Pustnicii impodobesc Biserica lui Hristos pe tot parcursul anului. In prima luna din an (ianuarie) sunt praznuiti deja (peste douazeci) unii dintre cei mai mari sfinti pustnici ai Bisericii Ortodoxe, ca o salba de margaritare scumpe care ne este pusa inainte, spre aprinderea ravnei celei duhovnicesti si a dorului dupa Dumnezeu.
Sfantul Serafim de Sarov (19 iulie 1759 - 2 ianuarie 1833); Sfanta Sinclitichia (5 ianuarie); Sfantul Ioan Botezatorul (7 ianuarie); Sfantul Gheorghe Hozevitul (8 ianuarie); Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816 - 10 ianuarie 1882); Sfantul Teodosie cel Mare (11 ianuarie); Sfintii ucisi in Sinai si Rait (14 ianuarie); Sfantul Pavel Tebeul (15 ianuarie); Sfantul Antonie cel Mare (17 ianuarie); Sfintii Atanasie si Chiril (18 ianuarie); Sfantul Macarie Egipteanul (19 ianuarie); Sfantul Eftimie cel Mare (20 ianuarie); Sfantul Maxim Marturisitorul (21 ianuarie); Sfanta Xenia (24 ianuarie); Sfantul Xenofont, sotia sa, Maria, si fiii lor Arcadie si Ioan (26 ianuarie); Sfantul Efrem Sirul (28 ianuarie); Sfantul Isaac Sirul (28 ianuarie).
Daca acesti cuviosi barbati, femei si copii si-au sfintit viata, iar, in urma lor, iubitorii de Dumnezeu din vremea noastra au putut sa le urmeze pilda si credinta, inseamna ca si noi putem sa dobandim aceleasi daruri duhovnicesti. Si noi putem sa ne sfintim gandurile, cuvintele, faptele si viata. Numai sa vrem !
Chemarea pustiei
Prin natura lor, crestinii sunt insetati de aflarea Adevarului si de cunoasterea tainelor Vietii. Pentru aceasta, fiecare crestin cauta in mod tainic desavarsirea si simte un gol interior atunci cand nu afla calea spre dobandirea acesteia.
Rugaciunea si petrecerea neincetata inaintea lui Dumnezeu sunt prezente in mintea si inima celui care doreste sa castige Imparatia lui Dumnezeu. Doar astfel se explica de ce, in toate timpurile, crestinii iubitori de Dumnezeu nu s-au putut multumi cu un mod de viata moderat (caldicel). Cei care nu s-au multumit sa mearga pe poteca serpuitoare, spre varful Muntelui, ci au luat-o de-a dreptul in sus, sunt pustnicii.
Pustiul este locuit de diavoli
Pustnicii au preferat locurile pustii atat pentru linistea de acolo, cat si pentru a purta razboiul cel duhovnicesc impotriva diavolilor pe teritoriul lor. Precum stim, diavolii stapanesc locurile pustii. Cand este blestemat, diavolul este trimis de episcop sau preot "in pamant fara de apa, pustiu, nelucrat, unde om nu locuieste, ci este cercetat numai de Dumnezeu".
Pustnicii
Prin viata lor deosebita, pustnicii L-au iubit pe Dumnezeu in mod desavarsit, implinind astfel cea mai mare porunca din Lege. Din clipa in care s-au hotarat sa-L iubeasca pe Dumnezeu "din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si din toata puterea" (Marcu 12, 29-30), pustnicii si-au ales ca loc de mantuire asprimea pustiei.
Pustnicii si-au ales ca mod de vietuire singuratatea, insa nu orice fel de singuratate, ci pe aceea care imbratiseaza lumea intr-un suspin de iubire neconditionata. Refuzand a se mai impartasi din cele ale lumii acesteia, nu pentru ca lumea ar fi incompatibila cu sfintentia, ci pentru ca nu mai vroiau sa se multumeasca cu atat de putin, pustnicii s-au lasat raniti de dorul dupa lumea de dincolo, mai vrednica de dorit decat oricare alt lucru ce cade sub simturi.
Cei mai multi pustnici si-au incheiat socotelile cu lumea inca din tinerete. Cautand spre castigul pus inainte, pustnicii s-au intrecut in osteneli si nevointe duhovnicesti. Privegherea, metaniile si rugaciunea neincetata le-au impodobit toate zilele si noptile vietii lor, iar lacrimile de pocainta si de fericire, care curgeau din ochii lor precum din niste izvoare de munte, le-au daruit vederea cea duhovniceasca si cunoasterea tainelor lumii.
