In "Despre numele divine" (IV, 2), Dionisie Areopagitul vorbeste, la un moment dat, despre ingeri ca despre niste "vestitori ai dumnezeiestii taceri". Pasajul e sur­prinzator, chiar daca trimite la marea tema a incognoscibilitatii lui Dumnezeu pe care - cum spun Sfin­tii Parinti (Ioan Gura de Aur, de pilda) - nici inge­rii nu pot s-o destrame. Dar tot ce stim - din surse - despre ingeri ii plaseaza mai curand la antipodul tacerii. Nu sunt ei mesageri, vestitori, muzicieni? Nu sunt tocmai ei aceia care fac cerurile sa rasune? "Voci" ale Domnului, interpreti ai Cuvantului Lui, slavitori - cu glas si trambita - ai splendorii Sale, ingerii nu par sa fie ilustrarea cea mai convingatoare a apofatismului... Dionisie deschide insa, in marginea tace­rii dumnezeiesti, un teritoriu de reflexie despre tacerea ingerilor, mai putin frecventat de angelologie.

 

Ingerii tac, asa cum stiu sa taca, in genere, naturi­le slujitoare. Tacerea lor e forma suprema a "asculta­rii", semnul radical al smereniei disponibile, asteptarea intensa a poruncii dumnezeiesti. Ceea ce "se aude" in tacerea aceasta e o maxima receptivitate fata de voia altuia. Calugarii care se straduiesc sa imite mo­ravurile ingerilor nu sunt niciodata mai aproape de tel decat atunci cand tac.("Caci tacerea celor curati este rugaciune...", spune Sf. Isaac Sirul (Filocalia, X, p. 450). Sau (ibid., p. 474): "Tacerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele, unealta acestei lumi." Vezi si comen­tariile lui Dumitru Staniloae (ibid., nota 424, p. 345 si nota 584, p. 474), cu citatul din Olivier Clement despre "tacerea epifanica" si despre "supra-abundenta tacerii").

 

Intrucat textele sacre consemneaza mai cu sea­ma momentele cand ingerii vorbesc, cand, in impre­jurari speciale, se adreseaza oamenilor, nu suntem obisnuiti sa ne reprezentam tacerea prelunga din­tre fulgurantele lor discursuri. De altfel, chiar cand vorbesc, ingerii sunt, de regula, laconici, strict in­dicativi, fara volute, fara ornamentica.

 

Pe de alta parte, ingerii - cei pazitori mai ales - sunt, prin delegatie divina, pedagogii nostri. Cum se impaca pedagogia cu tacerea? In imediat, lucrul e im­posibil. Nimic nu e mai putin misterios decat un pro­fesor. Profesorul e locvace si divulgativ. E cu atat mai bun pedagog cu cat se tine mai departe de mistagogie. Ingerul insa trebuie sa inlocuiasca discursul prin prezenta. Iar prezenta lui e - in afara unor mo­mente privilegiate - extrem de discreta. Suntem in­valuiti fara incetare de tacerea ingerului nostru, pe care, neatenti, o percepem ca absenta, ca demisie ne­putincioasa.

 

Despre ce vorbeste tacerea unui inger? "Despre tacerea dumnezeiasca" - spune Dionisie. Adica de­spre tacerea care se afla dincolo de Cuvantul Lui, in tenebra supra-evidenta a plenitudinii Sale. Or, sin­gurul mod de a indica tacerea este tacerea insasi, ta­cerea atenta, orientata, harnica. Fiindca exista specii ale tacerii care nu au nimic de a face cu tacerea in­gerului: tacerea obosita, stupoarea, inexpresivitatea, evaziunea, nesimtirea, lenea. Pe scurt, tacerea in care n-a locuit niciodata nici macar o farama de cuvant. Dimpotriva, tacerea ingerului e plina de gest si de aluzie. Uneori e insotita de un suras, ca tacerea aceea formidabila, aproape echivoca, de pe chipul ingeru­lui care, in finalul unui film de Pasolini, priveste mor­mantul gol al lui Iisus. Tacerea ingerului vorbeste despre dumnezeiasca tacere a mormantului gol. Si despre vidul impenetrabil, atotcuprinzator, al Ce­lui inviat, care transforma moartea in vacuitate. Tacerea ingerilor este o tacere eminamente faptuitoare. Ei ni se adreseaza, fara cuvinte, prin actiu­nea lor, prin evenimente, intamplari si experiente. Ploaia cazand egal pe suprafata unui lac poate fi mai plina de ingeri decat un compact op de teologie.

 

Nu e mai putin adevarat ca situatia ierarhiilor ce­resti e condamnata la o anumita ambiguitate: am­biguitatea sub care sta orice fiinta intermediara. Una e tacerea dumnezeiasca, alta e vestirea acestei taceri. Pentru a vesti o tacere, trebuie sa fii simultan de par­tea tacerii si de partea expresiei. E o proba greu de tre­cut, o proba pe masura teribilei puteri a ingerilor. Oricine "teologhiseste" incearca, in fond, sa se con­tamineze de aceasta putere, sa vesteasca o inaparenta, sa imite ambiguitatea angelica. Ca fiinte situate in interval, intre natura creata si Dumnezeu, oame­nii comunica genuin, "consangvin" as spune, cu fi­intele ingeresti situate intre Dumnezeu si umanitate.

 

 Andrei Plesu