Delia, eu cred ca trebuie sa privim persoana prin prisma faptului ca Dumnezeu este cel care ne-a iubit mai intai, cum spune Sf apostol si evanghelist Ioan. Iar iubirea Lui personalizeaza pe cel iubit. Chiar parintele Sofronie spunea ca faptul ca Dumnezeu ne iubeste, aceasta ne da fiecaruia din noi o valoare vesnica si fara sfarsit. Eu am luat aceasta ca pe o descoperire dumnezeiasca primita prin sf. Siluan.
Dar acelasi lucru il spune cu alte vorbe si marele ganditor crestin C S Lewis, un anglican, dovada faptului ca Duhul sufla unde voieste.
Acest lucru este coplesitor. Fiindca NU noi am facut ceva ca sa meritam iubirea Lui de neinteles. Ci El ne-a iubit mai intai.

Daca s-a observat am mentionat de cateva ori care este invatatura protestanta in privinta firii umane. In mesajul trecut am inteles despre ce e vorba, din articolul dat de Cezar am inteles si de unde sunt aceste idei. Vad ca Lossky e unul din initiatorii acestei conceptii, am vazut ca un partizan e si Yannaras.
In teologia protestanta frea omului s-a degradat complet. Asadar, probabil, chipul lui Dumnezeu s-a atrofiat si s-ar putea spune ca omul nu mai e persoana. Si doar cresterea spirituala il poate face sa-si recapete chipul si, astfel, sa devina persoana. Observam o asemanare? Am scris de mai multe ori ca unii teologi rusi din apus, dar si teologi contemporani (pe langa Yannaras am inteles ca si Zizoulas are aceleasi conceptii) au fost atinsi si de idei protestante, din ecumenism. Am observat ca unii credinciosi au o evlavie la teologi. Sfintii sunt baza, teologii sunt scriitori. Vad o diferenta foarte mare intre teologii de acest gen si Parintele Staniloae. Parintele Staniloae nu am observat sa aiba invataturi exagerate, e mai apropiat de intelegerea sfintilor conemporani. Pentru ca are mare importanta si viata duhovniceasca a celui ce scrie.

Intr-adevar Cata, chiar si dupa cadere firea umana si-a pastrat logosul, adica chipul dumnezeiesc din ea. Doar ca s-a intunecat in oarecare masura. Dar si eu consider ca e exagerat si gresit spus ca persoana se realizeaza impotriva firii ei. Noi avem de luptat cu pacatul iar pacatul NU e in firea omului. Pacatul NU reprezinta firea.
Aceste conceptii exagerate sustinute de Losski, Yannaras, Zizioulas sunt conceptii ale unor teologi moderni. Dar ele NU se regasesc la parintii din trecut, si niciodata la sfintii parinti, care desi NU au confundat persoana cu individul, nici NU au pomenit de vreo opozitie intre ele.

M-am uitat pe acel articol, dar acum l-am citit mai cu atentie si am vazut care sunt sursele si cine a scris despre aceste conceptii (Lossky, Yannaras). Din cate am inteles Parintele Staniloae nu este de acord cu ceea ce spune Lossky.
Referitor la autor, este traducator, a terminat filologia. In chiar pasajul dat de tine in acest mesaj apare o nota de subsol, unde vedem eroarea de intelegere:
"Aceasta înseamnă că îngerii nu sunt persoane? Totul depinde de felul în care definim persoana: dacă acceptăm că este o vorba de o existenţă conştientă de sine, atunci nu numai îngerii şi aproape toţi oamenii, dar şi unele animale ar putea fi încadrate aici. În fond, Peter Singer, un respectabil profesor de bioetică de la Princeton, susţine, plecând de la percepţia suferinţei şi de la principiile unei etici bazate pe „calitatea vieţii” că unele fiinţe umane sunt non-persoane, în timp ce unele animale sunt persoane. Dar aceasta ar însemna că am rămas tot la definiţia lui Boetius."
O explicatie complet aiurea. Tot articolul este doar o constructie filozofica, avand la baza conceptiile acelor teologi. Vedem din celelalte articole ca altceva se intleege prin persoana.

Pentru ca intelegerea este cea data de mine (si de autorii acelor articole), cocneptia cealalta nu este exacta. De aceea orice om, oricat de pacatos, este o persoana. Iar un inger cazut este tot o persoana. Numai animalele nu sunt persoane.

De aceea eu cred ca parintele Staniloae, impreuna cu marele Iustin Popovici, reprezinta culmile teologiei acestui secol. Dintre teologii greci, probabil ca un Panayotis Nellas ar fi cel mai aproape de conceptia patristica, cel putin din ce stiu eu.

Frate, aici m-ai făcut praf. Aşa ceva cred că nu i-a trecut prin minte nici măcar lui ... Nero!
Fii cu ochii pe Seneca, frate, fii cu ochii-n şaişpe! Precis că-i protestant sau ecumenist.

"... Prin concepţia creştină, care-l consideră drept ipostas, embrionului i se recunoaşte o valoare în sine şi, de asemenea, este privit ca o fiinţă unică şi irepetabilă, a cărei existenţă are astfel o valoare absolută, care obligă la respectarea sa, cu atât mai mult cu cât se consideră totodată că are de la început un suflet raţional şi mintal; el este văzut de asemenea ca persoană, care îşi transcende realitatea (s.m.)biologică şi chiar pe cea psihică, legată în chip obiectiv de o realitate mai presus de ea. În termeni biblici, această legătură se exprimă prin încredinţarea că embrionul, din prima clipă a existenţei sale, poartă în el chipul lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa biologică, mai spune Jean-Claude Larchet." (George Aniculoaie)

Capy, care îl citează pe Aniculoaie, care îl citează pe Larchet care îi citează pe Părinţi
mi-a luat o piatră mare de pe inimă - am aflat în sfârşit definiţia embrionului: persoana care îşi transcende realitatea....
Cât de mult am decăzut în mine însumi, între timp, de când am părăsit transcendenta ipostază de embrion... Am rămas netranscens şi real, vai mie!

