Suferinta - Parintele Serafim Rose
Cu un an in urma sau cam atunci, am avut o lunga discutie cu un tanar american in timpul unei calatorii cu trenul. M-a intalnit aparent din intamplare (fireste, nu exista intamplare in viata) si mi-a spus ca invata rusa. Era un om care cauta sa cunoasca realitatea religioasa si fusese pe la toate asa-numitele grupuri crestine, dar peste tot nu gasise decat ipocrizie si escrocherie si fusese pe punctul de a renunta cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat ca in Rusia oamenii sufera pentru credinta lor. Acolo unde este suferinta, s-a gandit el, acolo, probabil, trebuie sa existe ceva real si nu escrocheria de care avem parte in America. De aceea studia rusa, ca sa mearga in Rusia si sa intalneasca acolo adevarati crestini.
Ca preot ortodox rus, am fost uimit sa aud asta, pentru ca nu vazuse niciodata inainte un preot ortodox si nici nu asistase la vreo slujba ortodoxa. Am avut o lunga discutie despre religie si am vazut ca ideea lui era cat se poate de justificata: si anume, ca suferinta poate produce ceva autentic, in timp ce viata noastra mult prea indulgenta conduce la escrocherie.
In secolul IV, un mare teolog ortodox, Sfantul Grigorie de Nazianz (numit si "Teologul") descria religia noastra ca "Ortodoxie patimitoare" - si asa a fost de la inceputuri, de-a lungul intregii istorii a Bisericii. Cei care L-au urmat pe Dumnezeul cel rastignit au suferit persecutie si chinuri.
Aproape toti Apostolii au murit ca martiri, Petru fiind rastignit cu capul in jos, iar Andrei pe o cruce in forma de X. In primele trei secole de crestinism, credinciosii se ascundeau in catacombe si indurau suferinte inspaimantatoare. In catacombe, slujbele Bisericii - pe care le celebram astazi intr-o forma putin schimbata - erau savarsite intr-o atmosfera de asteptare permanenta a mortii.
Dupa perioada catacombelor a urmat lupta pentru pastrarea curatiei credintei, cand multi invatatori incercau sa substituie invataturile revelate ale Domnului nostru Iisus Hristos cu propriile lor opinii. In secolele urmatoare, tarile ortodoxe au fost invadate de arabi, turci si alte popoare necrestine, iar in cele din urma - in zilele noastre - au suferit prigoana comunista.
Comunismul, care a luptat impotriva religiei asa cum nu se mai intamplase niciodata inainte, a atacat mai intai tarile ortodoxe din estul Europei. Dupa cum se poate vedea, credinta noastra este cu adevarat o credinta patimitoare; si in aceasta suferinta se petrece ceva care ajuta inima sa primeasca revelatia lui Dumnezeu.
Ce are sa ne spuna astazi ortodoxia patimitoare a Rusiei - religia patimitoare pe care vroia sa o cunoasca tanarul pomenit mai sus? In Rusia s-a descoperit adevarul in inimile iubitoare? Dupa logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o sansa pentru asa ceva.
Comunismul a fost la putere cu o mana de fier mai bine de saizeci de ani si inca de la inceput scopul lui a fost sa "dezradacineze" religia. Pentru o vreme, la sfarsitul anilor '30, aproape isi atinsese telul, lasand foarte putine biserici deschise. Daca nu ar fi avut loc invazia lui Hitler si daca asta nu ar fi cerut poporului rus sa devina patriot si sa aiba si alta speranta in viata in afara ideologiei comuniste, Biserica ar fi fost cu totul impinsa in subterane.
Astazi situatia este ceva mai buna, dar exista inca o mare presiune asupra credinciosilor. A mai existat o persecutie in anii '60, sub Hrusciov, care a avut ca rezultat inchiderea a aproximativ trei sferturi din bisericile ramase inca deschise.
Astazi, in afara de orasele vizitate de turisti (in Moscova sau Leningrad veti vedea probabil treizeci-patruzeci de biserici deschise), exista orase mari in provincie cu biserici putine sau deloc. Astfel, daca un credincios vrea sa-si boteze copilul trebuie uneori sa calatoreasca sute de mile.
Acum as vrea sa va spun cateva cuvinte despre cum se reveleaza Dumnezeu crestinilor care patimesc si acum in Rusia. Probabil ca toti ati auzit de Alexander Soljenitin, un mare romancier si ganditor rus care a fost exilat din tara in 1975 pentru ca spunea adevarul despre Rusia, asa cum il vedea el. Are aproape aceeasi varsta ca si regimul comunist, asa ca nu poate fi acuzat de a fi dobandit prejudecati din copilarie.
El a dus o viata tipica pentru Uniunea Sovietica. Nascut la un an dupa Revolutie, si-a pierdut tatal in primul razboi mondial, a studiat matematica pentru a putea obtine o slujba practica, a luptat ca soldat in al doilea razboi mondial si a mers cu armata sovietica pana in Germania. In 1945 a fost arestat pentru faptul de a fi scris nerespectuos despre "mustata" (adica despre Stalin) in scrisori private si a primit opt ani intr-un camp de concentrare.
