Sensul comunitar al sfinteniei
Sfintenia este, pentru omul contemporan, o categorie ce depaseste sfera preocuparilor sale curente. Si nu este vorba doar despre faptul ca omul de azi, renuntand sa-si mai puna probleme legate de nivelul spiritual al realitatii, nu mai este preocupat de sfintenie. Oricat ar fi de ignorant sau de plin de sine, contemporanul se simte provocat, pentru ca la sfintenie il cheama neincetat Dumnezeu insusi. Inflexibilitatea sa spirituala nu il izoleaza definitiv de darul sfinteniei, insa il impiedica sa fie insetat de acesta, sa si-l doreasca cu toata fiinta, pentru a putea raspunde unei chemari care solicita o permanenta si de loc confortabila, pentru obisnuintele noastre, iesire din sine.
Chiar si atunci cand este atras de problematica sacrului (cum este, de pilda istoricul sau sociologul religiilor), hipertrofiind dimensiunile dihotomiei (sacru-profan, dintr-o preferinta pozitivista de cvasi-obiectivare, specifica cercetarii stiintifice - pentru el, singura cale credibila de cunoastere) - ramane doar la periferia manifestarilor sacrului, pe care le consemneaza in studiile specializate de antropologie. In aceste conditii, sacrul devine obiect de speculatie si/sau ideal moral suprauman. Insa, abstractizand, teoretizand excesiv in lipsa oricarei intentii de sfintire, omul isi adanceste agonia si lasa nevindecata nostalgia sa dupa o existenta sanctificata (potrivit expresiei lui Mircea Eliade).
Acestui tip de abordare exclusiv abstracta, irelevanta in planul vietii, ii corespunde interesul unilateral empiric, inspirat si reprezentat de domeniul paranormalului, pentru o realitate (cea a sacrului), devenita astfel neutra axiologic. De aici agonia spirituala, ca renuntare la propria vocatie, la adevaratul sens. Odata cu abandonul sau, omul renunta si la criteriile vietii in sfintenie. Orice gand despre sfintenie rataceste acum in zona paranormalului si esueaza in formele diverse, dar sterile existential, ale magicului.
Abordarea istorista a fenomenului sacrului si asimilarea sfinteniei cu paranormalul si magicul au facut loc, inca de la inceputul modernitatii, ideologiilor care au promis umanitatii desavarsirea, nu in sensul eclesial de transfigurare si de indumnezeire a modului de viata intru asemanarea cu Dumnezeu, ci prin realizarea unui sistem (politic si economic) perfect de organizare a societatii. Constructiile ideologice s-au substituit sensului spiritual al desavarsirii, refuzand realitatii si vietii structura lor dihotomica. Desavarsirea (sinonima sfinteniei) a fost astfel compromisa ca valoare umana si politic definita drept utopica.
Traditia vie a crestinilor intelege sfintenia ca o categorie existentiala in interiorul Bisericii lui Hristos, vizand implinirea umanului, dupa expresia lui Nichifor Crainic. In liturghie, Biserica se descopera ca si comuniune a sfintilor: fie ca e vorba despre potentialitatea sau vocatia sa de manifestare a sfinteniei, de dinamica simtitoare sau de implinirea sfinteniei Trupului lui Hristos, modul de viata eclesial este sfintenia.
Mai mult decat sub aspect institutionalizat, Biserica lui Hristos, ca eveniment divino-uman si comunitate de viata plina de Duhul lui Dumnezeu, descopera practic, acum si aici, in relatiile dintre membrii sai, comuniunea cu Treimea Sfanta. Prezenta lui Iisus Hristos si activarea comuniunii functie de aceasta prezenta, intensificarea relatiilor dintre membrii unei comunitati crestine conform credintei intr-un singur Dumnezeu si Tata, implinirea comuniunii in Duhul Sfant, fac din orice adunare liturgica o comunitate a sfintilor.
Biblic si liturgic deopotriva, comuniunea sfintilor presupune impartasirea cu/in cele sfinte - "Sfintele sfintilor" - in care comunitatea il contempla in slava lui Dumnezeu Tatal pe Unicul sfant, Iisus Hristos, primind Duhul lui Dumnezeu si edificandu-se asupra continutului adevarat al credintei Bisericii: relatia vie cu persoanele dumnezeiesti. Pe de alta parte, si in interdependenta cu impartasirea din Sfintele Taine, comuniunea sfintilor este realizarea concreta a idealului crestin de vietuire, conform caruia membrii comunitatii eclesiale realizeaza un salt existential, sfintenia, tocmai in interiorul si in desfasurarea relatiilor de iubire dintre ei, imitand modul de viata divin. Expresia comuniunea sfintilor ii vizeaza pe toti membrii Bisericii, atata timp cat acestia si-au asumat calitatea de membri ai unei comunitati eclesiale.
Fara a fi un depozit de sfintenie, ci un eveniment comunitar generator de sfintenie in relatie cu unicul sfant, Biserica are mereu darul explicitarii mentalului sau sacral si al impartasirii lucrarii sale sfintitoare, functie de contextul cultural in care marturiseste. Orientandu-se asupra sensului comunitar al sfinteniei - pentru Biserica lui Hristos echivalentul modului de viata al crestinilor -, postmodernitatea are prilejul reconfigurarii destinului umanitatii conform valorilor duhovnicesti eclesiale, cu adevarat consistente. Chiar daca, din obisnuinte seculare, refuza sa raspunda chemarii divine la sfintenie, resimtindu-se dupa ravagiile ideologiilor individualiste si egalitariste, postmodernii cauta sa realizeze o noua constructie politica, in stare sa articuleze atat la nivel local, cat si global, diversele aspecte ale umanitatii. Se vorbeste despre si se actioneaza in sensul dezvoltarii comunitare si globalizarii, doua aspecte ale aceluiasi demers politic si social compatibile sensului si experientei eclesiale a sfinteniei.
Asa incat, orice intreprindere sfintitoare dinspre credinta si viata Bisericii constituie o provocare culturala si existentiala de care omul contemporan, daca este sincer cu el insusi si consecvent abisului propriilor cautari, va tine cont...
Preot Nicolae-Cristian CADA
Baraganul Ortodox
-
Mantuirea si aspectele ei
Publicat in : Dogma -
Mantuirea obiectiva privita interconfesional
Publicat in : Dogma -
Mantuirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Biserica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.