Foarte bună observaţie, Bogdan. Iubirea lui Dumnezeu nu poate lipsi din faptul germinativ al unei fiinţări ca persoană, este indispensabilă devenirii noastre. Fără ea nu putem deveni persoane, în mod deplin şi propriu-zis, ea fiind focul care modelează fierul.
Iar acum te întreb: orice om, orice individ se împlineşte ca persoană în virtutea darului lui Dumnezeu?
Orice om poartă în el chipul lui Dumnezeu. Dar ajunge fiecare să fie, să vieze şi după asemănare cu Domnul?

*
Eu văd o distincţie între cel care participă la Modelul său şi cel care nu participă, în virtutea liberului arbitru (Îl neagă, Îl ignoră, se îndoieşte de El, ezită, refuză, abandonează, protestează etc.). Primul devine persoană, exercitîndu-şi liberul arbitru PRIN PARTICIPARE la Model. Al doilea rămâne un individ care poartă în el embrionul persoanei dar pică într-una din variantele negative ale pildei semănătorului...

Pocăinţa, această împreună-lucrare dintre om şi Dumnezeu, este, cred, modul în care persoana care zace în individ se dezvoltă înlăuntrul acestuia (trece de la potenţial la act, se re-constituie prin activităţi/fapte bineplăcute Domnului) până când ajunge să îl cuprindă cu totul. Acesta fiind sfântul care îşi continuă neîncetat petrecerea, de data asta dincolo de limitările individuumului sau în ciuda lor.

Precizare: când spun că persoana e în individ şi se dezvoltă înlăuntrul acestuia, nu am în vedere două obiecte incluse unul în altul, nu văd persoana ca un homunculus ascuns în individ. Cuget persoana ca pe un mod de a fi ale cărui posibilităţi sunt constitutive fiecărui om, dar care sunt puse ori ba în lucrare, în activitatea omului, constituindu-l ori nu pe acesta, re-definindu-l sau lăsîndu-l să se desfiinţeze. Aceste posibilităţi sunt numeroase şi constau, în definitiv, în iubire şi libertate. Când omul se abandonează lor, prin duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, prin totala renunţare la sine şi încrederea plină de recunoştinţă în Voia lui Dumnezeu, atunci el saltă din lut în Cer, sporind duhovniceşte. Aici cred că trebuie să întrezărim taina persoanei.
Orice discurs sănătos despre pocăinţă (aşa cum întâlnim în Scriptură şi în scrierile Părinţilor) nu face de fapt decât să ne arate cum este omul ca persoană şi cum participă Dumnezeu la fiinţarea omului ca persoană. Practic, acest model este desăvârşit descoperit nouă prin lucrarea şi viaţa Mântuitorului. Iubire jertfelnică, ascultare ş.a.m.d.

Asta e, eu nu-ti pot scrie mesaje de genul osanalei lui Delia, de care s-ar simti stanjenit si calul lui Caligula. Cum se stie, Caligula a cerut sa fie considerat zeu. Eu inteleg ca de la mesajul in care esti descris ca un semizeu, sa vina un simplu muritor care nu doar contesta acest statut, dar iti si zice ca e gresit ce spui, nu e prea greu de digerat. De aceea e bine sa nu ne inconjuram de laude, ca sa nu ne creasca mandria si sa ni se para ca am cadea de sus.
In alta ordine de idei, nu e vina mea ca nu ma iau dupa ce scrie un traducator, ci dupa ce scriu acei doi mitropoliti si dupa invatatura Bisericii. Invatatura Bisericii e sigura, intuitia ne poate insela. Asta a fost intotdeauna problema in toate disuctiile pe care le-am purtat amandoi.

Un articol in care scrie mai detaliat ceea ce am spus si eu, dar inglobeaza si ceea ce spun Delia si Cezar, cu intelesul corect. http://www.crestinortodox.ro/dogmati...oxa-69083.html
Lucrarea e aici: http://www.scribd.com/doc/174297570/...umnezeu#scribd (eu nu pot deschide scribd).

Citez: "Omul ramane persoana, adica chip al lui Dumnezeu, chiar si in cea mai coborata stare de pacat.
E propriu teologiei ortodoxe, ca deosebeste intre chip si asemanare si prin aceasta acorda un caracter dinamic antropologiei. Catolicismul si protestantismul, considerand starea primordiala a omului desavarsita, nu-i mai lasa acestuia putinta unui progres moral. Totul a primit omul de-a gata de la Dumnezeu.

Aceasta deosebire este inevitabila pentru intelegerea pacatului. Caci dupa cadere, omul nu pierde orice inrudire cu Dumnezeu, orice semn al lui Dumnezeu in el. Biserica Ortodoxa a rezolvat aceasta problema prin deosebirea dintre chip si asemanare. Sfantul Grigorie Palama, rezumand pe Sfintii Parinti, spune ca dupa caderea din Paradis, suportand, inainte de moartea trupului, moartea sufletului, care este despartirea acestuia de Dumnezeu, "am lepadat asemanarea cu Dumnezeu, dar chipul nu l-am pierdut". Deosebirea aceasta intre chip si asemanare o respinge protestantis*mul. Dupa el, chipul dumnezeiesc in om are numai o semnificatie normativa si etica, prin urmare coincide cu ceea ce considera Biserica Ortodoxa asemanarea. Deci, dupa protestanti, pierzandu-se aceasta, s-a pierdut si chipul. Cu alte cuvinte, protestantismul confunda chipul cu justitia originalis si prin pierderea acesteia, s-a pierdut cu totul si chipul."

Deci pierderea chipului (si omul care nu mai e persoana) e proprie invataturii protestante. Nu mai e nimic de adaugat.

Cătălin, eu credeam că încercăm să lămurim împreună câteva lucruri. Dacă mai scapă vreo ironie pe ici pe colo sau vreun cuvânt de laudă ori mulţumire, am crezut că e tot legat de scopul comun - a înainta fiecare prin efortul comun, prin dialog, prin schimb de opinii spre o înţelegere sporită. Mă ajută careva - dau semn. Mă încurcă ori îmi displace, iarăşi dau semn. Atât, frate, e suficient.
Or, tocmai din pricina asta am fost foarte surprins când ai scris că înţelegerea e la tine, cu inevitabila consecinţă...
Speram să poţi să te priveşti un pic din altă perspectivă, ca apoi să continuăm oarece conclucrare întru înţelegere. Sunt atâtea de înţeles, sunt atâtea probleme şi niveluri de înţelegere.... Dar dacă ai ales ca de obicei, ce să mai spun...
O.K., am notat: înţelegerea e la tine. După care, mai la coadă aşa, e ceva înţelegere şi pe la autorii citaţi de tine. Aşa o fi, dacă zici...

