Triumful tehnicii asupra spiritului

In era informationala in care traim, viata a devenit tot mai tehnica. Masina si-a pus pecetea imaginii sale asupra spiritului omului, asupra tuturor laturilor activitatii sale. Civilizatia teh­nica nu are o baza naturala si spirituala, ci una masinista, mecani­cista; acum, tehnica triumfa asupra spiritului, asupra organismului.

Pana si gandirea devine tehnica, ca sa nu mai vorbim de com­portament, creatia si arta capata un caracter tot mai tehnic. De asemenea, cunoasterea, stiinta se transforma intr-un mijloc de infaptuire a vointei de putere si fericire, intr-un mijloc exclusiv pentru triumful tehnicii vietii. Aici incepe deja cultul vietii in afara sensului ei. Nimic nu mai are valoare in sine. Nici o clipa a vietii, nici o singura traire nu mai are profunzime, nu se mai impartaseste din vesnicie. Masina a obtinut o forta magica asu­pra omului, l-a prins in mrejele ei magice.

Aceasta civilizatie superindustrializata s-a indepartat de Dumnezeu, L-a izgonit, dar nu numai atat. Ea s-a indepartat mult de tot de ceea ce este ontologic, ea este antiontologica, meca­nica, creeaza doar o lume de fictiuni. Mecanicitatea, tehnicitatea si masinismul acestei civilizatii sunt contrare organicitatii, cosmicitatii si spiritualitatii oricarei existente. Nu economia, nu planificarea sunt mecanice si fictive. Economia are, realmente, baze autentic existentiale, divine. Omul insusi are ca indatorire sa evolueze economic. Dar ruperea economiei de spirit, ridicarea ei la rang de principiu suprem al vietii, caracterul tehnic pe care-l capata viata, nu unul organic, prefac economia intr-o lume fic­tiva, mecanica.

In sine insasi, tehnologia inseamna fragmentare, respectiv fragmentare a vietii intr-o succesiune de probleme, a eului intr-o serie de fatete generatoare de probleme, fiecare necesitand teh­nici separate si organisme separate de competenta. Din aceasta perspectiva, eul moral este cea mai evidenta si mai importanta dintre victimele tehnologiei. Eul moral nu poate supravietui fragmentarii. In aceasta lume dominata de tot felul de cerinte si de obstacole aflate in calea satisfacerii lor rapide, a ramas si exista loc suficient pentru homo ludens, homo oeconomicus si homo sentimentalis, pentru amatorul de jocuri de noroc, pentru antre­prenor si pentru hedonist, dar deloc pentru omul moral. In uni­versul tehnologiei, eul moral, cu neglijenta caracteristica fata de calculul rational, cu dispretul fata de scopurile practice si cu in­diferenta fata de placere, se simte si chiar este un strain nedorit. Fireste, tehnologia a reusit sa-i elibereze pe oameni de arbitrariul unor obiceiuri locale stravechi, dar tot ea le-a impus o serie de noi obligatii si cerinte, foarte riguroase. Unele dintre acestea, din pacate, sunt deseori mult mai putin umane decat cele din trecut, si aceasta din cauza ca, in vreme ce vechea edu­catie morala era facuta de persoane apropiate, care le transmiteau nemijlocit oamenilor multa caldura umana si dragoste, in noile conditii legea actioneaza cu o raceala impersonala aproape agre­siva, conditionata, de cele mai multe ori, de simple proceduri statistice, de computere si de alte masinarii neinsufletite, insen­sibile si inumane. In acest fel, nu este de mirare ca societatea de astazi devine tot mai insensibila, iar dragostea (nu grija pro­fesionalizata si institutionalizata) fata de semeni ocupa in pre­zent mai putin loc in sufletele noastre.

Rolul din ce in ce mai important al tinerilor in societatea de astazi este asociat cu dependenta de noile tehnici, cu deschi­derea spre viitor, iar acest lucru are consecinte profunde asupra culturii si moralitatii traditionale. Regulile de odinioara de con­vietuire si comportament fusesera elaborate si instituite in sco­pul de a-i proteja pe varstnici, pe baza experientei acumulate de oameni pe parcursul unei vieti. Tineretul de astazi, in schimb, in foarte multe cazuri, refuza orice cod de reguli sau il pre­tuieste mai putin, el avand capacitatea de a razbate mai usor in conditiile haosului social creat. Prestigiul tinerilor, asociat cu noile evolutii, intr-o lume care pretuieste mai presus de orice noile tehnologii, tinde a se transfera, in mod cu totul irational, in sfera moralului. Deoarece competenta in domeniul tehnicii a varstnicilor este depasita, se presupune in mod gresit ca si mora­litatea lor este depasita. Intelepciunea celor batrani este descon­siderata, iar ethosul unei societati in care tinerii joaca rolul pri­mordial este acela ca "fiecare sa-si vada de ale sale". Este evi­dent, intr-o atare situatie, ca valorile morale traditionale sunt jertfite pe altarul progresului tehnologic, care ignora total orice criterii morale si religioase.