"Nu numai cu paine va trai omul !"
Cinstitele lor trupuri, asezate astazi in racle scumpe, din aur si argint, au iubit postul de toata vremea si hrana putina. In oferta pustiei, hrana era mai mult absenta. Prin viata lor, pustnicii au propovaduit si au aratat lumii ca "nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu" (Luca 4, 4).
Cand sufletul este viu, trupul traieste prin viata sufletului.
Harul lui Dumnezeu este cel care ii da omului cunoastere, sanatate, putere si curaj. Dar, pentru a nu pierde plata ostenelilor pustnicesti si, in mod implicit, harul lui Dumnezeu, fiecare pustnic a avut povatuitorul sau duhovnicesc si a pazit cu sfintenie ascultarea fata de acela. Prin ascultare au dobandit smerenia, iar prin smerenie au castigat harul dumnezeiesc.
Fuga dupa Dumnezeu
Pustnicii nu au fugit de lume, ci au fugit dupa Dumnezeu. Credinta in viata cea vesnica i-a facut pe pustnici sa-si doreasca s-o traiasca pe aceasta inca de acum, mai inainte de moartea trupului. Deci, ei nu au fugit de oameni, nici manati de teama implicarii in viata sociala (familie) si in civilizatia lumii, ci din dorinta puternica de a trai in mod desavarsit "intru Hristos", inca din aceasta viata.
Nici un pustnic nu a fugit de oameni. Nici un pustnic nu i-a respins pe cei care l-au cautau, pentru sfatuire sau binecuvantare. Sa ne fie clar urmatorul lucru: indiferenta fata de nevoile aproapelui si fata de problemele societatii nu are partasie cu Dumnezeul nostru, care ne-a zis: "Mila voiesc, iar nu jertfa!" (Matei 12, 7).
Sa luam aminte si sa facem intocmai !
Vietile pustnicilor si cugetarea la cuvintele lor, adunate in Pateric, pot sa ne aprinda inima de dor dumnezeiesc, mai ales in societatea actuala, care este tot mai supusa unei singuratati spirituale. Ramas singur, in mijlocul tuturor, omul contemporan are toate sansele sa guste o picatura din dulceata vietii duhovnicesti.
Apostolul Pavel nu inceteaza sa ne cheme la sfintenie, zicand: "Va rog, sa-mi fiti mie urmatori, precum si eu (sunt urmator) lui Hristos" (I Corinteni 4, 16). Si, iarasi: "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta. Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este acelasi" (Evrei 13, 7-8).
Cum incepem ?
Avva Alonie spune: "Daca nu va spune omul, in inima lui, ca singur eu si cu Dumnezeu suntem in lume, nu va avea odihna." In acelasi sens, Christos Yannaras spune: "Pe Dumnezeu ai sa-l afli de unul singur. Oricate ti-ar spune despre El, oricate te-ar invata ceilalti, ei nu pot niciodata sa ti-L descopere." La randul sau, Vladimir Lossky observa si el aceasta lucrare launtrica: "Crestinul intra in el insusi, se inchide in chilia launtrica a inimii sale, pentru ca aici sa gaseasca, mai adanc decat pacatul, inceputul unui suis."
Astazi, mai mult decat oricand, desertul este un mod de viata, iar nu un loc. Christos Yannaras spune: "Umblu in ceasurile mele pustii la fel de singur ca si in cele mai zgomotoase ore. Trec prin tacere la fel de indiferent ca printr-o multime agitata de oameni. In pustia lumii nu exista decat pasii mei solitari si Dumnezeu, care e ascuns in toate. Oamenii nu-ti calca desertul. Traiesc, se misca in jurul tau si tu ii iubesti, poate le si oferi multe."
Intai fumul, apoi focul !
Cuvioasa Sinclitichia spune: "Pentru cei care se indreapta spre Dumnezeu, la inceput este lupta si osteneala multa, apoi, bucurie nespusa. Asa cum cei care vor sa aprinda focul se afuma si le dau lacrimile, si asa ajung la ce au cautat, - ca se spune "Dumnezeul nostru este foc mistuitor" (Evrei 12, 29) - asa trebuie si noi sa aprindem in noi insine focul dumnezeiesc, cu lacrimi si truda."
Preot Teodor Danalache
Teodor Danalache
-
Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
Publicat in : Editoriale -
Cunoastere si asceza
Publicat in : Editoriale -
Asceza necredinciosilor
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.