Teologia ca slujire

Teologia ca slujire Mareste imaginea.

A existat un timp în viața mea, destul de târziu, când am descoperit credința în Dumnezeu, și atunci teologia a devenit pentru mine știința supremă. Tot ceea ce mai există în afara ei, ori îi confirma spusele, ori putea fi ignorat fără teamă că pierzi ceva important. Scopul omului în viață era să îl caute pe Dumnezeu, iar asta se făcea numai prin intermediul teologiei. Am început să caut numai cărți de teologie, și să elimin orice alte lecturi, căci le consideram vătămătoare de suflet.

Vedeam cum oameni din jurul meu, credincioși mai vechi decât mine, aveau pe lângă teologie o serie întreagă de alte pasiuni. Îi compătimeam și îi condamnam în gândul meu pentru asta, căci mi se părea că au dezertat de la ceea ce era important către niște fleacuri cu care își umpleau timpul prețios al vieții. Se ocupau cu nimicuri, după ce descoperiseră adevărul suprem. Nu știam ce să le fac și cum să îi aduc pe calea cea bună. Vedeam în viața lor o decădere, fugeau de adevăr și căutau moduri facile de a trăi.

Dacă ai cunoștințele pe care ți le oferă lectura cărților ortodoxe, împreună cu îndemnul de a face ceea ce scrie în ele, era suficient pentru a trăi și a te mântui. Nu avea sens să mai cauți și alte învățături. Ce puteau să mai spună, ce valoare aveau în fața Cuvântului? Ai descoperit adevărul, împreună cu calea de urmat în viață, nu mai trebuie decât să o urmezi consecvent, fără să te lași abătut de ispite. Dacă erai suficient de ancorat în credință, iar eu atunci consideram că sunt, nu aveai de ce să te temi.

Aveam o atitudine de începător entuziast. Atunci când descoperi sacrul, vrei să îți umple întreaga viață, să recuperezi tot ce ai risipit în existența ta anterioară, să răscumperi timpul, să capeți, cât mai repede cu putință, puritatea la care aspiri. Toate ți se par simple și frumoase, niciun obstacol nu pare greu de trecut. Ce faci însă cu restul?

Sigur, îți păstrai meseria pe care o aveai, continui să mergi la muncă, dar fără să mai fii prea mult implicat în aceste activități profane. Erau ceva ce încă trebuie să existe, pentru că nu găseam o metodă ca să le fac să dispară, le luam ca pe ispite posibile de care trebuia să mă feresc. Mă depărtam de dulceața pe care mi-o ofereau plăcerile lumești. Încercarea mea era aceea de a reduce cât mai mult partea de profan a vieții. Aceasta mi se părea a fi ceva în plus, pe care încă nu găseam cum să o elimin și prin atracția pe care o exercita, sau cel puțin prin faptul că te sustrăgea de la lectura cărților teologice.

În acea etapă asociam ortodoxia cu această abstragere de la lume. Hristos ne spusese că „împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), deci nu avea rost să o caut aici, să îmbunătățesc cumva condițiile în care trăiau oamenii sau să fac ceva special pentru ei. Dacă erau credincioși, trebuiau să facă și ei la fel, adică să nu le pese de lumea aceasta, să o caute numai pe cealaltă. Dacă în catolicism și protestantism existau forme foarte ample de implicare a bisericii în viața socială a Cetății, luam asta ca pe o decădere din rolul lor conducător spiritual. Își abandonau vocația supremă, de a îndruma sufletele, de a le conduce către viața veșnică, pentru a se ocupa de măruntele treburi lumești. Ce rost avea să faci mai bună o lume care, nefiind veșnică, oricum era destinată pieririi? Priveam manifestarea credinței prin fapte îndreptate în ajutorul oamenilor cu condescendență, și îmi păstram propriul sistem de valori, indiferent la treburile lumești. Credința era deasupra acestor preocupări mărunte. Mi se păreau chiar vinovați cei ce se ocupau de ele, pentru că încercau să își acopere un presupus gol sufletesc cu acțiuni în lumea terestră. Eram încântat de superioritatea mea, și a ortodoxiei, care nu se încurcă cu treburile lumești.

