Nici chiar in istoriografia occidentala nu se mai contesta astazi faptul ca procesul care a creat diferentierea Biseri­cii occidentale fata de Traditia Bisericii Una, Catolica si Apostolica, a fost organizata metodic, incepand cu secolul al VIII-lea, cel putin, odata cu acapararea progresiva a Orto­doxiei latine de catre franci.

Este adevarat ca introducerea de noi invataturi si de­gradarea practicii bisericesti au fost adoptate de vanitatea franca in scopul unor finalitati politice. Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem papilor latini faptul ca au reusit sa reziste pana in 1014, atat inovatiilor, cat si uzurparii sca­unului lor de catre franci. Asta nu vrea insa sa insemne ca aceasta diferentiere care a condus la schisma nu avea radacinile in cadrul unui proces deja impamantenit de se­cularizare progresiva a Bisericii romane.

Nu face obiectul prezentei lucrari cautarea in detaliu si analizarea cauzelor si motivelor schismei.

Realitatea tra­gediei Schismei nu poate fi absolvita de faptul ca au fost stabilite responsabilitatile istorice (nu mai mult, de altfel, decat de acceptarea lor deschisa), deoarece caile de reve­nire la autenticitatea vietii ecleziale au fost blocate ulterior de agravarea diferentierilor istorice.

Intentia noastra este doar de a aminti cum o viziune antropocentrica si secularizata asupra unitatii ecleziale poate duce, inevitabil, la alterarea adevarului Bisericii. Inca dinainte de Augustin, aceasta viziune a substituit, progre­siv, in Apus o conceptie rationala de organizare centralizata caracterului harismatic si revelator al ierarhiei ecleziale. Scara obiectiva a "prerogativelor" episcopale permitea con­centrarea reprezentarii autorizate a adevarului si centrul vizibil al unitatii ecleziale in persoana episcopului Romei.

Astazi totusi consecintele Schismei nu mai pot consti­tui obiectul unei exploatari intr-o polemica teologica sterila sau in sprijinul unui orgoliu confesional, caci problema este comuna atat Apusului, cat si Rasaritului. Intr-ade­var, vorbim de criza iremediabila a acestei civilizatii in in­tregul sau, care rezulta din , iar noi nu putem decat sa recunoastem extraordinara intuitie cu care teologii rasariteni (de la Fotie cel Mare la Sfantul Grigorie Palama) au inteles consecintele istorice pe care le-ar avea, inevitabil, pentru Occident aceasta secularizare institutionalizata care anuleaza adevarul Bisericii.

Rasaritenii nu au respins primatul Episcopului de Roma, primat de onoare si de iubire, deoarece concilierea spirituala in sanul "ordinii sfinte si bunei-cuviinte" a ierarhiei bisericesti "dupa modelul divin" poarta in sine revelatia modelul "chenotic" al perihorezei reciproce treimice. Rasaritul nu a mai fost miscat de excesul de pretentii cu care voia sa confirme acest primat - nici chiar de pretentiile imperiale ale papei sau de haina politica a acestor pretentii -, caci neputinta omenesca si pacatul sunt comune atat episcopilor apuseni, cat si celor rasariteni. Ceea ce a respins Rasaritul a fost recunoasterea privilegiului primatu­lui ca premisa a dreptei interpretari a adevarului Bisericii.

Aproximativ zece secole mai tarziu, ne aflam in fata unei intregi serii de consecinte istorice care justifica, tra­gic, previziunea si atitudinea ireconciliabila a teologilor ra­sariteni. Viziunea antropocentrica si monarhista a unitatii ecleziale concretiza o separare interna a Apusului, nu la nive­lul vederilor teologice teoretice, ci pe baza unei ontologii fara puncte comune cu adevarul si modul de existenta al Bisericii. Principala caracteristica a acestei ontologii era, inca din vremea lui Augustin, absolutizarea conceptuala a unitatii Esentei in detrimentul adevarului Persoanelor, al unitatii ca si comuniune personala.

In adaosul la Simbolul de credinta, se reve­leaza in principal mentalitatea tendintei monarhizante si atitudinea ontologica a apusenilor, adica refuzul de a con­sidera ipostasul Tatalui ca unicul principiu personal al diferentelor ipostatice ale vietii divine - caci prioritatea era acordata unitatii Esentei divine.

Aceasta tendinta monarhizanta va iesi la iveala fara ambiguitate in secolele XII-XIII (care sunt secolele "cheie" pentru transformarea crestinatatii occidentale si pentru dezvoltarea civilizatiei europene): teologia scolastica se va transforma in teologie a Esentei - Esenta pe care nu o putem defini decat conceptual, coborand la un rang definitiv se­cund, uitand aproape complet de adevarul comuniunii per­soanelor, adevarul Dumnezeirii treimice al Carei chip este Biserica; adevarul este transformat in concept, in coinciden­ta inteligentei cu inteligibilul. El se organizeaza in acord cu regulile logicii conventionale si cu utilitarismul stiintei "pozitive".

va ignora prioritatea modului de existenta personal nu numai ca realitate ontologica (ade­var al lui Dumnezeu si adevar al Bisericii), dar si ca posibili­tate de cunoastere. Ea ignora capacitatea de cunoastere a raportului personal, comuniune si participare.

Ea ignora, in consecinta, posibilitatea de cunoastere a ierarhiei (ceresti si bisericesti) care reprezinta o comuniune si un raport uni­versal si insufletitor, un raport si un principiu unificator de perfectiune si de schimb de cunostere. Ea ignora frumu­setea unui mod de existenta total care reflecta stralucirea divina a comuniunii de iubire treimica.

Adevarul ierarhiei, ca mod de existenta si de cunoaste­re, va fi inlocuit prin procedeul rational al "analogiei", atat in domeniul ontologiei {analogia entis), legat de demonstra­rea existentei lui Dumnezeu prin trecerea spre absolut a categoriilor conceptuale ale subiectului cunoscator, cat si in domeniul ecleziologiei, referitor la consolidarea primatului Papal printr-o legatura analogica cu primatul lui Petru.

Ontologia si ecleziologia sunt subordonate obiectivarii sche­melor conceptuale si identificarilor intelectuale, separate de experienta existentiala si de caracterul imediat trait al faptului mantuirii.

Astfel, cunoasterea lui Dumnezeu nu reprezinta, pen­tru scolastici, o cunoastere a acestei Revelatii care mani­festa Persoana lui Dumnezeu in faptul intruparii Cuvan­tului si al relatiei interpersonale dinamice intre Dumnezeu si om. Nu eros-ul lui Dumnezeu pentru om si al omului pentru Dumnezeu reveleaza, in mod inefabil, si manifesta, in chip inexplicabil, taina unica si incomparabila a existen­tei personale, ci inteligenta umana este cea care obiectiveaza existenta lui Dumnezeu si o transforma in necesitatea logica a unui Principiu impersonal, Cauza ontica deplin eficienta.

Mult mai mult decat confirmarea teoretica prin "succe­siune petrina" a papilor, consolidarea rationala si obiectiva a adevarului lui Dumnezeu este cea care confera o valoare de autoritate evidenta si indiscutabila purtatorului insti­tutional al adevarului, directiei Bisericii. Necesitatea practi­carii unei invataturi autorizate a adevarului ii determina pe teologii apuseni sa stabileasca o diferentiere intre cre­dinta si teologie. Credinta este exilata in sfera subiecti­vismului afectiv, iar teologia se organizeaza in stiinta au­tonoma, inca de la inceputul sec. al XII-lea, teologia exalta transformarea sa intr-o "stiinta exacta" care nu are nimic de invidiat la autoritatea obiectiva a stiintelor pozitive sau a metodelor lor demonstrative.

Odata cu introducerea rationalismului in teologie, Roma, centru vizibil al unitatii monarhice a Bisericii, poate un; pune subordonarea intelectuala a indivizilor autoritatii obiectiv demonstrate a dogmei. Iar aceasta subordonare intelectuala in fata dogmei incepe sa semnifice pentru Ro­ma posibilitatea unei interventii sociale si politice asupra popoarelor crestine din Apus - prima manifestare a to­talitarismului in Europa.

