V-aţi întrebat vreodată de ce Hristos susţine separaţia dintre Biserică şi Stat, dintre religie şi puterea lumească? Motivul este independenţa credinţei. În epoca globalizării, puterea încearcă să se folosească de religie, pentru a-şi atinge interesele proprii. Astfel, globalizarea aduce o nouă provocare la adresa credinţei: includerea religiei în mecanismele Soft-Power.

Unii oameni cred că religia a fost inventată de conducători, pentru a supune masele. Teoria este aiuritoare, pentru că nu ţine cont de fundamentul religiei: legarea omului de o divinitate, desăvârşirea spirituală.

Ceea ce, automat, implică o „dezlegare” de cele ale lumii acesteia. Prin urmare, între putere şi religie este o incompatibilitate de ordin ontologic. Tocmai de aceea, orice încercare de a folosi religia în scopuri politice este pe cât de detestabilă, pe atât de nefirească.

Şi totuşi, „nu iese fum fără foc” ar spune cineva. Teoria de mai sus nu a apărut de nicăieri, ci, până la urmă, este doar o concluzie eronată asupra religiei, care pleacă însă tocmai de la nefericite încercări ale lumii politice de a se folosi de religie. Oricine a studiat cu atenţie Istoria Religiilor va observa această tendinţă a puterii seculare de a folosi cumva religia, pentru a ajunge mai uşor la supuşi. Cu cât o religie era mai prezentă în rândul poporului, cu atât ea era mai importantă pentru marketingul politic. Puterea unei religii stă în numărul adepţilor ei, asta o ştie orice politician responsabil.

Hristos Însuşi refuză să fie încoronat rege al evreilor, deşi priza sa la mase fiind extraordinară, îl oferea calităţi incontestabile de lider politic. Şi tot nu a scăpat de această tendinţă maladivă a puterii, deoarece acuza oficială de pe Crucea Răstignirii pusă de Pilat este…cea de Rege al iudeilor. Această culisare teribilă de viziune a poporului asupra lui Iisus, de la rege spiritual la rege lumesc, este exact mecanismul care permite puterii seculare să se folosească de religie. Cu alte cuvinte, tendinţa firească a omului de a se supune unor valori este calul troian prin care politicienii ajung să-şi supună masele. Şi că veni vorba de Calul Troian al grecilor, să ne aducem aminte o vorbă care ne apropie de lumea mecanismelor Soft-Power: „să te temi de greci atunci când îţi fac daruri”.

Ce este însă Soft-Power? Termenul descrie un concept sistematizat de către un strateg al politicii americane, Joseph Samuel Nye Jr., fost Decan al Harvard Kennedy School, care a avut ocazia să lucreze în sferele cele mai înalte ale politicii SUA, fiind Secretar Adjunct al Apărării în Administraţia Clinton şi Preşedinte al National Intelligence Council (care se ocupă cu strategiile pe termen mediu şi lung în domeniul informaţiilor). În esenţă, Soft-Power descrie abilitatea unei puteri politice de a obţine ceea ce doreşte de la alţii nu prin coerciţie militară sau metode financiare (numite Hard-Power), ci prin seducţie, cooptare şi aliere. Ideea nu e nouă în istoria politică a lumii, dar odată cu globalizarea ea a devenit mult mai importantă şi mai complexă.

Câteva fraze descriu esenţial întregul concept: „O ţară poate obţine rezultatele dorite în politica mondială deoarece alte ţări – care îi admiră valorile, îi urmează exemplul şi care aspiră la nivelul ei de prosperitate şi deschidere – doresc să îi urmeze. În acest sens, este important ca la nivel mondial să se stabilească o agendă de atragere a altora, nu doar forţându-i să se schimbe prin ameninţări militare sau sancţiuni economice. Soft Power, înţeleasă ca metodă de a-i face pe alţii să-şi dorească rezultatele pe care tu le doreşti, co-optează oamenii mai degrabă decât să-i constrângă….Seducţia este întotdeauna mult mai eficientă decât constrângerea şi multe valori precum democraţia, drepturile omului şi oportunităţile individuale sunt profund seducătoare” (Joseph Samuel Nye Jr., Soft Power: The Means to Success in World Politics, 2004).

Cu alte cuvinte, Soft Power descrie abilitatea unei ţări de a persuada o altă ţară pentru a face ceea ce doreşte cea dintâi, fără metode de forţă militară sau de coerciţie economică. Pentru succes garantat însă, Soft Power nu poate funcţiona singură, ea trebuie combinată cu Hard Power. Astfel se naşte un concept şi mai complex: Smart Power. De aceea, orice ţară care aspiră la o putere globală va fi foarte interesată în a-şi creşte capacităţile Soft Power. Acestea sunt grupate în trei mari grupe: cultură, valori politice şi politici publice. Desigur, printre acestea se regăseşte şi religia.



Conceptul este atât de utilizat în plan internaţional, încât au apărut şi clasamente globale ale Soft Power. De pildă Institutul pentru Guvernare din Marea Britanie şi compania Monocle realizează un astfel de top luând în calcul 50 de factori din cultură, diplomaţie, educaţie, afaceri/inovaţii şi guvernare. Bineînţeles, comunicarea (presa şi mediul digital) joacă un rol important.

