Am pornit de la constatarea că amânam să-mi scriu articolele pe care le proiectam. Am ajuns însă, gândind mai îndeaproape la temă, să mă gândesc dacă nu cumva amân mai mult de atât. Viața mea e în regulă? Nu cumva, dacă mă gândesc bine, ajung să amân chiar să-mi iau în serios viața de creștin? Faptul de a fi credincios nu te pune automat pe un drum ascendent către cer. Ispitele pe care le întâlneai înainte revin acum cu o putere mult mai mare. Înainte nu le acordai atenție, că nici nu te interesa să faci ceva pentru sufletul tău. Acum însă uneori lupți cu ispitele, alteori te lași în seama lor. Rareori te pui în situația de a face ceva chiar în momentul de față.
Am observat, la reclame, la prezentările comerciale că întotdeauna apărea îndemnul: „comandă acum”. De ce chiar acum, de ce nu peste cinci minue sau două ore?
Pentru că acum, în momentul prezentării produsului care îți e vândut, e cel mai bun moment ca să acționezi. Dacă mai întârzii, ieși de sub puterea sugestiei pe care ți-o transmite reclama, vei acționa mai rece, mai rațional, vei calcula dacă e cazul să-ți cheltui banii cu obiectul sau serviciul pe care ți-l prezentau, sau mai bine amâni pe mai târziu. De ce făceau asta? Pentru că cei care fac reclamele, buni psihologi, știu că orice amânare a deciziei de cumpărare, le scade drastic șansele să-ți mai vândă ceva.
La fel se petrec lucrurile și în viața sufletului. Singurul moment în care putem face ceva pentru mântuirea noastră este acum, orice amânare ne poate fi fatală. Trecutul nu-l putem schimba, iar viitorul este nesigur. Eu zic că voi face mâine un lucru sau altul. Știu eu însă dacă voi apuca ziua de mâine? Sunt atâtea morți subite: accidente, atentate. Dar, chiar dacă voi supraviețui, sunt sigur că nu voi amâna și mâine, că nu vor aparea alte urgențe sau nu va apare o altă lene?
Deviza oricărui credincios ar trebui să fie: este mai târziu decât crezi. Trăim vremuri grele, să nu ne lăsăm pe tânjală, aceleași elemente care ne împiedică să ne ducem la bun sfârșit treburile la care ne-am înhămat, ne împiedică și să avem o viață creștină. Este mai târziu decât crezi. Să luăm aceste cuvinte ca un îndemn pentru trezirea din lene și nepăsare, venire în fire și amânarea amânării.
Învingerea amânării este lupta cu inerția, în ipostaza ei seducătoare de repaus liniștit. Trebuie să te smulgi din liniște și plăcere, pentru un zbucium care nu știi unde te va duce, știi doar că ești condamnat să nu stai pe loc, să nu lâncezești.
Există o pildă reluată de mai mulți autori, printre care părintele Arsenie Boca și părintele Ilie Cleopa, care spune cam așa. Diavolii au făcut sfat ca să se gândească în ce mod pot să îl înșele mai bine pe om. Unul propune să îi învețe pe oameni să nu mai creadă în Dumnezeu, altul să nu mai creadă în viața veșnică, în rai și în iad. Niciuna însă dintre soluții nu părea să fie cea potrivită. Oamenii își dădeau seama de înșelăciunea diavolului. Până când a venit unul mai șiret decât toți și iată ce le-a propus: oamenii pot să creadă în Dumnezeu, în rai, în orice, toată treaba e să-i convingem că nu e nici o grabă să se pocăiască acum. Dacă vom reuși să îi convingem că se pot îndrepta și mâine sau în altă zi, ei vor fi tot timpul în mâna diavolului. Nu poți să elimini ideea de Dumnezeu, și nici credința din mintea omului. Acestea sunt un fapt, iar numărul mic de atei, în ciuda vremurilor secularizate pe care le trăim, vine să confirme acest lucru. Dar e posibil să fie eliminată stringența conținutului de credință, pierderea primplanului, situarea strictă pe orizontala vieții cotidiene, cu ignorarea conștientă a verticalei credinței.
Amânarea este mai perfidă decât toate celelalte patimi ale sufletului. Ea nu îi spune omului să nu se pocăiască, să nu facă faptele cele bune spre mântuire. Doar spune să mai amâne, nu e nicio grabă, tot lucrul bun poate fi făcut și un pic mai târziu, nu-i musai să pornești exact în momentul acesta. Să ne bucurăm de fiecare clipă, să nu stricăm momentul. Ne vom apuca și de pocăință, că doar ne-am mai apucat de ea de câteva ori, știm cum se face și unde vom ajunge. Omul e mulțumit cu acest gând. În el este o parte gata să treacă la luptă, dar și o parte de oboseală, de lene, de neputință și nepăsare. Aceasta a doua parte acceptă repede amânarea. Nu e ca și cum nu ai vrea să te pocăiești, sigur că asta e dorința ta de perspectivă, doar că nu începi acum, în acest moment. Treaba este că, odată ce ai început să tărăgănezi lucrurile, nu se știe când vei apuca să le mai începi.
Dacă tot amânăm, dăm prilej păcatului să se înșurubeze atât de puternic în noi înșine, încât va fi aproape cu neputință să mai fie scos de aici. Să amânăm este cea mai bună metodă să devenim robi al păcatului, fără să mai putem să ne mai eliberăm de el. Obiceiul este a doua natură, devine automatism, ni se implantează atât de adânc în minte și în carne încât, oricât de irațional ar fi, îl luăm ca pe firescul de fiecare zi, de care nu mai înțelegem de ce ar trebui să ne mai dezicem. După obicei, următoarea treaptă a păcatului este deznădejdea. Apare atunci când îți conștientizezi păcatul, puterea pe care o are asupra ta, pentru că tu însuți i-ai acordat-o, și neputința de a te mai putea dezbăra, din cauza timpului scurs și obișnuinței prea mult înrădăcinate în tine.
Viața noastră nu e ca un drum pe care îl poți schimba oricând căci, la fel ca în orașe, sunt multe intersecții, și poți să schimbi ușor direcția dacă îți dai seama că e greșită. Seamănă mai mult cu niște șine de cale ferată, pe care noi le proiectăm în viitor prin comportamentul de azi. Poți schimba macazul, dar asta nu-ți e la îndemână în orice moment. Viața trecută ne marchează și ne dă o direcție de pe care nu putem să sărim când vrem noi, chiar dacă devenim conștienți că nu suntem bine orientați.
De la amânarea scrierii articolelor am ajuns la amânarea mântuirii. Asta înseamnă că am găsit un sens vieții noastre, dar tărăgănăm, ezităm să trecem serios la treabă, avem convingerea că vom trăi suficient de mult ca s-o facem și pe asta, că nu trebuie să ne forțăm, că putem lăsa pe mai târziu ce putem face acum. Amânarea este dușmanul nostru, cu care însă conlocuim într-o mult prea bună înțelegere. Îi cedăm mult din spațiul nostru vital, cu condiția să ne mai lase, din când în când, să facem câte ceva cu viața noastră. Vom începe să avem un sens doar atunci când o vom putea învinge.
Paul Curca
Paul Curca
-
Timpul si valoarea lui pentru mantuire in Ortodoxie
Publicat in : Editoriale -
Timpul si viata
Publicat in : Editoriale -
Cat de 'al meu' este timpul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.