Intreaga gandire a secolului al XIX-lea a fost marcata de ideea ca omenirea este capabila de un progres nelimitat, in baza caruia oamenii vor deveni liberi si fericiti. Mitul progresului etern, legat de noile descoperiri stiintifice, a devenit un substitut al religiei, un fel de "noua religie". "Spiritul stiintific" se im­pune, in acest context, ca instrument suficient si ca singura me­toda de cunoastere, epistemologia devenind, treptat, un fel de presupozitie ontologica: nu exista in mod real decat ceea ce stiinta poate dovedi ca exista! In spatiul acestei asa-numite "noi re­ligii", tehnologia a inceput sa-si supuna si sa cuprinda toate do­meniile vietii, sa distruga cultura generala si sa produca ceea ce s-a numit "omul tehnologic", iar mitul scientist a devenit o arma totalitara, pentru a esua lamentabil mai ales in masacrele care au avut loc in timpul primului si celui de-al doilea razboi mondial, respectiv in ceea ce a insemnat cea mai mare drama istorica care a traumatizat constiinta lumii.

Curand s-a dovedit ca stiinta si tehnologia nu pot reprezenta singure calea unei impliniri autentice a fiintei umane. Ele singure nu pot schimba natura umana, nu-i pot face pe oameni mai buni si mai fericiti. Ba mai mult decat atat, asa cum subli­niaza filosoful Michel Henry, in cartea sa, La Barbarie, tehnica devine o unealta a dezumanizarii, in sensul ca "universul tehnic prolifereaza asemenea unui cancer, autoreproducandu-se si autonormandu-se in perfecta indiferenta fata de tot ceea ce nu este el, adica fata de viata"; "In exterioritatea ei radicala fata de viata si natura, tehnica devine o transcendenta absoluta, fara ratiune, fara lumina, fara chip si privire, o "transcendenta neagra".

In lumea super-tehnologizata si impersonala, afirma autorul american R. Sennett, multi oameni traiesc fara a mai avea o perceptie reala a sensului propriei existente. Ei au sentimentul ca noul capitalism care promoveaza globalizarea nu le solicita atat competente profesionale sau calitati morale, cat mai ales integrarea tehnica intr-un sistem eficient de productie. Multi dintre ei nu mai fac fata dinamicii impuse de civilizatia tehnica actuala, nu mai pot controla masinile si aparatele ultra-performante, care erau odinioara "servitorii" lor; dimpotriva, mai degraba oamenii sunt controlati de aceste masini, pierzand ast­fel o parte importanta a demnitatii lor umane.

Consecinta extrema a "obiectivarii" omului echivaleaza cu tendinta de a considera fiintele umane simpli factori de pro­ductie si de consum, simple cifre statistice sau numere listate intr-un computer, printre multe altele care definesc un proces economic. Asa cum subliniaza teologul german Paul Tillich, "oamenii sunt transformati in obiecte, intr-un sens medical, psihologic si sociologic".

Confundand stiinta cu fericirea si progresul material cu implinirea spirituala, omul modern s-a obisnuit, putin cate putin, cu ideea ca e posibila o transformare radicala a conditiei umane prin simpla actionare asupra conditiilor ei materiale si de exis­tenta. In acest fel, omul se socotea demiurgul sau arhitectul propriului sau destin, un demiurg capabil sa construiasca in aceasta lume "un paradis pamantesc", "o societate fara clase" si fara nici un fel de constrangeri materiale, a carei existenta de­pinde exclusiv de propriile sale puteri. Din fericire, s-a dovedit ca aceasta a fost cea mai mare "erezie" a modernitatii. Asa cum noteaza J. Danielou, "daca ceea ce se intelege prin eficacitate se intemeiaza pe aceasta credinta in progres, trebuie spus ca cres­tinismul, efectiv, nu este eficace. Dar trebuie adaugat imediat ca aceasta se intampla pentru ca aceasta eficacitate nu exista. Printr-o mistificare gogonata, s-a reusit ca multi dintre contem­poranii nostri sa fie facuti sa creada ca ar fi posibil un paradis pamantesc. Orice doctrina care nu promite acest paradis este ineficace. Este de mirare ca numerosi crestini impartasesc aceas­ta conceptie. Caci trebuie spus clar, aceasta eficacitate este cea mai grosolana minciuna. Crestinismul are dreptate sa nu o do­reasca. Maretia sa este tocmai de a refuza sa-i insele pe oameni, mai degraba a pierde adepti decat a-i amagi cu sperante mincinoase. Aceasta nu inseamna ca crestinismul nu crede intr-o transfigurare a omului. Iar aceasta transfigurare nu-i atinge numai sufletul, ci si trupul si intregul cosmos. In aceasta, crestinismul este cu hotarare optimist. Insa el nu asteapta aceasta transfigu­rare decat de la Dumnezeu. Aceasta transfigurare este de ordin eshatologic, adica nu este esentialmente pamanteasca, deoarece chiar definitia ei este de a fi trecerea pe un alt plan al existentei. Daca lumea moderna, cu toate progresele ei, sufera de lip­suri in plan spiritual, nu este, desigur, vina stiintei in sine, dar este, neindoielnic, a celor ce folosesc stiinta fara constiinta, fara un ideal moral. De aceea, mai mult ca oricand, rostul Bisericii in societatea de azi este de a sublinia relatia indispensabila care trebuie sa existe intre stiinta si con-stiinta, de a incuraja drumul stiintei catre constiinta.