Pentru 2014-2015 topul arată cam aşa: SUA (în urcare), Germania (în coborâre), Marea Britanie (în coborâre), Japonia (în urcare), Franţa (în coborâre), Elveţia (în urcare).

În România, din păcate, „power” este un concept distrus zilnic de către politicienii noştri. Ei nu prea pricep cum e cu puterea militară şi economică, darămite cu cea „soft”, majoritatea crezând că puterea este un loc unde poţi face ce vrei fără să dai prea multe explicaţii. Cred că şi mai puţini înţeleg de ce soldaţii americani participă la tot felul de acţiuni sociale (ecologizează plaja din Năvodari şi parcul Tăbăcărie din Constanţa, modernizează saloane medicale, etc.) sau ce rol are cultura de tip occidental şi democraţia în contextul globalizării. Nu mai vorbesc de amuzantul concurs de felicitări adresate preşedintelui Iohannis pentru câştigarea alegerilor, dintre ruşi şi americani. Scorul a fost, evident, 2-1 în favoarea SUA (Vicepreşedintele şi Guvernul SUA faţă de Preşedintele Rusiei). Majoritatea s-au bucurat că „ne bagă lumea în seamă” dar nu ştiu câţi s-au întrebat şi cu ce scop.

Revenind la religie, Joseph Nye consideră că aceasta este o importantă resursă de Soft Power, acolo unde masele sunt ataşate de ea. Chiar şi atunci când este folosită în scop terorist (care, în esenţă, este tot o manevră politică) religia poate juca un rol important. Lumea islamică este un exemplu mai mult decât elocvent, în special în relaţiile dintre Orient şi SUA. Problema religiei (ca a multor altor elemente de Soft Power) este că ea aparţine mai mult unor „actori nonstatali” adică organizaţiilor religioase (cultele), prin urmare nu poate fi direct controlată de către stat. Astfel apare nevoia politicului de a interacţiona cu religia.

Există însă o excepţie: Vaticanul, care nu este doar cult, ci şi Stat. Spirit practic, latinii au folosit religia ca factor esenţial de Soft Power, în cadrul unui stat cu o tipologie anume: statul teocratic. Nimeni nu poate spune însă cu precizie când a fost fondat Statul Vatican (oficial el este recunoscut în 1929), pentru că el apare ca un efect firesc al comportării Bisericii ca Stat între Statele lumii. Actualmente, influenţa Papei la nivelul politicii globale este binecunoscută de specialişti, tocmai pentru că Papa reprezintă religia a 1,2 miliarde de oameni. Nu mai pun în calcul şi simpatizanţii. Să ne aducem aminte ce rol a jucat Papa în căderea comunismului în Europa de Est sau, mai nou, în restabilirea dialogului SUA-Cuba.

În Răsărit, Biserica nu a devenit stat teocratic dar, prin „simfonia bizantină” a practicat un intens dialog cu autoritatea politică, nu fără momente nedorite de amestec unii în treburile altora. Actualmente, un ecou puternic al acestei „simfonii” se observă foarte bine în Rusia, unde Biserica pare că a devenit o instituţie aliată cu Statul, ceea ce a alimentat numeroase speculaţii amatoriceşti cum că Ortodoxia ar fi deja un agent Soft Power al Rusiei. În realitate, Moscova se crede ”a treia Romă” şi, prin urmare, foloseşte tot ce poate pentru a recupera handicapul imens pe care îl are în domeniul Soft Power. Iar religia, în spaţiul rus, este factor ce nu poate fi neglijat de o Rusie care nu stă prea bine la capitolul Soft Power.

Va fi interesant de observat cum vor răspunde cultele din România (în special Ortodoxia) la provocarea acestui nou joc globalizant al puterii, deoarece credincioşii Bisericii sunt întotdeauna şi cetăţeni ai Statului. La mijloc sunt prinşi politicienii care nu pot face abstracţie de religie (foarte importantă pentru spaţiul românesc), dar, în acelaşi timp, sunt în alianţe democratice ale căror valori (din sfera „drepturile omului”) pot intra foarte uşor în conflict cu valorile creştinismului ortodox. Poate tocmai de aceea, când vine vorba de subiecte delicate (gen legalizarea parteneriatelor gay), politicianul român spune doar că „societatea încă nu este pregătită”, dar mai încolo are o muţenie comparabilă cu a peştelui în apă.

În opinia mea, un posibil scenariu de viitor pentru politica românească ar fi încercarea de reducere a importanţei valorilor religioase la nivel macro-social încetul cu încetul, limitarea lor la sfera individualului, pe modelul american sau a anumitor ţări europene mai secularizate, prin creşterea activismului „societăţii civile”, cu ajutorul ONG-urilor (factori importanţi de Soft Power), domeniu unde cultele nu prea au acoperire. Ceva semne sunt deja (situaţia orei de religie, finanţarea cultelor, dezbateri privind educaţia sexuală şi altele).

Ar fi ceea ce Joseph Nye numeşte „shaping the environment for policy” (modelarea mediului pentru politici). Iar uneori, constată el, durează ani de zile pentru a obţine ceea ce doreşti.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.