Doamne ajută!

Disputele teologice ating un nou nivel al polemicii, de data asta lupta se da prin istoria Imperiului Roman: Nero vs Caligula, cu sau fara cal :))
http://rosaninstones.nl/wp-content/g...-romans-i2.gif

Ioan, ai dreptate ca persoana e cineva care trebuie sa-si implineasca o vocatie, pentru a ajunge sa fie pe deplin persoana, in sens spiritual. Totusi ma intrebam daca nu cumva putem sa privim persoana si ca pe un dat. Uite ce am citit eu la C S Lewis, un autor care deschide o perspectiva asupra problemei. Intr-un eseu al sau despre biserica ca trup mistic al Domnului, Lewis discuta despre madularele acestui trup care suntem noi crestinii. Si Lewis face analogia cu o familie umana. Sa luam de pilda membrii unei familii: tata, mama, fiul si fiica sa zicem. Mama, spune Lewis, NU e doar alta persoana decat fiica, ci este UN ALT FEL de persoana, adica are alta vocatie, o vocatie numai a ei proprie.
Ce vreau sa spun? Ca noi cand vorbim despre persoana pacatuim prin aceea ca noi o privim la modul general - ca pe un mod de existenta. Dar asa cum intre madularele trupului Domnului fiecare madular are "functia" lui unica, adica chemarea si vocatia lui unica, tot asa intre noi, eu, tu Catalin, Delia, suntem nu doar persoane diferite, ci suntem alt fel de persoane una fata de alta. Adica fiecare avem o vocatie unica, o unicitate. Or aceasta unicitate, instituita prin iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare om, este ceea ce ne da o valoare fara sfarsit. In acest sens cred ca se poate spune ca persoana este un dat, fiindca ea isi are intemeierea in iubirea unica a lui Dumnezeu fata de fiecare om.
De aceea, propun sa abordam in privinta persoanei, problema vocatiei, adica a chemarii unice adresate de Dumnezeu fiecarui om.

Ca o completare as adauga ca precum intr-un trup omenesc, toate organele acelui trup trebuie sa functioneze unitar pentru ca trupul sa fie sanatos, ele NU lucreaza totusi la fel, avand functii diferite. Lucrarea lor NU este uniforma.
De aceea problema vocatiei fiecarei persoane mi se pare directia in care ar trebui sa continue discutia noastra.

Era doar un mod de exprimare. Eu am scris toate acestea inainte, apoi am dat si articolele. Dar daca voiai puteai sa nu vanezi greseli neintentionate.

E deformare profesionala de profesor !:)
Oricum , acest thread este extrem de intetesant si util , si va apreciez pe toti cei care au scris aici !

Un alt articol, care trateaza invatatura protestanta despre chipul lui Dumnezeu: http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ana-68993.html

"Afara de aceasta o asemenea conceptie dispretuieste si neaga nu numai un "rest" de bunatate, ci chipul dupa care Dumnezeu a creat fiinta omului si care nu putea fi distrus, fara sa fie distrusa in acelasi timp insasi fiinta omului. De aceea este nebiblica si necrestina conceptia dupa care omul n-ar fi decat "natura corupta".
Daca analizam ceea ce se spune in cartea Facerii (cap. I, II si III), ajungem la concluzia ca in nici un caz autorul biblic n-a voit sa spuna ca, dupa ce omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, el ar fi pierdut acest chip, datorita faptului ca el a cazut in pacat. Aceasta din pricina ca a fi creat "dupa chipul lui Dumnezeu" nu este o calitate a omului, ce i-a fost data acestuia asa ca apoi sa i se poata iarasi lua si totusi sa ramina om, ci, chipul lui Dumnezeu constituie esenta insasi a acestuia si, ca atare, temeiul fiintei omenesti.

De aceea a invata ca prin pacatul originar s-ar fi distrus radical chipul lui Dumnezeu in om, inseamna a-l cobori pe om in regnul animalelor si a-i nega ceea ce este mai intim in fiinta acestuia: spiritul, ratiunea si vointa libera.
Esenta cea mai adanca a chipului lui Dumnezeu, dupa care a fost creat omul, consta in faptul ca acesta, ca si Dumnezeu, este o persoana, asadar partenerul lui Dumnezeu intr-un dialog in care se vorbeste despre mintuirea omului si a lumii. Dumnezeu il agraieste pe om, iar acesta ii raspunde datorita faptului ca el este un eu constient, liber si rational.

Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul este insa randuit ca, datorita darurilor cu care l-a inzestrat Creatorul, sa realizeze asemanarea cu Acesta. Dumnezeu nu a dat omului totul de-a gata, ci i-a dat puterea si cinstea de a-si desavirsi chipul pana la starea de indumnezeire dupa har.
Acest fapt nu inseamna ca, prin caderea sa din acea stare fericita, omul ar fi pierdut total, radical calitatea lui esentiala de a fi fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, asadar, de a fi o persoana dotata cu ratiune si voie libera. Prin urmare, datorita creatiei, omul ramane chip al lui Dumnezeu numai in sens relativ; un chip care, datorita pacatului, a fost slabit si intunecat, dar nu distrus total.

Rezumand cele spuse pana acum, se poate afirma ca - dupa invatatura cuprinsa in Sfanta Scriptura - prin chipul lui Dumnezeu in om dupa cadere se intelege : 1. posibilitatea de a colabora cu harul divin la mantuirea personala, a carei implinire se afla in chip desavarsit in Iisus Hristos ; 2. faptul ca omul a ramas si dupa cadere o persoana, asadar, o fiinta spirituala, libera si deci suverana ; 3. in fiinta omului se gaseste deci o predispozitie buna, datorita careia el poate sa caute pe Dumnezeu si sa-I implineasca voia, posibilitate ce n-a fost distrusa radical eu tot pacatul originar.

Adevarurile acestea sunt exprimate in mod clar atat in Sfanta Scriptura cat si in Sfanta Traditie, si de aceea nu se poate explica faptul ca in teologia protestanta s-a putut incetateni conceptia eronata ca, prin caderea in pacat, chipul lui Dumnezeu in om ar fi fost distrus cu totul."

