Proverbul „Câte bordeie, atâtea obiceiuri” pare să funcţioneze şi la CCR. Antinomia privind ora de religie este exemplul cel mai bun. În 2012, era constituţional ca cei ce nu vor religia să facă cerere. În 2014, e invers. Adică cei mai mulţi să facă cerere pentru că nu vor s-o facă cei mai puţini. Aşa ajung să cred că peste câţiva ani CCR va decide că Big Brother e constituţional.
Antinomiile din justiţia lumească a CCR vor duce la bulversarea societăţii. Recenta decizie privind situaţia orei de religie în şcoli este exemplul cel mai bun. Pare că schimbarea firească a judecătorilor CCR de-a lungul timpului schimbă şi principiile de judecată.
Miezul problemei este cererea pe care trebuie s-o facă cei ce nu doresc să participe la ora de religie, conform Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, art. 18, alin. 2, teza întâi. „La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.” Restul articolului rămâne constituţional, o spun pentru cei ce cred greşit că şi restul articolul a fost declarat neconstituţional.
În 2012, prin Decizia 306/2012, CCR decidea că această cerere este constituţională, fiind logic să faci cerere dacă nu vrei. În 2014 e invers, devine logic să facă cerere cei ce vor ora de religie. Adică cei mai mulţi. Ce s-a schimbat? Principiile după care s-a judecat. Şi judecătorii.
Din 2012 până în 2014 componenţa Curţii s-a schimbat parţial. Au plecat Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Ion Predescu şi au venit Valer Dorneanu, Toni Greblă, Daniel Marius-Morar, Mona-Maria Pivniceru, Afrodita Laura Tutunaru. Cei rămaşi pe loc sunt: Augustin Zegrean (preşedinte), Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader.
Probabil aşa se explică şi de ce, între timp, CCR şi-a schimbat optica. În 2012, cererea asigura libertatea conştiinţei. În 2014 e invers, o afectează. Cum aşa?
Explicaţia este una tipic avocăţească şi o găsiţi în Decizia nr. 669/2014 a CCR. Punctul cheie este paragraful nr. 19, care prezintă principiul de judecată care răstoarnă toată argumentaţia. Îl redau în întregime, pentru a nu scăpa detalii semnificative.
„Curtea constată că Legea fundamentală garantează părinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la educarea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a transmite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase.
De asemenea, părinţii au dreptul de a-şi ţine departe copiii de convingeri religioase. Însă acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor, statul, căruia i s-a încredinţat controlul asupra întregului sistem şcolar, asumându-şi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinţilor.
Rezultă că, pe de o parte, există o obligaţie negativă a statului de nu interveni în formarea sau aderarea la o convingere sau credinţă religioasă, iar, pe de altă parte, există şi obligaţia pozitivă potrivit căreia, în măsura în care persoana se manifestă în sensul studierii sau receptării învăţăturilor unui anumit cult sau credinţă religioasă, să creeze cadrul legislativ şi instituţional necesar exercitării drepturilor prevăzute de art.29 şi art.32 din Constituţie.
Însă, în niciun caz o persoană nu poate fi pusă ab initio în situaţia de a-şi apăra sau proteja libertatea conştiinţei, pentru că o asemenea abordare ar contraveni obligaţiei negative a statului, care, în virtutea acestei obligaţii, nu poate impune studierea religiei.
Aşa fiind, numai după exprimarea dorinţei elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, de a-şi însuşi prin studiu preceptele specifice unui anumit cult religios intervine obligaţia pozitivă a statului de a asigura cadrul necesar menţionat.
În adoptarea reglementărilor sale în domeniul învăţământului, legiuitorul trebuie să ţină seama de faptul că art.29 alin.(6) din Constituţie garantează dreptul la învăţământul religios şi nu obligaţia de a frecventa cursuri de religie. Sub acest aspect manifestarea liberă a opţiunilor implică în mod necesar iniţiativa proprie a persoanei în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimţirea tacită sau refuzul expres.
Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituţionale referitoare la libertatea conştiinţei şi a religiei aplicabile în domeniul învăţământului religios trebuie să aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ (persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză persoana este prezumată ca manifestând deja opţiunea de a studia, fiind nevoită să acţioneze ulterior pentru excluderea sa din grupul de studiu.
Or, o atare reglementare nu reprezintă altceva decât o constrângere a persoanei în manifestarea unei opţiuni, ceea ce de plano, contravine libertăţii conştiinţei consacrată de Constituţie.
Prin urmare, dacă ar fi să respectăm Justiţia, am spune că avem o antinomie perfectă. Şi în 2012, dar şi în 2014, CCR are dreptate. Nu o poţi contrazice, că nu te poţi pune cu Justiţia.
În fapt însă, CCR se contrazice pe ea însăşi. N-ar fi însă singurul caz când pe aceeaşi speţă, Justiţia dă două verdicte opuse. D-aia există organisme ierarhice superioare. Dar pe CCR cine o verifică? Justiţia divină?
Aştept cu interes reformularea paragrafului declarat neconstituţional din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Este un test de maturitate al societăţii noastre să vedem câţi vor face cerere pentru a studia religia. Deşi, apare şi aici un paradox. Cum să faci cerere, în cunoştinţă de cauză, pentru ceva ce încă n-ai studiat?
E la fel de ipotetic ca şi ipoteza evoluţionistă de la Biologie, conform căreia omul ar proveni din maimuţă. Să nu uităm că Darwin a avansat o teorie, nu o demonstraţie a evoluţiei speciilor. Ca urmare, de ce aş studia obligatoriu evoluţionismul şi facultativ creaţionismul? Nu cumva e neconstituţional?
Constituţia spune că „Nimeni nu este mai presus de lege.” Oare nici cel ce o alcătuieşte?
De aceea, cred că Legile Big-Brother, solicitate de SRI şi SUA vor fi adoptate până la urmă. Nici America n-a fost scutită de încălcarea Constituţiei, prin existenţa serviciilor de monitorizare şi supraveghere. Aşa s-a ajuns să fie premiaţi „avertizori de intergritate”, ca Eduard Snowden şi William Binney, fost director tehnic al NSA-ului american.
În fond, logica „băieţilor deştepţi” e simplă: dacă un lucru este ilegal, îl facem să fie legal. Iar pe vremea asta noi ne găsim să modificăm Constituţia.
Mai aveţi încredere în Legile lumeşti? În Justiţie? Dar în Jurisprudenţă?
Sunt convins că, până la urmă, datorită interesului „superior”, Statul va învinge cetăţeanul.
Curat constituţional, coane Fănică!
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.