La sfarsitul condamnarii, in 1953, a fost exilat (ceea ce nu insemna chiar inchisoarea, dar nici nu avea libertatea sa mearga oriunde ar fi vrut) intr-un oras din sudul Kazahstanului, la marginea desertului. Acolo s-a imbolnavit de cancer si a fost la un pas de moarte, dar s-a vindecat intr-o clinica specializata (despre care a scris un roman intitulat Pavilionul cancerosilor). In acest loc de exil a predat matematica si fizica si pe ascuns scria romane si povestiri.
Dupa moartea lui Stalin a urmat o perioada temporara de "dezghet" sau "imblanzire", in care a fost eliberat din exil si i s-a permis sa publice o carte in Rusia in 1961. S-a dovedit atunci ca era mai disident decat ii convenea guvernului comunist si nu i s-a mai permis sa scrie nimic. Cu toate acestea, romanele sale au inceput sa fie publicate in afara Rusiei.
Aceasta situatie i-a creat o celebritate foarte incomoda pentru autoritatile sovietice, mai ales in 1970, cand i s-a decernat premiul Nobel si nu i s-a permis sa mearga el insusi sa-l primeasca. In 1975 a fost in cele din urma exilat cu forta in Germania de Vest, dandu-i-se doar cateva zile la dispozitie.
Soljenitin traieste acum in Vermont, unde continua sa scrie. El a vorbit Occidentului despre un lucru foarte important, si anume, despre semnificatia experimentului ateist in Rusia. El a abordat acest experiment nu in primul rand din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectiva mai profunda si chiar spirituala.
Intr-un anumit fel, el este un simbol al reinvierii ortodoxe din Rusia, pentru ca a trecut prin mai mult de 60 de ani de suferinta in mijlocul poporului sau si nu a fost infrant de ea. Are o foarte puternica credinta crestina si un mesaj catre oameni care se intemeiaza pe experienta sa.
Monumentala sa carte Arhipeleagul Gulag ar trebui citita de oricine doreste sa inteleaga ateismul asa cum a fost practicat in Rusia si efectele sale asupra sufletului uman.
Soljenitin nu este inversunat dupa experientele sale din inchisoare si exil: a iesit din ele invingator, pentru ca a dobandit credinta crestina. A inteles ca sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universala a sufletului uman. Odata ce ai ajuns la ideea ca ateismul este adevarat si ca nu exista Dumnezeu, atunci - asa cum scria Dostoievski in romanele sale - totul este permis: devine posibil sa experimentezi tot ce-ti iese in cale, orice noua inspiratie, orice noua perspectiva de intelegere a lucrurilor, orice nou tip de societate.
Importanta lui Soljenitin consta in demonstrarea faptului ca, odata ce ateismul devine filosofia dominanta si apare ideea ca religia trebuie exterminata (punct ce constituie miezul ideologiei comuniste), atunci trebuie sa existe lagare de concentrare.
Omul are nevoie de religie si daca aceasta ii este interzisa, trebuie intr-un fel sau altul eliminat si el. Prin urmare, de vreme ce ateismul se bazeaza pe raul din natura umana, sistemul concentrationar de tip "Gulag" este expresia fireasca a experimentului ateist din Rusia.
Acest lucru este totusi secundar. Eu as prefera sa vorbesc despre unul esential care i s-a intamplat lui Soljenitin (in sens religios) cand a intrat in inchisoare, caci acolo i s-a revelat Dumnezeu.
Experienta Gulagului are doua fete: poate scoate la iveala raul din natura umana, dar in acelasi timp poate constitui punctul de plecare al unei renasteri spirituale. Acesta este motivul pentru care renasterea spirituala care are loc in Rusia este mult mai profunda decat diferitele "renasteri spirituale" care se petrec in lumea libera.
Iata ce marturiseste Soljenitin despre modul cum a ajuns la credinta: "Din anii de puscarie mi s-a dat sa port in spinarea mea batuta, care aproape s-a frant sub povara, aceasta experienta esentiala: cum devine fiinta umana rea si cum devine buna. in tinerete, intoxicat de succese, ma simteam infailibil si de aceea eram crud". (Fusese sergent in armata.)
"Imbatat de putere, am fost un ucigas si un tiran. In momentele mele cele mai cumplite, eram convins ca fac binele si pentru asta eram bine inarmat cu argumente sistematice. Si abia cand am ajuns sa zac pe paiele mucezite ale inchisorii am simtit in mine primele nazuinte ale binelui."
Aici inima lui incepe sa devina blanda si receptiva si, in felul acesta, are loc un fel de revelatie: "Treptat mi s-a dezvaluit ca linia care separa binele de rau nu trece prin state, nici prin clase, nici prin partide politice, ci prin fiecare inima omeneasca si apoi prin toate inimile. Si chiar si in inimile coplesite de rau se pastreaza un mic cap de pod al binelui. Si chiar si in cea mai buna dintre toate inimile ramane un coltisor de rau de care nu poti scapa."
Cat de profunda este aceasta observatie fata de orice am spune noi in Occident pornind de la propria noastra experienta. Este mai profund, pentru ca se bazeaza pe suferinta, care este realitatea fiintei umane si inceputul adevaratei vieti duhovnicesti. Hristos insusi a venit pentru o viata a suferintei si a Crucii; iar experienta din Rusia ii face pe cei care o traiesc sa vada mai profund acest lucru. De aceea renasterea crestina din Rusia este atat de profunda.
Parintele Serafim Rose
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.