Dacă și acesta trebuie făcute, acceptam ca o concesie, atunci să se facă, dar fără să li se dea o îmbrăcăminte religioasă, căci ele rămân treburi lumești. De exemplu, să dai de pomană unui cerșetor nu însemna să ai neapărat o credință înaintată. O puteai face și cu gânduri de slavă deșartă, sau ca să scapi de privirea lui rugătoare. Ești mai înaintat duhovnicește dacă, în loc să îi oferi niște bani, bunuri trecătoare, spuneai o rugăciune pentru acel nenorocit, ca să îl lumineze și pe el Dumnezeu și să caute mântuirea. La fel, era condamnabil să dai o forma creștină preocupărilor tale literare, politice sau economice. Teologia, credința, viața duhovnicească, toate trebuiau păstrate în loc pur, neatins de preocupările obișnuite ale oamenilor. Ideal era să nu te preocupe nimic din toate acestea, să rămâi numai cu teologia și cu viața duhovnicească.

*
Dar această etapă nu a durat foarte mult. Am început să reconsider valoarea lucrurilor omenești. M-a ajutat și un cuvânt al lui Berdiaev, găsit la părintele Steinhardt: „asigurarea pâinii pentru mine însumi este o problemă materială, dar pâinea aproape lui meu este o problemă spirituală.” Asta m-a ajutat să înțeleg că Dumnezeu nu vrea să trăim într-o lume aparte, nepăsători față de ceilalți oameni și de problemele lor. Credința înseamnă și slujire, încercare de a face binele pe care ești capabil să îl faci. Această întoarcere către lume, chiar dacă privită din perspectiva credinței, este însă și o întoarcere către pasiunile pe care le aveai înainte de convertire. Reapar toate, într o formă mai mult sau mai puțin transfigurata. Redescoperi lumea, cu nevoile ei cu tot, dar și pe tine ca ființă care îi aparții, cu tot felul de pofte, pe care un timp le-ai ignorat.

După perioada de început, zelul inițial s-a stins. Urmează o etapă în care credința și actele care o însoțesc intră în obișnuința zilnică, în monotonia unei existențe obișnuite. Probabil că nu se poate altfel, nu suntem constituiți ca să rezistăm la temperaturi înalte o perioadă îndelungată. Acum este important să nu se termine toate într-o stare de apatie, în care duhul primit la început abia mai pâlpâie. Este și perioada în care revii la plăcerile de dinaintea convertirii, începi să citești din nou genul de literatură care îți plăcea și înainte, muzica, sportul, mâncărurile preferate și toate celelalte. Sunt lucruri pe care o perioadă de timp le-ai disprețuit, te-ai depărtat de ele, dar pe care acum începi să le practici din nou. Omul este o alcătuire profană care, în chip aproape inexplicabil, are momente când tinde către sacru. Nu poți converti tot ceea ce există în viața ta către credință, oricât ți-ai dori asta. Atunci tot ce poți face este să nu dai frâu liber impulsurilor necreștinești. Adică să nu te lași furat de literatura anti-creștină,.

Ce poți face în această situație? Îți recunoști partea pe care nu o poți converti, atunci când te lași prins de plăcerile vieții, dar știi că ai destule de făcut într-o lume care a abandonat credința, care are tot mai multe trăsături anticreștine.

După ce trece prima perioadă, convertitului i se deschid două posibilități. Prima este să părăsească lumea, să se călugărească, să o mai poată ajuta numai prin rugăciune și prin cuvintele pe care i le poate adresa, și atunci îți poți păstra idealismul de la început. Dacă însă nu ai această vocație, atunci re-descoperi lumea ca loc în care, chiar dacă nu ești pur, poți lucra pentru binele aproapelui tău, după priceperea pe care o ai. Și, în această a doua postură, descoperi că ai enorm de mult de făcut.
În lumea în care trăim, în afara părților ei proprii creștine, cultura, știința, artele, toate sunt fără Dumnezeu. Iar rolul unui creștin este să purceadă la încrestinarea lor, așa cum apostolii i-au încreștinat pe păgâni. Iar dacă mai ai și alte pasiuni, în afara teologiei, atunci nu le lași doar să îți ocupe frumos și plăcut timpul. Creștinește este să le pui în slujba credinței. Vezi că ești destul de atras de ceea ce îți oferă lumea. În același timp, simți că ești chemat să pui o stavilă acestor impulsuri, și să readuci ideea creștină acolo unde te pricepi.