In genere, s-a facut din stiinta, din fiecare stiinta, un scop in sine, s-a cultivat cu mult orgoliu ideea ca ea este totul, ca ea "stie" totul, ca ea poate totul, ca ii este permis totul. Fiecare are pretentia ca este stapan pe domeniul sau, ca este plin de stiinta sa, ignorand uneori sau dispretuind restul, uitand de viata sa spirituala. Omul modern si secularizat se preocupa exclusiv de ceea ce trebuie sa "stie", uitand cu totul de ceea ce trebuie sa creada si sa faca. Atras de ceea ce este relativ si concret, pierde din vedere ceea ce este absolut si vesnic; stapaneste, prin cu­nostintele sale, universul exterior, dar il ignora si ii este indiferent cel interior; face prea deseori inventarul lumii sale exterioare, neglijandu-l pe acela al universului sau interior, al sufletului sau. Astazi, ca niciodata, se cultiva cu inversunare individul, dar se ignora persoana, se inmultesc cunostintele, dar nu si carac­terele, se cucereste lumea, dar s-a pierdut legatura cu cerul. De aceea, trebuie regasite echilibrul si armonia intre stiinta si religie, intre cultura cuvantului si cultura faptei, intre cunostinte si virtuti, intr-o lume care pretinde ca stie aproape totul sau ca va sti to­tul mai devreme sau mai tarziu, este de prevazut ca stiinta nu va putea sa rezolve niciodata, de pilda, problema realitatii misticului, a sacralitatii vietii sau a existentei sufletului. De altfel, nici nu in­tra in sarcina stiintei sa o faca. Si totusi, reductionismul sustine ca intra si este, si, uzurpand rolul dogmaticii, cere "elementului mistic", daca exista cu adevarat, sa apara la nivelul cel mai de jos, acela al materiei. Si din moment ce misticul nu apare acolo niciodata, este sigur ca el nu exista!

Este bine, insa, sa se stie ca realizarea unei perceptii "clare" a prezentei lui Dumnezeu nu este posibila si nici de dorit, de alt­fel, din partea omului. Cu cat este mai cuprinzator un nivel de realitate, cu atat mai greu poate fi supus autoritatii mintii umane, fara a suferi o diminuare in cadrul acestui proces. Astfel, in ima­ginea noastra ierarhica, faptul ca nu putem clarifica totul cu pri­vire la Dumnezeu, ca nu-L puteam cunoaste in Sine ca pe orice din lumea obiectuala sau a celor din jurul nostru - si, in con­secinta, trebuie sa apelam la "caracterul vag" al limbajului sim­bolic si mistic atunci cand vorbim despre El - este intrutotul compatibil cu prezenta unui Dumnezeu transcendent si atotcu­prinzator. Daca ar trebui sa-L intelegem sau sa-L descriem pe Dumnezeu, atunci "Dumnezeu" nu ar mai fi Dumnezeu.

La fel cum proiectul lui Denett de a "explica" complet gan­direa este imposibil din punct de vedere logic, tot asa orice dis­curs de obiectivizare, in genul celor folosite de stiinta, nu poate avea aceeasi eficienta in religie si teologie. Din moment ce nu putem intelege nici macar propria noastra gandire cu obiectivi­tate, cum am putea intelege si explica vreodata ceva superior constiintei umane in ierarhia existentei? Pentru ca ocupa nive­lul cel mai inalt posibil, Dumnezeu pur si simplu nu poate intra sub jurisdictia cunoasterii umane. Dumnezeu ne intelege pe noi, dar noi nu ne putem astepta sa-L intelegem si percepe pe deplin pe Dumnezeu.

O lume in care propria noastra gandire (stiintifica) slaba e considerata limita superioara a tuturor lucrurilor este o lume inspaimantator de mica. Credem ca doar o foarte mica parte din totalitatea lucrurilor va intra vreodata sub suveranitatea mintii noastre limitate si limbajului nostru neputincios. Consideram ca a pretinde ca nimic nu va ramane in afara limitelor cuceririi stiintifice umane reprezinta un postulat si o povara mult prea grea pentru noi, oamenii. Cu atat mai mult cand este vorba despre Absolut, despre Dumnezeu. A-L cunoaste pe Dumnezeu inseamna, in cele din urma, a-L defini. Dar orice definitie in­seamna o limitare, o restrangere, o cuprindere. Nu-L putem defi­ni pe Dumnezeu, pentru ca L-am limita, L-am cobori din lumea Absolutului la nivelul nostru, L-am relativiza pur si simplu.

Pr. Dr. Nicolae Achimescu

• Religie si stiinta, de la conflict la dialog
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Dialogul dintre stiinta si religie in Romania
  Publicat in : Editoriale
• Cine se teme de dialogul teologiei cu stiinta contemporana?
  Publicat in : Editoriale
• Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: