Sensul cathartic al religiei.
Valorizarea duhovniceasca a suferintei vs refuzul profan al durerii

In general, oamenii văd religia ca pe ceva opus profanului. De multe ori un hobby, o preocupare mai mult sau mai puţin intensă sau o simplă deconectare din cotidianul al cărui ritm se înteţeşte progresiv de la o clipă la alta. Astfel că, pentru mulţi dintre aceştia mersul la Biserică, de pildă, devine doar un mod prin care individul poate defula frustrările acumulate în timpul săptămânii. La un anumit moment dat, stările acestea de „beatitudine" pot crea şi dependenţă; pleacă acasă deconectaţi şi eliberaţi psihologic, urmând ca acest ciclu să se reia la nesfârşit.

Or, nu acesta este rolul Bisericii în lume, de a oferi iluzii, ci acela de a fi cale şi poartă spre împărăţie.

Prin Biserică aflăm că întreaga noastră existenţă este cruce; nu există momente de relaxare spirituală (viaţă în afara Bisericii) pentru cel ce ia în serios noţiunea de „viaţă întru Hristos". Parcursul existenţial, un continuu urcuş, ni se revelează în înţelegerea mistagogică a unor Taine, în special cele de iniţiere. Acele momente cu adevărat mistice, care uneori smulg zâmbete celor insuficient catehizaţi (e.g. hora de la Botez, cununie ori hirotonie), toate acele cântări bisericeşti, care însoţesc rugăciunile şi gesturile, elogiază sacrificiul perpetuu al fiecăruia, rezultat al asumării interioare a crucii lui Hristos; participanţii (primitorii Tainei) se identifică sfinţilor mucenici, cei care au lepădat banalitatea şi au îmbrăţişat viaţa veşnică. Totul devine mai clar atunci când această horă - simbol al bucuriei, dar şi cărare a mântuirii - se desfăşoară centrată în jurul Evangheliei - cuvânt al Domnului, dar şi loc al prezenţei divinităţii - şi, bineînţeles, privind către crucea, aflată pe masă, amintind de jertfa filantropică a Mântuitorului, îndemn la imitare personală. Nu este posibil, ne aminteşte părintele Steinhardt, să ajungi la Tabor şi implicit la înviere, fără să parcurgi Golgota. Iată mersul firesc al lucrurilor în Biserică. Aceasta înseamnă să primeşti, ba chiar să valorizezi suferinţa, acceptându-o şi considerându-o cathartică, parte integrativă a unui întreg.

Departe, aşadar, de accepţiunea occidentală, care urmăreşte idealul atingerii unei fericiri surogat de tip hedonist, urmată oricum, în acest registru, de alte suferinţe inutile şi absurde, pentru că nu sunt asociate lui Hristos. Un modern face orice pentru a se ascunde de moarte, de a nu-i accepta realismul înfricoşător; de aici şi apariţia saloanelor care înfrumuseţează pe cei decedaţi. Moartea este doar un accident; durerea trebuie suprimată cu orice preţ! Până şi analgezicele sunt numite în limba, dar şi ethosul vestic, pain-killer - cel care ucide/ascunde durerea.

O scurtă analiză, fie ea şi succintă, în operele Părinţilor Bisericii ne face să recunoaştem faptul că optica de gândire a iluştrilor predecesori era cu totul alta. Orice moment al vieţii este asociat lui Hristos, noţiuni ca sinergie şi teandrie fiind principii călăuzitoare, departe de coloratura exotică pe care aceste concepţii le au astăzi.

La fel cum natura Bisericii este una theantropică, unde există două voinţe (divină şi umană), prin extensie, omul, „o mică biserică" prin însăşi natura lui creată „după chipul şi întru asemănarea" cu Fiul, îşi trăieşte viaţa, urmând îndeaproape cele două seturi de valori (divino-umane) mărturisite în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan.

In afara lui Hristos totul pare absurd, iraţional. Imbră¬ţişând adevărurile de credinţă in integralitatea lor şi nu preferenţial se petrece acea profundă schimbare a minţii, numită de părinţii filocalici, metanoia - o trecere dincolo de logica umană reducţionistă şi îmbrăţişarea modalităţii de fiinţare ortodoxă şi ortopraxică sau „mintea lui Hristos". Avem convingerea că formulele de la Sinodul VI Ecumenic nu sunt doar concluzii teologice, ci reprezintă mărturii doxologice, dinainte stabilite în modus-ul vivendi al Bisericii Catolice (universală sau ecumenică). Mărturia conform căreia Hristos este deopotrivă Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat, ar trebui să ne spună că acest aspect ne guvernează şi nouă viaţa.

Pornind de la îndemnul paulin adresat locuitorilor din Tesalonic, „Rugaţi-vă neîncetat!", creştinul, nescufundat în obscurantismul spiritual al lumii secularizate, ştie că nu există momente ale lipsei lui Dumnezeu din viaţa sa. Şi se comportă ca atare, vieţuind în deplină trezvie duhovnicească, trăind perpetuu în tensiunea aşteptării Domnului. Pentru ei nu există viaţă şi/sau religie, ci religia este viaţa lor şi invers. Poate că nu există moment mai grăitor în scrierile Părinţilor care să exprime mai bine rolul ispitelor în viaţa noastră decât acesta, surprins de Atanasie cel Mare, în „Viaţa Sfântului Antonie": după o îndelungă rezistenţă în faţa suferinţelor, "răbdănd durerile rănilor", "ridicând glasul său către Domnul, a zis Antonie: Unde ai fost, preadulcele meu Iisuse? - şi glas de sus s-a făcut pentru dânsul: Antonie, aici eram şi aşteptam să-ţi văd tăria. De vreme ce tu ai răbdat şi nu te-ai lăsat biruit, de acum îţi voi fi pururi ţie de ajutor şi te voi face niciodată biruit. ".

Nu trebuie să fii un Părinte al pustiei ca să îl ai tot timpul în inimă pe Dumnezeu. Nu trebuie să renunţi ia familie, avere, loc de muncă, pentru a te desăvârşi. Sfântul Siluan Atonitul, de pildă, vorbeşte despre acel creştinism „de cetate", care promovează monahismul interiorizat, oameni care se îndeletnicesc cu rugăciunea continuă, gândul la Dumnezeu şi la Judecată. Pentru aceştia Liturghia se prelungeşte extra muros şi nu este limitată de factorul temporar sau spaţial. Cei ce „au văzut lumina cea adevărată şi au primit Duhul cel ceresc" merg în lume (ite misa est!) şi răspândesc lumina lui Hristos tuturor celor care vor să o primească.

preot Manuel RUSU
BĂRĂGANUL ORTODOX

.