Să încercăm, acum, să desluşim portretul prostului. Care sunt trăsăturile lui distinctive? Cum îl recunoaştem? întâi şi întâi, prostul e cineva care crede că ştie. E sigur de opinia sa, n-are dubii şi e gata oricând să-ţi explice şi ţie ce „ştie“ el, ca să nu mori prost. Dacă nu-nţelegi, sau nu eşti de acord cu părerea lui, prostul eşti tu, nu el! Cu acest tip de derapaj, de închipuire, s-a răfuit, metodic, Socrate, pentru a dovedi, în final, că adevărata înţelepciune e „să ştii că nu ştii“. Dinaintea unui interlocutor care, de regulă, se declară „expert“, sau măcar deţinător al unor adevăruri subînţelese, Socrate declanşează o ofensivă logică demolatoare.
„Ce e frumosul?" - îl întreabă, de pildă, filozoful pe tânărul Hippias, care, într-o primă fază, e foarte sigur pe el. „E simplu", sună, prompt, răspunsul: „Frumosul e o fată frumoasă!" „Stai, nu te-am întrebat ce e frumos, te-am întrebat dacă ştii ce înseamnă frumosul în general" - insistă Socrate. După care începe o discuţie subtilă, la capătul căreia nu rezultă însă o definiţie. Profesorul dovedeşte învăţăcelului că problema e grea, că nici el însuşi nu e în situaţia să dea un răspuns şi că singura „achiziţie" a dialogului e faptul că amândoi interlocutorii îşi recunosc limitele. Una peste alta, tema tuturor dialogurilor zise „aporetice" (adică fără rezultat cert) e vacuitatea senzaţiei că „ştii", că eşti la capăt de drum, când, de fapt, abia faci primii paşi.
Asta îmi aminteşte de un episod din tinereţea studenţească a lui Constantin Noica, povestit chiar de el. Era la Facultatea de Filozofie, în timpul unui examen cu Nae Ionescu. Urma să fie examinat Mir- cea Vulcănescu, despre care toată lumea - inclusiv profesorul - ştia că e perfect pregătit. în clipa în care, cu biletul în mână, strălucitul student se pregătea să răspundă, Nae i-a spus: „Iţi dau 10, dar nu te ascult, ca să nu-ţi închipui că ştii ceva". Suntem în plină tradiţie socratică...
Dar să continuăm portretul prostului (din jurul nostru, de pretutindeni şi, nu odată, din noi înşine). Tocmai pentru că e sigur că ştie, prostul e foarte greu de contrazis. Are convingeri de beton şi le susţine cu furie. Se potriveşte aici un citat din Montaigne: „încăpăţânarea şi opinia pătimaşă sunt dovezile cele mai sigure ale prostiei". Atotştiutor fiind, prostul tinde să fiz solemn. E statuar, inflexibil, mineral. îşi exhibă de preferinţă profilul, ca să semene, încă din viaţă, a efigie... Suferă de o cronică lipsă de umor şi de absenţa radicală a spiritului autocritic. Paul Valerv: „Prostia e incapacitatea de a râde de sine“, obsesia de a te lua, mereu, foarte în serios. Convins de competenţa proprie, prostul e, inevitabil, un tip sfătos. Are soluţii. Eu, când aud pe cineva că îşi începe discursul cu ceva de genul „uite cum stau lucrurile“, „îţi explic eu despre ce e vorba“, intru în panică. Sunt expresii ale unei suficienţe intelectuale, ale unei fudulii nedialogabile. Recunosc, pe de altă parte, că, în felul lui, prostul e un om fericit. Nu ştie ce e îndoiala, incertitudinea, criza interioară. Cum să nu-l invidiezi?
Caracteristic e şi schematismul constitutiv al prostiei. Exerciţiul mental al prostului e reductibil la câteva idei fixe, exprimate, de obicei, printr-o vorbire standardizată. T otul e simplu şi repetitiv. Mă grăbesc să spun că nimeni nu e scutit de asemenea metehne, evident cu unele diferenţe individuale, mai mult sau mai puţin stridente. Toţi spunem, de-a lungul zilei şi de-a lungul vieţii, tot felul de vorbe, care nu înseamnă mare lucru, dar pe care le rostim aproape mecanic, fie că încă nu ştim ce să spunem, fie că nu mai avem nimic de spus. Propoziţii de tipul: „Sănătate să ne dea Dumnezeu, că restul vine de la sine (sau „că-i mai bună decât toate!")!" Oricine spune chestia asta nu se gândeşte nici la sănătate, nici la Dumnezeu, nici la „rest”: pur şi simplu se află în treabă, sau vrea să toasteze cordial, sau se teme „să nu cadă conversaţia”.