Persoanele umane din comunitatea unita de comuniunea intru Hristos sunt precum tevile unei orgi.

De la "veteran ", la "veteran "!:)
 

In trecut astfel de discutii mi-au daunat efectiv , si din punct de vedere al sanatatii si din punct de vedere duhovnicesc , renuntand in mare parte la interventile in direct , aducand mai mult invataturi autentice de folos sufletului si nu numai .
Acesta este marele dezavantaj al unui forum , multe discutii inutile , nervi , timp pierdut si alte cele.
Mai mult calm frate !:)

Madulare trupesti , care lucreaza impreuna , sufera si se bucura efectiv impreuna !

Omul - chip al lui Dumnezeu
 

http://www.crestinortodox.ro/editori...lui-70283.html

Fiind o fiinta divino-umana, omul tinde in chip natural spre Dumnezeu. Atunci cand aceasta miscare este intrerupta sau inabusita, omul este bantuit de o mare neliniste si tristete, pe care Blaga o numea "tristete metafizica".
"Nelinistit este sufletul meu, Doamne, pana cand nu se va odihni intru Tine", ofteaza Fericitul Augustin chiar la inceputul "Confesiunilor" sale.
"Caci sufletul omului, scrie Sfantul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, in nimic altceva nu-si afla placerea, linistea, pacea, mangaierea si bucuria, decat numai in Dumnezeu, de la Care, dupa chipul si asemanarea Aceluia, a primit fiinta; atunci cand se desparte de El, e nevoit sa-si caute placerea in fapturi si cu patimi felurite, ca si cu niste roscove, se hraneste..."

*

In acest fel, pe masura ce omul care practica virtutea dezvolta in sine chipul lui Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului il distruge, intr-o masura si mai mare am putea spune, omul care practica pacatul dezvolta in sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui Dumnezeu il pierde.
Aceasta si pentru ca nimeni nu, poate "intrece" si depasi pe Dumnezeu, imitindu-I virtutile, in schimb omul poate, dupa cum am vazut, sa intreaca dobitocul in patima.
In una din cuvantarile sale, Sfantul Ioan Gura de Aur face o inventariere interesanta a trasaturilor animale lucratoare in om, mai exact, Sfantul corespunde fiecarei patimi un animal:
"Spune-mi, dar, dupa care fapte sa te cunosc ca esti crestin, cand totul te arata necrestin? Dar pentru ce spun: crestin? Nu pot sti bine nici daca esti om. Cand te vad ca arunci cu picioarele ca un magar, ca sari ca un taur, ca nechezi dupa femei ca un armasar, ca esti lacom la mancare ca un urs, ca-ti ingrasi trupul ca un catar, ca esti ranchiunos ca o camila, ca rapesti ca un lup, ca te manii ca un sarpe, ca ranesti ca o scorpie, ca esti siret ca o vulpe, ca tii in tine veninul rautatii ca o aspida si vipera, ca lupti impotriva fratilor tai ca demonul cel rau, cum voi putea sa te numar cu oamenii cand nu vad in tine caracteristicile firii omenesti? [...]
Cum sa te numesc? Fiara? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu insa ai adunat in tine toate cusururile si mergi chiar mai departe decat fiarele salbatice. Sa te numesc drac? Dar dracul nu slujeste tiraniei stomacului, nici nu indrageste banii. Spune-mi, te rog, pot sa te mai numesc om cand ai mai multe cusururi decat fiarele si dracii?

Cu tot respectul pentru Parintele Ierom. Savatie Baştovoi, însă omul nu este o fiinţă divino-umana. De verme ce Mântuitorul Hristos nu este o fiinţă divino-umană, cu atât mai puţin omul. Probabil că părintele a vrut să exprime altceva însă nu a găsit cuvintele potrivite la acel moment.

@Ioan Cezar,
Recomandare mea este, să-ţi lămureşti ţie personal, ce înseamnă expresia "după chipul şi asemanarea lui Dumnezeu". Dacă vrei să dezvolţi o astfel de discuţie, deschide un topic separat pe această temă.

Pe scurt. O viaţă ferită de patimi şi păcate, trăită creştineşte în fapte bune şi virtuţi contribuie tot mai mult la asemănarea omului cu Dumnezeu (adică îndumnezeirea după har), însă aceasta nu înseamnă că omul este o fiinţă divino-umană. Nici Măntuitorul Hristos nu este o fiinţă divino-umană, cu atât mai puţin omul. Fiinţă divină este numai Dumnezeu (Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane). Iar Mântuitorul Hristos este o Persoană în două firi (esenţe, fiinţe), umană şi divină, unite pentru totdeauna din momentul Întrupării Sale de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria (fără schimbare, fără amestecare, fără despărţire şi fără împărţire) în Această Persoană a Sa.
Ortodoxia nu învaţă rătăcirea despre "actus purus" - adică confuzia fiinţei cu energia (harul necreat) în Dumnezeu, fiindcă fiinţa lui Dumnezeu nu este posibil să o atingă şi să o cunoască vreo creatură sau făptură.
Aşadar, unirea şi asemănare omului cu Dumnezeu (îndumnezeirea) se poate realiza doar după harul necreat, care vine din fiinţa dumnezeiască a Sfintei Treimi. Iar această unire şi asemănare a omului cu Dumnezeu (după har), acest urcuş duhovnicesc, poate înainta la nesfărşit, după cum spune şi Sf. Apostol Ioan Teologul: "Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har" (Ioan. 1,16)
http://en.wikipedia.org/wiki/Actus_purus,
http://en.wikipedia.org/wiki/Essence...es_distinction


"Când sufletul omului nu se mişcă înspre asemănarea lui Dumnezeu - care este îndumnezeire - când nu trăieşte în chip dumnezeiesc, când nu are înlăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt, atunci este mort. Nu numai că este cuprins de boală, ci este mort.

Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, chipul lui Dumnezeu înseamnă să fie şi în veci să fie; iar asemănarea lui Dumnezeu înseamnă înţelepciune şi bunătate. Putem spune că să fie şi în veci să fie este chiar firea omului, iar înţelepciunea" şi bunătatea ţin de persoana sa. Deci când sufletul omului nu se mişcă înspre asemănarea lui Dumnezeu - care este îndumnezeire - când nu trăieşte în chip dumnezeiesc, când nu are înlăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt, atunci este mort. Nu numai că este cuprins de boală, ci este mort." (Vlădica Hierotheos Vlachos)

"Dumnezeu Cuvantul este prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este chipul lui Dumnezeu celui nevazut (Col. 1, 15), iar omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Cuvantului. Potrivit Sfantului Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa chipul Cuvantului, adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa asemanare, adica a primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost cu putinta firii omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor, asemanarea s-a intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinta fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a mortii. Drept urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il rezideasca pe om si sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa infaptuiasca el insusi, prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui nevointa.

Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. Acum insa, prototipul creatiei noastre, adica Dumnezeu Cuvantul, vine si ia asupra Sa cele mai de jos, adica firea noastra, ca sa ne elibereze de stricaciune, sa reinnoiasca vasul care se murdarise si se zdrobise si de asemenea, ca sa ne izbaveasca de robia diavolului si sa ne invete drumul spre noua viata.

Dar pentru ca in urma pacatului in om intrasera moartea si stricaciunea, intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare. Prin urmare, era necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin intruparea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus mortii si patimii, pentru ca sa biruiasca moartea si pe Diavol si sa Se faca prototipul noii creatii." (Vlădica Hierotheos Vlachos)

Indumnezeirea
 

http://www.crestinortodox.ro/dogmati...rea-88360.html

Indumnezeirea este scopul crearii omului. Omul a fost plasmuit pentru a se face partas firii dumnezeiesti. Indumnezeirea nu sufera descriere. Nici aceia care au gustat-o in viata lor pamanteasca nu au putut-o descrie. Acest fapt nu exclude, desigur, orice incercare de a se face referire la ea. Dar orice astfel de incercare se margineste la spatiul lumii create si nu poate patrunde in natura ei reala. Indumnezeirea, dupa cum observa Sfantul Grigorie Palama, "chiar si zisa, negraita ramane, avand nume - se spune de catre Parinti - doar pentru cei ce au avut parte de ea".

Premisele indumnezeirii omului stau in crearea lui "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna insa ca indumnezeirea se realizeaza prin puterile omului sau ca apare ca urmare a dezvoltarii lui morale sau spirituale. Dumnezeu este necreat, pe cand omul este creat, intre Dumnezeu si om exista o discontinuitate naturala.

Oricate ar dobandi omul, oricat s-ar desavarsi moral sau spiritual, nu se poate apropia de Dumnezeu si indumnezei. Iar daca lucrul acesta este general valabil pentru om, pentru ca are fire creata, cu atat mai mult este valabil pentru omul pacatos si cazut, care si-a denaturat firea.

Indumnezeirea nu este produsa de catre om, ci este oferita lui ca dar al lui Dumnezeu. Omul a vrut de la inceput sa se indumnezeiasca, dar a dat gres. Ceea ce nu a izbutit acesta - refuzandu-L pe Dumnezeu - a adus-o Dumnezeu, prin inomenirea Lui. Inomenirea lui Dumnezeu realizeaza indumnezeirea omului. Dumnezeu Cuvantul Si-a asumat firea omeneasca si a indumnezeit-o. Aceasta s-a facut prin impreuna-lucrarea Maicii Lui. Prin desavarsita ei daruire lui Dumnezeu "cea a tuturor oamenilor tarana, in trup lui Dumnezeu iarasi s-a zidit".

Trupul lui Hristos este radacina cea noua, care aduce vlastarelor ei viata vesnica si nestricaciunea. De la Hristos, care are plinatatea harului dumnezeiesc, se da oamenilor harul indumnezeitor. Si pentru ca Hristos Si-a luat trupul din Preasfanta Lui maica, ea a devenit simbol al Bisericii si maica a credinciosilor. Astfel oamenii sunt legati de Dumnezeu si intreolalta ca frati ai lui Hristos si copii ai Maicii Lui.
Prin Hristos omul nu se reintoarce, simplu, la starea in care se afla inainte de caderea lui, ci este dus mult mai sus. Aceasta noua stare este aratata prin inaltarea lui Hristos. Inaltarea, ca de altminteri intreaga viata a lui Hristos, nu este o chestiune a Sa personala, ci aratare a slavei omului celui nou. Inaltarea lui Hristos a slobozit firea omeneasca de necesitatea lumeasca si a ridicat-o la fericirea imparatiei lui Dumnezeu.

Astfel a devenit "Parintele veacului ce va sa vina". Hristos, ca si "chip al Dumnezeului Celui nevazut", deschide omului celui zidit "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu calea indumnezeirii, care este si calea adevaratei libertati. Iar acest dar al lui Hristos este adus omului prin icoana Lui cea dupa fire: Duhul Sfant, Duhul libertatii. Intrucat fiecare om este faptura "dupa chipul si dupa asemanarea" lui Dumnezeu, are inlauntrul lui dorinta indumnezeirii, care adesea se manifesta in formele cele mai paradoxale si contradictorii. Dorinta aceasta este in cele din urma dorire de Hristos, catre Care omul isi are dintru inceput raportarea sa.

Omul este chemat sa impreuna-lucreze cu harul lui Dumnezeu, pentru a fi dus la indumnezeire. Fara aceasta conditie indumnezeirea nu este cu putinta. Iar aici este scoasa in evidenta marea raspundere a crestinului. Daca pentru omul care nu are legatura cu Hristos pricina pacatului a fost si este pofta propriei deificari, pentru crestin pricina pacatului a fost si este neglijarea sau nelucrarea harului dat de Dumnezeu, care indumnezeieste omul. Iar daca pacatului omului care a trait inainte de sau departe de Hristos i se poate gasi o oarecare justificare considerandu-se valoarea tintei urmarite, pacatul crestinului isi ia intreaga lui gravitate si intregul lui tragism de la inaltimea si maretia darului trecut cu vederea.

Indumnezeirea omului vine ca rod al asemanarii lui cu Hristos. Fara imitarea vietii lui Hristos nu este cu putinta desavarsirea si indumnezeirea omului. In traditia patristica se disting de obicei trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti: a) curatirea, b) luminarea si c) indumnezeirea. In primul stadiu omul se curateste de patimi, pe cand in cel de al doilea este luminat si cunoaste ratiunile celor ce sunt, care la randul lor duc la Dumnezeu-Cuvantul. In fine, in cel de al treilea stadiu se infaptuieste unirea cea dupa har a omului cu Dumnezeu si asemanarea lui cu El, indumnezeirea. Distingerea acestor trei stadii ale desavarsirii spirituale nu trebuie perceputa mecanic, ci tipologic. De altfel nici unul dintr-aceste trei stadii nu este rupt de celelalte doua, ci este organic legat de ele, si fiecare stadiu ce urmeaza il presupune pe cel precedent.

Totodata trebuie amintite si cele trei stadii sau perioade ale vietii spirituale, pe care le deosebeste staretul Sofronie: a) perioada chemarii, care de obicei este scurta si bogata in trairi duhovnicesti, b) perioada retragerii harului sau a parasirii dumnezeiesti, care este extinsa si potrivita incercarii credinciosiei omului fata de Dumnezeu si c) perioada reintoar*cerii harului, care este mai bogata in trairi duhovnicesti decat prima si statornica. Distinctia aceasta prezinta extrem de limpede unitatea celor trei stadii ale desavarsirii duhovnicesti si caracterul tipologic al distingerii lor.

Continuare
 

Indumnezeirea
http://www.crestinortodox.ro/dogmati...rea-88360.html

Desavarsirea in sfintenie nu se face dintr-o clipa in alta, ci printr-o intensa si indelunga stradanie. Cu toate acestea, este totdeauna posibil ca prin harul lui Dumnezeu cineva sa se afle intr-o stare duhovniceasca la care altii ajung dupa multe si indelungi eforturi. Ceea ce are insemnatate deosebita pentru credincios este insa faptul ca neincetat sa se pocaiasca si sa se smereasca. Fara smerenie adevarata nu este cu putinta indumnezeirea. In vreme ce prin mandrie omul este dus in iad, prin smerenie este ridicat la Dumnezeu. Dar, tinandu-si mintea voluntar in iad si nadajduind in Dumnezeu, ramane in smerenie si primeste ca dar de la Dumnezeu indumnezeirea cea fara inceput si necircumscrisa.
Indumnezeirea nu este un fapt individual, ci eclesiologic sau bisericesc. Este rodul desavarsirii credinciosilor ca membri ai Bisericii. In sanul Bisericii credinciosul este chemat sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire. Desavarsirea aceasta se face prin iubire, care il face pe om persoana adevarata si reface unitatea firii sale si comuniunea lui cu Dumnezeu.

Indumnezeirea are caracter eshatologic. Se arata in plinatatea ei cand omul trece "de la harul cel prin credinta la harul cel prin vedere", cand il si vede pe Dumnezeu "fata catre fata". Dar deja din perioada "harului celui prin credinta" sunt date experiente anticipate ale "harului celui prin vedere". Experientele acestea au caracter personal, adica mistic. Asemenea experiente traiesc credinciosii cei indumnezeiti si uneori le pomenesc in scrierile lor.

Harul lui Dumnezeu il preface pe credincios. Intreg omul, ca existenta psihosomatica unitara, se uneste cu Dumnezeu si se face prieten al Lui. Dupa cum fierul inrosit devine foc, fara a inceta sa fie fier, asa si omul care se impartaseste de lumina dumnezeiasca devine lumina, fara a inceta sa fie om. In firea omeneasca cea creata Se salasluieste si lucreaza Dumnezeu Cel necreat. in felul acesta, asa cum noteaza Sfantul Grigorie Palama, "in Pavel traieste si vorbeste Hristos, desi Pavel este cel ce se afla traind si vorbind; astfel Petru omoara si inviaza, desi doar Dumnezeu este Cel ce se afla omorand si inviind". De aceea cel indumnezeit nu se lauda cu virtutile si realizarile lui. Orice fapta buna si orice virtute sunt in ultima analiza rodul harului lui Dumnezeu, care exista si lucreaza inlauntrul lui. Omul indumnezeit devine lumina a lumii. Primeste lumina lui Dumnezeu si o da mai departe. Nu lumineaza de la sine insusi, ci cu lumina Aceluia. Nu este izvor al luminii, ci primitor si transmitator al ei. Din singurul izvor al luminii isi primeste stralucirea fiecare, dupa propria masura. Si, desi este creat, devine necreat dupa har. Astfel omul patrunde in odihna cea vesnica, unde traieste desavarsirea cea nesfarsita.

Georgios Mantzaridis

Stati asa, cum adica firea omului este "sa fie si in veci sa fie" ? Ce vrea sa spuna fraza asta? Ca omul ar fi nemuritor prin firea sa? Explica putin te rog.

Si unde spune sf Maxim asta ?

Deja am intrat pe o un cu totul alt subiect. Deschideţi vă rog un topic separat şi discutaţi acolo!

Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă
"Trebuie să lămuresc faptul că sufletul este zidirea lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu au un început şi un sfârşit. Totuşi Dumnezeu a dorit să zidească şi să facă sufletul nemuritor. Astfel că sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin har. Este nemuritor pentru că aşa doreşte Dumnezeu. Prin urmare, nu putem privi sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, însă şi faţă de poziţiile psihologice moderne."

"Dumnezeu a creat sufletul. Sufletul nu este o părticică de dumnezeire, nici suflarea lui Dumnezeu, cum spun unii. Dar, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că însuflarea lui Dumnezeu este lucrarea Duhului Sfânt, înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt a creat sufletul, fără ca ea însăşi să se facă suflet. Este important de spus acest lucru, deoarece astfel ne dăm seama că nu putem cerceta sufletul în chip autonom, ci în legătură cu Dumnezeu." (Vlădica Hierotheos Vlachos - Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă)

Asa mai vii de acasa. Acum e corect. Dar ma indoiesc ca fraza aia e din sf Maxim. Poate din sf Vlachos.

Este interesant ce spune Vlachos fiindca coincide cu ce spune C S Lewis. Nu numai ca nu putem cerceta sufletul in mod autonom, separat de Dumnezeu, dar omul insusi nu are valoare vesnica fiindca are un suflet nemuritor. In afara relatiei cu Dumnezeu valoarea sufletului este zero. Numai iubirea lui Dumnezeu da valoare nesfarsita omului. Cealalta conceptie, care este caracteristica ganditorilor si artistilor renasterii si care il reprezinta pe om ca avand o valoare in sine insusi sau fiindca are un suflet nemuritor prin natura sa, NU este o conceptie crestina, spune Lewis. Iar eu sunt total de acord cu el.

M-am razgandit de cateva ori pana acum, daca sa mai postez ceva pe acest topic sau nu. Si in general pe forum.
Cel mai dificil mi se pare sa incerci un dialog mai ales pe acest gen de teme cu unii care au doar certitudini, care au epuizat tot fara rest si fara rost de alte nuantari, care tin cu acrivie la o singura formulare ce le exclude aprioric pe toate celelalte neidentice ca forma.
Mai ales in acest domeniu al inefabilului, al tainelor de necuprins, al apofaticului, al celor ce nu tin de lumea aceasta, a te bloca in definitii, a sti pe dinafara formulari dogmatice, fara a le fi experiat pe dinlauntru ca realitati ale relatiei, a nu-ti pune vreodata problema daca realitatate ontologica, metafizica, tainica, propusa spre discutie poate fi inghesuita, incapsulata lingvistic in biete cuvinte ale limbii noastre imperfecte, a nu distinge intre straturile de suprafata ale cuvintelor si meta-straturile din adancime, a tine taina prizoniera si a o "pironi in text" (citat marca Ioan Cezar), iata cateva motive care imi dau de gandit de fiecare data cand scriu cate ceva pe aici.

Daca are cineva de facut vreo lucrare pe tema Bariere in comunicare, topicul asta ii poate oferi multa materie prima. Asta, dar si alt gen de lucrare as face pornind de la experienta discutiilor pe acest forum, si in special acest topic: O abordare a terminologiei - Pendularea intre lingvistica si apofatic sau despre cei ce cred ca taina persoanei e totuna cu conceptul de persoana. Despre incremenire in litera si ratare in duh.

Pana una, alta incerc sa revin cu ceva nuantari la ceea ce a (ne)inteles Catalin.

Și trecu și a patra duminică de la pastorală...

Dacă discutăm despre persoană ajungem, vrem nu vrem, şi la problema "chipului" şi a "asemănării". Credeam că e evident acest lucru şi că nu e nevoie să aducem noi argumente pentru ceva ce ţine de domeniul evidenţei.
În teologia ortodoxă (probabil că şi în celelalte confesiuni e la fel, deşi sunt diferenţe majore de înţelegere) nu putem rupe cugetarea persoanei de "chip şi asemănare". Persoana este după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu sunt sigur că şi individul ar fi...
Accepţiunea termenului de persoană nu se reduce numai la nivelul de maximă abstractizare la care, din raţiuni care ţin de constituirea conştiinţei dogmatice a Bisericii şi de formularea unor conţinuturi ale acesteia, au recurs unii gânditori creştini precum Sfântul Ioan Damaschin (prezintă categoria de persoană în sens absolut). Persoana, când ne referim la omul viu în carne şi oase, înseamnă şi altceva.
Am găsit de folos trimiterea la "chip şi asemănare" pentru a lămuri, cumva, raportul dintre persoană şi individ. Încercam oarecare distincţie între cei doi termeni şi realităţile desemnate de ei prin apelul la un criteriu ajutător.

Dubioasă afirmaţie.
*

Pe de altă parte, un autor scrie foarte frumos aici:
... pentru a nu mai eşua într-o definiţie substanţialistă a persoanei (s.m.), ar trebui să încetăm să mai întrebăm "ce este persoana?", întrebând în schimb, "cum apare persoana?" Aceasta pentru că apariţia persoanei nu este doar simplu mijlocită de un text teologic; dacă ar fi aşa, am fi "cei mai de plâns dintre oameni" (I Cor. 15, 14-19). Inefabilitatea persoanei nu ar trebui să ţină aşadar de o presupusă limitare a ei la domeniul gândirii, ci de însăşi condiţiile arătării ei (adeseori de altfel, urma ei se pierde în gândire). Dimpotrivă, textul este produs de faptul arătării persoanei. Ca orice mărturie, textul este consecinţa unei epifanii, a unei arătări; este răspunsul la o somaţie. Prin urmare, textul nu "arată" persoana, ci întotdeauna faptul că ea s-a arătat. Dar ce înseamnă că "persoana" se arată? Această ultimă întrebare reprezintă de fapt obiectivul precis al lucrării de faţă şi interesul personal mai vechi al autorului.
http://www.nistea.com/eseuri/gheorgh...e-persoana.htm


Iar aici e de-a dreptul minunat formulat:
"pentru a fi întreg, omul trebuie să poarte "chipul" omului "ceresc", adică cel al lui Hristos (1 Cor. 15, 49), să ajungă "la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos" (Efes. 4, 14), şi aceasta "ca el să nu mai fie prunc" (Efes. 4, 14). Pentru Pavel, majoratul omului coincide cu hristificarea lui".[12]

De altfel, aşa îmi şi reprezint procesul personalizării, care este făcut posibil nu atât prin faptul că omul este "după chipul" aceasta fiind mai degrabă o condiţie pentru Întruparea Fiului, care a putut veni astfel "întru ale Sale" (In. 1, 11), ci mai ales pentru că, într-un fel, acest "chip" reprezintă conturul braţelor lui Dumnezeu, imprimat în vederea îmbrăţişării cu care am fost deja cuprinşi prin Întrupare.
Mai precis, după cum arată M. Rupnik, "omul se rosteşte prin Hristos, pentru că El este Persoana în care s-a realizat principiul iubirii în deplinătatea lui", cuprinzând adică natura umană în totalitatea ei. De aceea, omul nu poate fi gândit decât "înăuntrul categoriei Persoanei în sens absolut".[13] Ceea ce face totodată ca Hristos, în virtutea acestei intimităţi naturale cu noi (deofiinţă cu Tatăl şi deofiinţă cu noi), să fie găsit în chiar această umanitate: în fiecare om. Aceasta are consecinţa suplimentară că cel care iubeşte "umanitatea" reprezentată într-un om anume (umanitate care este într-o mai mare măsură a lui Hristos decât a omului respectiv), se realizează pe sine ca persoană prin această participare directă la Hristos, şi astfel, el personalizează pe mai departe, fiind, la măsurile lui, un hristos (s.m.).

In postarile de pana acum mi-am exprimat parerea personala, referitor la persoana, dar m-ai expediat rapid in categoria ecumenisti cu conceptii din protestantism. Cred ca am scris zeci de postari pe acest forum pornind de la tema chip si asemanare, in care, tocmai pt. a ne da seama de unde vin multe din ereziile neoprotestante, o luam de la Adam si Eva, de la efectele caderii si de la faptul ca ( ) chipul lui Dumnezeu in om nu s-a sters definitiv, ci doar s-a intunecat. Ma rog, acum aflu de la tine ca de fapt am conceptii din protestantism pe tema asta. No, bun.

Iti propun, daca doresti desigur, sa aprofundezi putin cateva idei chiar si numai la nivel intelectual, desi ele tin de asceza, nu de alta, dar poate sesizezi ca eu am dat alte intelesuri persoanei decat crezi tu ca as fi dat.
Eu incercam sa spun ca a fi persoana nu e o categorie sociala, ci una ontologica, ca persoana e ascunsa in noi de cand ni s-a dat chipul, asa cum padurea e ascunsa intr-o ghinda, sau lanul de grau intr-un bob.
Daca ghinda e rupta de mediul care s-o hraneasca, padurea nu se va arata niciodata. La fel, daca chipul omului se rupe de Cel care poate scoate tot adancul bogatiilor din el, chipul Chipului din el nu se va arata niciodata.

A fi persoana e o devenire dinamica, pe masura ce Persoana lui Hristos ia chip in om. Pe masura ce omul devine chip al Chipului, al Protochipului. A fi persoana in sens civil nu e acelasi lucru cu a fi persoana in sens ontologic. Parerea mea ( si a celor de mai jos).

Avem mai jos urmatoarele intelesuri asupra a ceea ce inseamna persoana.
Sunt autori care nu pot fi suspectati de ecumenism si influente din Protestantism.

I s-ar putea cumva imputa Sf. Ioan Gura de Aur ca ar crede ca dupa cadere, omul nu mai are in el chipul lui Dumnezeu si ca s-ar fi distrus de tot? Ar putea fi acuzat Sf. Ioan Gura de Aur de conceptii protestante avant la lettre? Evident, nu. El nu intelege omul/persoana doar ca simplu individ biologic, ci ceva mai mult. Nu e suficient sa ai maini si picioare si infatisare de om ca sa fii numit om. E om cel ce tinde spre asemanarea cu Omul desavarsit. Asta inteleg eu ca spune sfantul.

Imi exprim din nou parerea ca ar trebui sa nu mai vorbim de persoana la modul general, ca si cum am vorbi de un lucru, fiindca se intelege ca a fi persoana e doar o categorie ontologica uniforma. In realitate, cum spune Lewis (il citez din nou), exista multe moduri de a fi persoana. Cred ca problema vocatiei unice a fiecaruia, aici e taina.

OK. Cum am putea vorbi despre aceasta? Te rog, începe tu ca să luăm pulsul...:)

continuare

Sa vedem ce intelege prin persoana si un duhovnic contemporan cu noi. Efrem Vatopedinul, Egumenul Manastirii Athonite, Vatoped intr-un articol despre asceza si devenirea launtrica a omului. De observat ca atunci cand vorbeste despre persoana, nu foloseste verbe statice, ci doar acelea care sugereaza dinamism, devenire, transformare, evolutie, trecere, schimbare, metamorfozare metanoetica.


La asta ma gandeam cand am zis asta

Si acelasi lucru intelg si de aici

Pe scurt, asta inteleg eu in general din postarile adanci ale lui Ioan Cezar pe tema devenirii intru fiinta, in care el reuseste sa puna in cuvinte din propria experienta niste realitati launtrice extrem de complexe. Complexe pt ca tin de diafanul tainei, iar Ioan Cezar stie cum sa nu striveasca taina aratand-o, cum sa n-o pironeasca in definitii dogmatice. Si multe altele mai stie. Si pt. aprecierile mele la adresa lui, ce ti-au parut tie adulatii idolatre, l-ai taxat pe el, nu pe mine. Sau era o critica prin ricoseu? Nevermind. Sa continuam.








Intregul articol in linkul de mai jos. Apare des cuvantul masca, fiindca, articolul fiind tradus din greaca, cred ca staretul Efrem face un paralelism intre termenul grecesc prosopon (inteles ca masca, fata, chip fals in teatrul antic grecesc) si hypostasis ca eikon, icoana, chip al Chipului. In limbaj dogmatic, prosopon si hypostasis, erau uneori intelesi sinonimi.

Eu am pus sub reflector doar acele afirmatii din care reiese ca a fi persoana e ceva mai mult decat definitia din dex . A fi persoana e de fapt dinamica chipului pornit inspre asemanare.
http://www.pemptousia.ro/2012/10/de-...a-la-persoana/

Am recuperat zilele trecute o carte din tinereţile mele: "A deveni o persoană" - Carl Rogers.
O am aici pe masă, lângă mine...
Ei bine, nu voiesc să citez din ea, însă vreau să precizez un lucru probabil surprinzător pentru mulţi:
în baza lucrului ca psihoterapeut cu câteva mii de oameni şi a constatărilor făcute pe viu referitor la experienţa acestora de a trece de mască, Carl Rogers susţine, printre rânduri, exact acelaşi tip de mesaj ca şi Părintele Efrem.
Poate nu întâmplător Rogers a fost mult ironizat în lumea psihologilor şi etichetat cu atributul de "mistic".
Mie unuia îmi e foarte drag şi regret că nu mă pot apropria de simplitatea lui. Acest "vestic" a fost, se pare, un "răsăritean" pe cinste.

P.S. Părintele Efrem e acelaşi cu ucenicul Stareţului Iosif Isihastul? Dacă da, aflăm mai multe despre persoană citind cartea lui "Stareţul meu, Gheron Iosif Isihastul".

Iar despre aceasta vorbeşte de fapt întreaga Tradiţie Ascetică a Bisericii.
Travaliul pocăinţei.