În fizică, psihologie, istorie, literatură, politică, artă, în toate curentele de idei ale lumii contemporane, totul pare că se învârte împotriva credinței. În aceste condiții, să continui să vorbești tot despre disputele teologice și ereziile din secolele IV-V înseamnă să fii puțin defazat. Sigur, acestea rămân importante, căci ele ne mențin în aria adevărului, prin ele înțelegem cum s-a format teologia ortodoxă, ce impasuri au fost atunci, cum a fost atacat adevărul și cum a rezistat. Nu pot fi părăsite. Dar ele singure nu pot face față valului necreștin din lumea contemporană. În această ipostază, în care se ocupă exclusiv de problemele ei interne, teologia nu poate fi de folos lumii și credincioșilor. Teologii profesioniști pot să își dezvolte cu toată finețea și adâncimea ideile lor, în timp ce lumea se scufundă sub avalanșa ideilor necreștine. Pentru a fi de folos oamenilor, teologii trebuie să cunoască și să intre în dispută cu modul cum înțeleg și gândesc lumea oamenii de astăzi, ce erezii există acum și cum poate fi răspuns la ele. De altfel, este o datorie permanentă și esențială aceea de a actualiza mesajul Evangheliei și al patristicii în lumea de azi.

Discursul teologic obișnuit este acela că lumea e rea, iar credinciosul trebuie să se ferească de ispite și să se apropie de Dumnezeu, ceea ce este corect dar nu suficient. Trebuie arătat în ce fel anume specific este lumea rea, mergând pe diferite specializări, trebuie elaborate modalități de respingere a ideilor greșite și de înlocuire a lor cu cele corecte. De aceea teologii de astăzi nu își pot permite să fie numai teologi. Ei trebuie să se priceapă la cultura contemporană și să poată intra în dialog și în conflict de idei cu toți cei care susțin idei contrare creștinismului. Poate teologii nu vor putea face întotdeauna asta, pentru că specializarea este foarte greu de obținut, ținând cont de complexitatea și de imensitatea cunoștințelor din disciplinele contemporane. Atunci ar putea fi susținuți acei intelectuali care sunt și credincioși.

Dacă mulți își justifică ateismul prin apelul la științe, un om de știință creștin le poate explica și demonstra că nu există nici o incompatibilitate între credința în Dumnezeu și știința contemporană. Că nimic din ceea ce a descoperit sau creat omul nu neagă posibilitatea existenței unui Creator al întregului univers. Celor care văd în lumea contemporană o culme a progresului, și sunt gata să arunce la gunoi tot ceea ce ține de epoci trecute, oamenii de cultură creștini le pot explica bogăția de idei a oamenilor care au trăit mai demult, cât de mult le suntem noi îndatorați celor pe care îi socotim înapoiați.

E o luptă imensă și greu de dus cu ideile stânga, progresiste, cu corectitudinea politică, cu feminismul, cu ideologiile care susțin minoritățile de orice fel, mai ales sexuale, noul marxism, toate vor să schimbe din temelii lumea, să o desfigureze, să îi dea un chip în care aproape tot ce este acum va fi pe dos. În fața lor și a întregii lumi trebuie regăsite valorile legate de dreapta conservatoare, se poate arăta, calm și așezat, ce înseamnă să fii conservator, să ții la valorile perene, să nu accepți orice schimbare doar pentru că este nouă, să nu arunci tot ceea ce ține de trecut doar pentru că acum vrei să schimbi. Modalitățile în care te poți achita de datoria ta de creștin sunt nenumărate, pentru că sunt nenumărate modurile în care creștinismul este atacat astăzi.

Pentru a face aceste lucruri este nevoie să fii un bun creștin, iar asceza pe care o faci este mai mult aceea de curățare a minții decât a inimii. Sunt oameni care nu au trăirea duhovnicească a sfinților, dar care se pun în slujba oamenilor, au în ei înșiși credință și încearcă să le-o descopere și semenilor. Și de aceasta este nevoie. Nu putem trăi în lume și să o abandonăm, să lăsăm să aibă supremație netăgăduit toate ideile anticreștine. Putem arăta cum credința în Dumnezeu este compatibilă și cu acest veac.

Teologia, ca să fie relevantă pentru omul contemporan, nu poate fi făcută singură, ci numai în combinație cu alte științe, specializări, prin care credincioșii să se pună în slujba oamenilor. Fiecare credincios se pune în serviciul lumii, o slujește după capacitățile proprii, încercând să deschidă perspectiva creștină prin inserția ei în toate disciplinele existente. Dacă ieși din zona de confort a specializării proprii, te lovești imediat de discipline unde paradigma este net anticreștină. Iar pentru asta nu trebuie să ai trăirea și iubirea sfinților, dacă am aștepta să ajungem la acest nivel, și abia apoi să începem să arătăm un mod creștin de înțelegere și raportare la lume, probabil nimeni nu ar mai vorbi.

Paul Curcă

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
129 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

Pe aceeaşi temă

13 Februarie 2019

Vizualizari: 453

Voteaza:

Teologia ca slujire 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

teologia slujirea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE