scrierilor biblice înfăţişează cititorului un dramatism în care este prins omul apocaliptic în existenţa sa terestră şi terminală, până la producerea revirimentului cosmic – înnoirea lumii: “cerul cel nou şi pământul nou”(Apoc.cap.21,1).

Scena luptei dintre bine şi rău, anticipată de evanghelii prin profeţiile despre “vremurile de pe urmă” şi „semnele timpurilor” îşi atinge apogeul în relatările Apocalipsei.

Punctul culminant este apariţia pe câmpul de luptă a Fiarei – întruchiparea răului, monstrul demonic, biruită şi înlănţuită de Mielul-Hristos(Apoc.cap.19).

Aşadar, omul zilelelor noastre prins în aceste controverse de a fi pro sau contra Religiei, de fapt este pus să aleagă între 2 opțiuni: cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu.

Nu poți să fii cu Dumnezeu, dar să nu vrei Religie, care potrivit etimologiei înseamnă tocmai legătura omului cu Dumnezeu.

Nu poți să susții că ești credincios, dar în același timp să spui că nu ai nevoie de Biserică.

Nu ești onest atunci când afirmi că optezi pentru moralitate, adevăr, dreptate, iubire, altruism, iertare și alte valori creștine, dar nu consimți la lucrarea preoților, dar și a profesorilor de religie, care tocmai aceste valori le cultivă în tânăra generație.

În spiritul celor enunțate, “omul apocaliptic” desemnează pe omul care trăiește veacul în așteptarea celor viitoare ca: martor, mărturisitor și martir, de ce nu?, dar poate fi și apostatul ori chiar potrivnicul din toate timpurile, luptător împotriva celor sfinte, a religiei …

Este clar că, nu poate rămâne aproape nimeni impasibil, neimplicat în lupta aceasta dintre bine și rău, între a fi Religie sau a nu fi, între a fi cu Dumnezeu sau a nu fi cu El.
Numai că, participarea fiecăruia la acest război şi adeziunea la una din tabere are puternice motivaţii şi consecinţe morale pentru existenţa fiecăruia și aici și după moarte.

Alipirea omului de Domnul pentru “a fi un duh cu El” (I Cor. 6,17) sau apostazia sa - prin acceptarea finalmente a “semnului fiarei”(Apoc.cap.13, 16-17) îl plasează pe omul apocaliptic sau în tabara sfinţilor (Apoc.cap.20-21) - “fiii împărăţiei” sau în cea a antihristilor - “fiii celui rău” (Matei cap.13,37-40).

Am putea spune, datorită problematizării morale a cazului de faţă că, omul apocaliptic este o paradigmă a zilelor noastre, prin interesul pe care-l suscită apropierea lui până la confundare sau substituire cu "homo eticus", descris ca un nou idol al eticii fără Religie, un fel de zeu al secularizării, dar cu principii, adorat de mulţimea "clonelor depersonalizate " – un fel de “avorton schimonosit” al moralei fără Dumnezeu, al religiei fără Biserică.

Paradigma lui homo eticus rezidă tocmai în caracterul său flexionar instabil, pendularea aceasta între bine şi rău sau amestecul compozit al fiinţei sale de curat-murdar, de demon cu chip de înger, de “sfânt diavol”, “de lup îmbrăcat în piele de oaie”, o fiinţă bicefală care aparţine cu fiecare cap, lumilor opuse.

Cred că, în peisajul monden atât de împestriţat, de multicolor sub aspectul tipologiei “genomului moral”, omul apocaliptic este cel mai greu de încadrat într-o specie a acestei tipologii – şi aceasta pentru că el nu este un “pur sânge”, ci este un hibrid, el s-a născut din încrucişarea şi coexistenţa principiilor contrare, este în limbaj teologic – o "antinomie".

Prin urmare, omul apocaliptic nu este nici bun, nici rău, nu ştim precis; pare a fi şi nu este, este “neghina” printre “grâul” curat; la “seceriş” vom afla adevărul despre fiecare (Matei cap.13,37-40); desigur vom avea şi surprize; departajarea este dificil de făcut acum şi aici; sentinţa se va pronunţa la Judecata universală; deocamdată, poate fi întâlnit oriunde în această lume coruptă şi coruptibilă. Existenţa sa se pliază natural datorită caracterului său versatil, flexionar în orice decor sau sistem - pe fondul compromisurilor de tot felul, care întreţes mai toate relaţiile între oameni şi instituţii, indiferent de activităţi sau domenii.

Uneori poate fi sesizat în mulţime…atunci “când se dă de gol” şi la propriu, nu numai la figurat; în mod contradictoriu, poate fi depistat în intimitate şi i se poate cunoaşte “plinătatea”, doar când i se vede “goliciunea”.

Un semn de recunoaștere rămâne evident: este un om fără viață în Hristos și fără Religie…a celor care sunt “pe dinafară” cu Religia și care vor rămâne “în întunericul cel mai dinafară”…

Pr. Alin-Cristian Preotu

 

.