Necesitatea unei obiectivitati a adevarului, organizarea adevarului in totalitate, adica in "sistem" inchis furnizeaza o explicatie autorizata si de­finitiva a realitatii totale naturale si istorice; dezvoltarea acestei explicatii in "definitii", "principii" si "legi" ale pozitivitatii "stiintifice" confirmata de rationalism - adica subor­donarea vietii functionarii formalizate si mecanice a logicii umane - furnizeaza baza si fundamentul "catolicismului" roman, cum vor face si pentru celelalte sisteme totalitare ulterioare din Occident.

Fara indoiala, nu este o intamplare faptul ca aceste secole de dezvoltare si de dominare a rationalismului teo­logic (sec. XII-XIII) au constituit, de asemenea, secolele de apogeu ale faimoasei dispute a papilor pentru "Investituri", ale proiectului teocratic de suveranitate universala a papismului, de concentrare a tuturor puterilor - politica, spirituala, legislativa si judiciara in mainile episcopului Romei". Odata cu caderea Imperiului roman de Rasarit dupa a IV-a cruciada (1204), inteme­ierea unui imperiu latin de Constantinopol si numirea de patriarhi latini la Constantinopol, Antiohia si Ierusalimi proiectul de suveranitate mondiala a papilor pare realiza­bil, intrucat, in aceeasi epoca, toti principii si regii Europei sunt vasali directi sau indirecti ai papei.

In orice caz, apogeul rationalismului scolastic este in­sotit de o secularizare totala a Bisericii romane. Papii se transforma in principi temporali, cu ambitii politice decla­rate, cu metode de dominare implacabile. La fel se intampla cu orice ideologie rationalista si inevitabil dogmatica. Ea va fi insotita de aceleasi semne de totalitarism crud si de forta nedisimulata, in toate stadiile ulterioare ale evolutiei istorice a Occidentului.

Principiul infailibilitatii Papei isi va gasi fundamentul in Summa Teologicae a lui Toma d'Aquino, in care se consacra princi­piul puterii infailibile si reprezentarea vizibila a autoritatii dogmei care nu sufera contestare logica. inainte de asta, in aprilie 1233, Papa Grigorie al IX-lea intemeiaza, prin bula papala institutia Sfintei Inchizitii care este recrutata mai ales din "Ordinul Predicatorilor", dominicanii. In 1252, papa Inocentiu al IV-lea va introduce tortura ca metoda de ancheta in procesele contra ereticilor, completand mo­delul tuturor formelor ulterioare de totalitarism in neutra­lizarea opozantilor.

Secularizarea nedisimulata a proiectului de unitate bisericeasca se exprima in arta prin grandioasele catedrale gotice, aceste monumente de inaltare antropocentrica a na­turalului catre supranatural, primele semne ale violentei tehnologice si ale subordonarii naturii materiale inteligen­tei umane, minunate expresii artistice ale dominarii autori­tare si vizibile ale puterii si magnificentei ecleziastice asupra individului.

Aceeasi dominare autoritara a Bisericii va forma structurile si institutiile vietii sociale, dura ierarhie a claselor - cler, nobilime-cavalerime si muncitori-soldati.

Cei dintai se roaga, ceilalti duc razboaie pentru slava nu­melui Domnului, iar cei din urma servesc prin munca. In constiinta poporului, distinctia intre clase reprezinta trei modalitati concrete ale dificilului sacrificiu pentru ispa­sirea pacatelor si pentru mantuire: organizarea societatii corespunde conceptiei rationale a unitatii ecleziale, con­ceptie militanta: comunitatea credinciosilor este o "armata" a lui Hristos cu o disciplina totalitara, iar Hristos este, intr-adevar, seful militar in lupta impo­triva puterilor raului - proiectie si model analogic al puterii temporale a papei. La inceputul sec. al XII-lea, apar in Bisericile din Apus imagini ale unui Hristos feroce stran­gand intre dinti sabia dreptatii si a victoriei.

Christos Yannaras
 

.

• Secularizarea averilor manastiresti - 1863
  Publicat in : Religie
• Secularizarea à la roumaine
  Publicat in : Editoriale
• Secularizarea si problema antropologiei
  Publicat in : Editoriale