Și totuși, iubirea...
De ce dintre toate poruncile prima și a doua din Lege sunt despre iubire, față de Dumnezeu, respectiv față de om?
Mai sunt și alte porunci mai mici în Legea cea nouă, ca să nu mai vorbim de cele 10 din Decalog...dar nici una dintre ele nu este mai importantă ca acestea două...
Un răspuns de manual de Teologie ar fi: da, pentru că Dumnezeu este iubire, iar iubirea este cea mai mare dintre virtuți și tot așa ar curge explicațiile...
Desigur că așa este..
Un alt răspuns, observând reacțiile oamenilor în raport cu iubirea, mai ales când sunt în preajma ei sau când îi simt prezența:
Nu poți să faci ascultare față de cineva dacă nu-l iubești...
Nu poți să faci ceva dacă acel lucru nu-l iubești...
Nimeni nu primește Cuvântul sau cuvintele dacă nu-l iubesc pe cel care le rostește...
Oamenii sunt mișcați de iubire și răspund la iubire mai mult decât la orice altceva...
Iar Dumnezeu a știut acest lucru și de aceea L-a poruncit...
Desigur și frica pune în acțiune sau necesitatea, acel trebuie...sau conștiința, dar iubirea este combustia care întreține orice ardere din mecanismul făptuirii...
Dacă ai atins inima cuiva, dacă i-a mers la inimă un cuvânt, un îndemn, un sfat, sunt toate șansele ca odată stârnită iubirea, admirația, prietenia cuiva, să fie suficiente acestea pentru a se pune în mișcare lucrurile...
De aceea, spune Domnul la un moment dat:
" Nu vă mai spun vouă robi, ci v-am numit prieteni..."
Deja, relația nu se mai așază pe un raport de Stăpân-slugă (orientată pe frică), ci Tată - fii, legătură trăită în orizontul iubirii...
Desigur și între oameni funcționează acest principiu care trezește din amorțire și indiferență orice suflet...
De dragul cuiva se poate merge până la jertfă și eroism...
"Iubirea i-a făcut pe unii sfinți, pe alții eroi, pe alții poeți..."
Sunt oameni care rămân prieteni pe viață sau împreună datorită iubirii ce și-o poartă, asemenea și doi soți rămân nestrămutați datorită legământului de iubire, în timp ce în alte conjuncturi sau interese relațiile se destramă, nu-i țin aproape decât o vreme până ce acestea se consumă...
Ascultarea față de Dumnezeu, dar și în Biserică, în relația de duhovnicie se lucrează mai bine în prezența acestei iubiri manifestată întreolaltă...
Cultivarea acestei virtuți și împlinirea poruncii de a iubi nu poate fi etichetată ca " iubirism"; ea nu este manifestarea unui sentimentalism lipsit de axiologie, anume imoral și irațional și nici doar expresia unui eros spiritualizat care ar putea "să păstreze o măsură estetică în desfrâu", după cum este prezentată de un personaj păgân din celebrul roman Quo vadis, scris de H. Sienkiewicz.
Din acest motiv trăirea aceastei virtuti trebuie să devină un modus vivendi al creștinului, nu numai în Biserică, ci și în raporturile sale cu aproapele oricare ar fi acesta și de oriunde: în familie, la servici, pe stradă, în societate, etc.
Omul care aspiră la perfecțiune trebuie să iubească ceea ce face și nu doar să se folosească de iubire, ci să devină iubire, tot așa cum credinciosul nu doar se folosește de rugăciune, ci devine el rugăciune...
Poți să spui adevăruri de dimineață până seara, dacă nu e iubire, nu ajung la inimă...
Sau acolo unde s-a pierdut această iubire, nici prietenia nu mai stă sau nu mai are reazem...
De aceea, omul care trăiește iubind a ajuns la cea mai mare înălțime de suflet...
" Cine rămâne în iubire, râmâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el, pentru că Dumnezeu este iubire..." ( I Ioan, cap. 4,16).
Bun de citit tot capitolul 4 din epistola Sf. Ap. Ioan...
Aceasta - iubirea îl și înfrumusețează pe om dar și mai mult decât atât îl desăvârșește prin asemănare, întrucât îndumnezeirea este, de fapt, realizarea acestei asemănări cu Dumnezeul-Iubire...
Iar Sf. Ap. Pavel mărturisește că aceasta este și Calea:
" Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate:
1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."
(I Corinteni, Cap. 12 - 13)
Pr. Alin-Cristian Preotu
Despre autor
Pr Alin-Cristian Preotu
Senior editor
112 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.