Mai vreţi şi alte exemple? Iată: „Dacă as avea niţel talent la scris, viata mea ar fi un adevărat romanT Sau: „Prin câte am trecut eu, ce stiti voi?” Să nu uităm şi presenilitatea retrospectivă: „Altfel era pe vremea mea! Sigur că aveam şi noi nebuniile noastre, dar nu se compară cu aberaţiile de-acum...” E categoria de coreografie verbală pe care o regăsim în unele filme americane: I Iove you! - I love you too!“ îşi spun, ca la ping-pong, eroii, livrându-se unei convenţii devenite reflex. Un fel de „bună ziua, ce mai faci?” fără legătură cu iubirea. Standardizarea gândirii merge, de obicei, mână-n mână cu standardizarea limbajului. Gândeşti „masificat”, aliniat la o categorie, adică nu gândeşti cu capul tău, şi asta te face să vorbeşti cum „se vorbeşte", să adopţi un idiom depersonalizat. Rezultă fie un tel de fandoseală preţioasă, fie tot mai răspândita romgleză. Aţi observat, de pildă, că multă lume nu mai vrea să spună, simplu, „am citit un text”. Toţi preferă „am lecturat". Nu ştiu de ce se crede că „a lectura" e ceva mai fin decar „a citi". Tot aşa, se spune „am vizionat" în loc de „am văzut". De romgleză nu mai vorbesc. Aud mereu „a şerui", „a dilui”, „a avea un challenge", „a fi determinat" să faci ceva (deşi se poate spune firesc, pe româneşte, „sunt hotărât să fac cutare sau cutare lucru". Interesant este că această păsărească e „opera" unor inşi care nici măcar nu ştiu bine englezeşte. Engleza lor e, mai curând, ceea ce le-a rămas în urechi după vreun film sau din textele câtorva şlagăre.
In lumea de azi, un factor favorizam al prostiei este şi supralicitarea dimensiunii economice a vieţii. Nu sunt anticapitalist, cred în beneficiile pieţei libere şi ale concurenţei şi nu dispreţuiesc preocuparea oamenilor pentru achiziţie şi bunăstare economică. Dar consumismul, supraoferta, obsesia prosperităţii şi instituţionalizarea „managerială" a acestei obsesii sfârşesc prin a omogeniza la un nivel rudimentar modul de gândire al oamenilor. Au apărut o sumedenie de „termeni tehnici", obligatorii pentru viaţa corporatistă: „management", „team building", „mingling". (Ştiţi ce înseamnă „mingling"? Inseamnă să te „contopeşti", să „socializezi" cu „echipa", un fel de variantă „nobilă" a gregarităţii: te îmbeţi cu ăia, faci excursii pentru o mai bună cunoaştere reciprocă etc.) Vedete sunt şi cuvinte ca „motivaţional", „inspiraţional”, „gândire pozitivă". Vrei-nu vrei e musai să vezi totul în roz, un imperativ care pe mine mă indispune. Un mare romancier maghiar, Peter Esterhazy, mi-a propus odată o excelentă definiţie a „gândirii pozitive": e opusul găndirii! Gândirea adevărată nu e o veselă certitudine de fiecare clipă. E ceva viu, un parcurs care include penumbre, dubii, semne de întrebare ş.a.m.d. Dacă gândeşti cu adevărat, nu adormi în beatitudine, după cum, dacă faci muzică, nu poţi să rămâi agăţat nonstop pe do de sus.
Prejudecăţile fac şi ele parte din amplul repertoriu al prostiei. Dar n-o să intru în detalii. Prefer să spun un cuvânt despre ideologii. Părerea mea este că, atunci când un filozof se prosteşte, sau e interpretat prosteşte de alţii, rezultatul este o ideologie. Ideologia e un fel de fast-food al gândirii. Dispar elaborarea sistematică, detaliul speculativ şi, în locul lor, rămâne o schemă uşor digerabilă, accesibilă oricui şi, mai ales, imediat „aplicabilă". Gândirea devine un fel de „idee fixă". Prostul adoră să fie militant. Când crede că ştie ceva - si întotdeauna crede asta - are o mare dorinţă să-şi răspândească „ştiinţa", competenţa, înţelepciunea asupra întregului mapamond. Pe scurt, vrea să salveze lumea!
Andrei Plesu
Fragment din cartea “Despre inima si alte eseuri”, Editura Humanitas
Cumpara cartea “Despre inima si alte eseuri”
-
Despre prostie
Publicat in : Religie -
Numai prostia sau nesimtirea ne-ar mai putea desparti de Dumnezeu
Publicat in : Duminica a 14-a dupa Rusalii -
Marginalii despre "sfarsitul lumii“
Publicat in : Religie -
Internetul ne vrea proști
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.